ÎNFIINȚAREA ȘI EXTINDEREA NATO
XVI. Doctrina Wolfowitz și Parteneriatul pentru Pace
1.Moralpolitik Realpolitik
Sunt termenii (ambii de sorginte germană) care definesc esența celor două abordări de politică globală pe care conducătorii marilor puteri le-au adoptat de-a lungul timpului în orientarea cursului Istoriei. Desigur, covârșitor prevalent a fost mereu real-politicul, dar au existat mari gânditori politici care, ajunși în fruntea statelor decidente, au încercat un compromis rezonabil între cele două concepte.
Reprezentativ pentru politica de inspirație morală este președintele american Woodrow Wilson, promotorul celor „Paisprezece Puncte”, prezentate la 8 ianuarie 1918 în Congresul american și adoptate ca bază de principiu a noii ordini mondiale stabilite la Conferința de Pace de la Paris din 1919 [1]. Împreună cu punctul 14 (înființarea Ligii Națiunilor ca instrument al securității colective) trebuie menționat, pentru stringenta lui actualitate, punctul 4, care prevedea dezarmarea la nivel mondial „cu reducerea armamentelor naționale până la nivelul cel mai scăzut compatibil cu securitatea țării”, ca o condiție obligatorie a menținerii păcii. Tratatul de la Versailles și participarea la Liga Națiunilor au fost respinse de Senatul american, dar termenul de Wilsonianism a rămas în politologie și în cultura politică a lumii moderne, poate prin supralicitare, ca expresie a democrației americane originare, așa cum a fost gândită de părinții fondatori ai Statelor Unite ale Americii.
Deseori în conflict cu ceea ce numea „idealismul lui Wilson”, prim-ministrul francez George Clemenceau, „Tigrul”, a fost reprezentantul de vârf al real-politicului la stabilirea noii ordini mondiale din 1919. Este definitorie butada premierului britanic Loyd Georges: „așezat între Wilson și Clemenceau, mă simțeam ca între Isus Hristos și Napoleon Bonaparte”. Un alt exemplu al realismului politic, premonitoriu de data aceasta, este al mareșalului Ferdinand Foch, comandantul suprem al Frontului de Vest al Aliaților, în 1918: „Aceasta nu este o pace. Este un armistițiu de douăzeci de ani.” Exact atât: 1919-1939.
Spectrul de interpretări ale real-politicului este foarte larg, din moment ce printre reprezentanții lui de prim rang sunt considerate personalități atât de diferite precum Otto von Bismarck. Henry Kissinger, George Kennan, Zbigniew Brzezinski, Hans-Dietrich Genscher, Deng Xiaoping, Charles de Gaulle.
La cele două extreme ale real-politicului și moral-politicului se situează cinismul, respectiv idealismul utopic. Dacă nu s-ar fi autodenunțat la Moscova în octombrie 1944: „Oare nu este cinic să dispunem în această manieră de soarta a milioane de oameni? Hai să ardem hârtia!”, Sir Winston Churchill ar fi putut fi considerat numai ca un reprezentant abil al realismului politic, jocul lui politic de-a lungul întregului război fiind păstrarea intactă a Imperiului Colonial Britanic. Cred că în privința cinismului ar mai exista o nuanțare: aceea dintre realismul cinic și cinismul pur, absolut, acela al aroganței de unică mare putere. Numai aici s-ar putea integra războiul din Irak al administrației Bush-junior.
2. O himeră politică – dezarmarea nucleară a planetei.
În 1985 Ronald Reagan începea al doilea mandat prezidențial la conducerea Statelor Unite, iar Mihail Gorbaciov prelua funcția supremă în Uniunea Sovietică, aceea de secretar general al PCUS. Alți doi mari oameni de Stat, care, aflați la conducerea celor două puteri nucleare, și-au pus amprenta personalităților lor asupra cursului Istoriei. Se poate spune că ambii au avut o gândire politică Wilsoniană, adaptată, bineînțeles, noii configurații geopolitice a lumii și Europei în mod special. Între cei doi președinți s-a stabilit o relație de încredere reciprocă, devenită treptat ̶ după cum spune Reagan în cartea sa autobiografică „An american Life” ̶ prietenie. Așa s-au pus bazele celui mai ambițios proiect de dezarmare nucleară a planetei (slide 1). La 8 decembrie 1987 Reagan și Gorbaciov au semnat la Washington tratatul INF (Intermediar-Range Nuclear Force Treaty), care a dus la eliminarea a peste 2500 de rachete nucleare cu rază medie și intermediară de acțiune. La 31 iulie 1991 noul președinte (de la 20 ianuarie 1989) al Statelor Unite, George H. W. Bush, și Mihail Gorbaciov, încă președinte al URSS, au semnat la Moscova tratatul de reducere și limitare a armamentului nuclear strategic ofensiv START (The Strategic Arms Reduction Treaty). Tratatul START I, cum a fost denumit ulterior, a devenit activ de-abia la 5 decembrie 1994, după soluționarea problemei ̶ foarte îngrijorătoare pentru Statele Unite ̶ a celor peste 3000 de arme nucleare strategice și tot atâtea tactice rămase pe teritoriile Ucrainei, Kazahstanului și Bielorusiei în condițiile haosului post-sovietic.
După implozia Uniunii Sovietice, urmată de prăbușirea economică al Federației Ruse, Statele Unite s-au văzut în poziția, niciodată atinsă până atunci în istoria lor, de unică superputere mondială. Deși la paritate nucleară cu Statele Unite, Federația Rusă era pe plan intern în colaps economic și uriașe convulsii sociale, care îi paralizau politica externă. China se dezvolta spectaculos, dar silențios la acea dată, în conivență cu interesele de profit imediat, pe baza forței de muncă ieftine, ale capitalismului american. După imensul cutremur de la sfârșitul anilor ̀90, plăcile tectonice ale politicului s-au rearanjat într-o configurație cu totul favorabilă hegemoniei americane. Și Statele Unite nu au ratat momentul.
3. Doctrina Wolfowitz și Parteneriatul pentru Pace
Două au fost inițiativele doctrinare de politică externă americană ale acelei perioade: Doctrina Wolfowitz și Parteneriatul Pentru Pace. Aparent contradictorii.
Doctrina Wolfowitz este esența Ghidului Planificării Apărării (“Defence Planning Guide”) pentru perioada 1994-1999. Documentul a fost redactat la începutul anului 1992 de stafful subsecretarului Apărării însărcinat cu problemele politice, Paul Wolfowitz, și a fost parțial declasificat în 2008 [2], dar o scurgere intenționată de informație spre presă asupra conținutului a avut loc în martie 1992 [3] (slide 2). Esența acestei doctrine, pusă în practică plenar și fățiș peste un deceniu, de către administrația Bush-junior, este: Statele Unite, rămase unică superputere mondială, trebuie să înăbușe în fașă orice încercare de constituire a unei puteri regionale sau globale competitive lor, dacă este cazul prin războaie preventive, cu sau fără acordul organizațiilor internaționale de resort.
„Defence Planning Guide” fiind un document cadru pentru toate structurile de forță ale Statului, a fost redactat în termeni preciși, lipsiți de echivoc.
Cu totul altul este stilul Parteneriatului Pentru Pace. Ambiguu, echivoc, învăluitor. În cursul întâlnirii de la Washington din 27 septembrie 1994 președintele Clinton l-a asigurat pe Elțîn că principiul politicii americane „este unul de includere, nu de excludere…Extinderea NATO nu este anti-rusă, ea nu are intenția de a exclude Rusia și nu are nici o foaie de parcurs iminentă…Scopul general, cel mai înalt este securitatea, unitatea și integrarea Europei ̶ un scop pe care, eu știu, îl împărtășiți.”[4]
Parteneriatul pentru Pace (P.P.) a fost o inițiativă americană avansată la întrunirea miniștrilor apărării ai țărilor NATO de la Travemünde, Germania, din 20-21 octombrie 1993, și oficializată la summitul NATO de la Bruxelles din 10-11 ianuarie 1994. Termenul, foarte generos, părea a defini intenția Statelor Unite de constitui, chiar dacă sub preeminența lor, o securitate globală ne-exclusivistă. Documentele declasificate ale acelor ani și cursul evenimentelor pun lucrurile într-o altă lumină, pe care, de altfel, simpla comparare a hărților P.P. din 1994 și 2004 (slide 3) o reflectă frapant.
Parteneriatul Pentru Pace și mai apoi Consiliul NATO-Rusia s-au dovedit a fi fost strategia sub care Statele Unite au ocupat treptat ̶ cu excluderea, mai întâi silențioasă și apoi fățișă, a Federației Ruse din mecanismul securității europene ̶ vidul de putere rămas în zona Europei de Est la dispariția Uniunii Sovietice. Parteneriatul Pentru Pace din 1994 este numele inițial al Parteneriatul Pentru Război din zilele noastre, construit de către administrațiile neoconservatoare succesive ale Statelor Unite ale Americii. Iar România este astăzi prizonierul Parteneriatului pentru Război al SUA.
Parteneriatul pentru Pace a fost perdeaua de fum sub care Doctrina Wolfowitz a înaintat în lume până când nu a mai avut nevoie de nicio acoperire.
[1] Ioan Scurtu, De la „cele 14 puncte” din 8 ianuarie 1918 la Declaraţia preşedintelui Woodrow Wilson din 20 septembrie 1918, Art-Emis, 5 oct. 2018
[2]https://www.archives.gov/files/declassification/iscap/pdf/2008-003-docs1-12.pdf
[3] Patrick Tyler, U. S. Strategy Plan calls for insuring no rivals develop The New York Times, 8 martie 1992
[4] Strobe Talbott, The Russia Hand: A Memoir of Presidential Diplomacy Random House 2002, p. 136
Prof. Dr. Tiberiu Tudor
Dintre laseri si plasme este pdv al dumnealui! Domnia sa are si alte pdv, mult mai radical-suveraniste insa sunt doar teoretice, in practica nu s-au realizat, intrucat nu a analizat si locul, rolul si aliantele ROU in perioada 1989-2004!
Intr-un interviu pe marginea unei alte lucari, „„Tratatul cu Ucraina – Un act de trădare naţională”, interviu cu autorul”, fara ekivoc afirma:
*„Notificarea caducităţii Tratatului din 1961 cu Uniunea Sovietică, ca urmare a dispariţiei acesteia ca subiect de drept internaţional, şi exprimarea disponibilităţii de negociere cu noul stat apărut la frontiera de est a României – Republica Ucraina – era un act menit să deschidă câmpul discuţiei problemei frontierei dintre România şi Ucraina, în spiritul Actului Final de la Helsinki .
Până în 1997, negocierile privitoare la încheierea Tratatului de bază cu Republica Ucraina au avut un caracter echilibrat.”
**Totusi, cred ca logica si argumentele sale pornesc dintr-un punct fals si fortat: URSS nu a disparut ca subiect de drept diplomatic si istoric, intrucat Federatia Rusa este si kiar se cnsidera continuatoarea de drept a URSS si CSI, fapt evidentiat nu numai prin continuitatea majoritar teritorială (putine republici si-au castigat efectiv independenta) si mai ales prin politica hegemonica aplicata militarist si cu scop expansionist, autocrat pentru pastrarea in ekilibrul fortelor centrifuge si centripete a aceluiasi mare construct: RUSIA!
***Azi, daca ajutorul Coreei de Nord, Kinei si Iranului nu ar fi fost, obuzierele UKR bombardau si ele Moscova nu numai raketele rusesti care lovesc Kievul!
#Eu am mai scris si am curajul sa repet: nu de razboiul RUS vs UKR sa va fie teama ci de infrangerea UKR si raptul unor teritorii! Abia atuci rusii vor afla ce inseamna „terorism”, nu bălmăjelile lui Putin si ale clicii lui de dementi, care considera acțiunea Gruparii de Forte Kursk/UKR si pe militarii ei act de terorism si teroristi! Rusii de rand incep sa inteleaga ca propaganda Kremlinului i-a mintit!
Adica cei 700000 de soldati rusi la care vrei sa mai adaugi 3 grupari operative (aproximativ inca 300000 militari) sunt eliberatori nu sunt nici invadatori si nici teroristi?
Pierderile de ambele parti sunt fantastice pentru mileniul 3 si mai ales pentru Europa si se incadreaza undeva intre 400000 si 600000 oameni, de fiecare parte, astfel incat glia UKR va avea cel mai roditor pamant!
Istoricii si jurnalistii care comenteaza si au comentat in spatiul public Actul de la 23 AUGUST 1944 omit cu buna stiinta una dintre premisele fundamentale ale acestuia : Declaratia dela Casablanca din Ianuarie 1943. Prin Declaratia dela Casablanca, Natiunile Unite reprezentate de SUA, Marea Britanie si Guvernul Francez aflat in exil la Londra, au decis sa nu permita Puterilor Axei si acelora aliate cu acestea iesirea din Razboi decit prin Capitulare Neconditionata. La aceasta Declaratie a aderat imediat si Guvernul U.R.S.S. chiar daca reprezentantii lui nu au fost prezenti la Casablanca. Inainte de 23 AUGUST 1944, Declaratia de la Casablanca fusese deja aplicata de Regele Victor Emmanuel care l-a demis si apoi arestat pe Primul Ministru Benito Mussolini in Iulie 1943 pentru a putea scoate Italia din Razboi printr-un armistitiu negociat care sa ofere anumite garantii Tarii sale, dincolo de cele oferite de Conventia de la Geneva si de Legile Obisnuite ale Razboiului. In vara lui 1944, ROMANIA nu putea fi scoasa, asadar, din Razboi de Guvernul condus de Generalul Ion Antonescu decit prin Capitulare Neconditionata care nu ar fi oferit Tarii nici un fel de protectie Constitutionala ca accea a continuarii existentei statului si a formei de guvernamint. Singura posibilitate prin care ROMANIA putea obtine un armistitiu negociat, avind in vedere situatia
de pe Frontul de Est, era demiterea Guvernului Antonescu si numirea unui Guvern acceptabil pentru Aliati. De aceea, decizia Regelui Mihai I de a-l demite pe Generalul Ion Antonescu la 23 AUGUST 1944 a fost in temeiul Declaratiei dela Casablanca, a precedentului Italian din anul 1943 si in concordanta cu situatia militara ireversibila in care se aflau Tara si Puterile Axei. Mai trebuie amintit ca Puterile Aliate au continuat sa aplice in mod consecvent Hotaririle Declaratiei dela Casablanca si in cazul Bulgariei, Finlandei, Ungariei, Germaniei dar mai ales in cazul Imperiului Japonez pentru care SUA a folosit argumentele definitive din 6 si 9 AUGUST 1945.
Declaratiile alea aveau scopul de a intimida ca sa determine iesirea din razboi cat mai repede, cu alte cuvinte ca sa li se usureze situatia SUA si MB.
Crezi ca daca Romania ar fi semnat un armistitiu cu URSS s-ar fi opus cineva?
Apoi:
„Declaratia de la Casablanca fusese deja aplicata de Regele Victor Emmanuel care l-a demis si apoi arestat pe Primul Ministru Benito Mussolini in Iulie 1943 pentru a putea scoate Italia din Razboi printr-un armistitiu negociat care sa ofere anumite garantii Tarii sale, dincolo de cele oferite de Conventia de la Geneva si de Legile Obisnuite ale Razboiului.”
Intelegi ce spui?? Declaratia aia care spunea ca nu se accepta decat capitularea neconditionata a fost pusa in practica pt a scoate Italia din razboi printr-un armistitiu…Dăăăă?!
Ori capitulare neconditionata, ori armistitiu negociat??
Maresalul putea sa scoata tara din razboi prin armistitiu, a depus fff multe eforturi si chiar reusise, numai ca tradatorii in frunte cu regele au considerat ca nu trebuie sa il instiinteze pe maresal de raspunsul primit de la Stockholm, l-au arestat, apoi au mintit mai rau decat o gazeta comunista.
Avand in vedere ca Romania era in razboi cu URSS si nu cu toti aliatii – ma refer la razboiul efectiv de pe front – era suficient sa se semneze armistitiul numai cu URSS.
Oricum, reprezentantii SUA si MB faceau doar figuratie, evident prin intelegere cu URSS; in toate documentele semnate dupa tradarea de la 23 august apare formularea: Înaltul Comandament Aliat (Sovietic)…intelegi?
Legat de eforturile maresalului cauta ca ai mult material de studiu.
Legat de ce obtinuse, adica raspunsul URSS de la Stockholm:
https://ioncoja.ro/deci-maniu-a-mintit/
adica extras din Stenogramele Procesului Maresalului Antonescu – depozitia lui Iuliu Maniu:
Si extras din
Stenogramele Sedintelor Consiliului de Ministri Guvernarea Sanatescu – in sedinta din 15 sept 44, Maniu spune asa: „Avem deosebite marturii si documente din care reiese felul cum am pregatit noi armistitiul. A avut niste tentacule si dl. Mihai Antonescu, raspandite in mai multe parti ale Europei. Intre altele, a avut sugestia si i s-a pus in vedere ca, daca va face armistitiul, se va asigura O ZONA NEUTRA in care sa nu poata patrunde aliatii.
Am vazut eu textul(se referea la raspunsul primit in ziua de 23 august de la Stockholm) si va puteti inchipui in ce situatie suntem noi azi, guvernul acesta, regimul acesta, si in special noi, care am lucrat efectiv in pregatirea acestui armistitiu, cand ni se va pune in fata, maine-poimaine, ca Antonescu a avut promisiunea lui Molotov – O ZONA NEUTRA pe care noi nu o avem…”
Ce zici, se putea?
Uite inca o marturie a unuia din complotisti, prezent in palatul regal in momentul arestarii, deci adversar al maresalului, individ care era programat sa treaca linia frontului ca sa semneze armistitiul cu URSS in numele regelui.
Memoriile generalului Aldea:
„Antonestii si generalul Sanatescu se ridica in picioare. Maresalul baga mana dreapta in buzunarul pantalonilor, in vreme ce maiorul Dumitrescu ii imobilizeaza bratul. Ce este asta, Sanatescule? intreaba maresalul, apoi i se adreseaza maiorului: Maiorule, eu nu port niciodata revolver. Generalul Sanatescu este completamente surprins de arestare. El era de alta parere. Apostrofat de maresal, generalul Sanatescu tipa la maiorul Dumitrescu: Maior Dumitrescu, ia mana de pe dl maresal!
Antonestii sunt condusi afara din salon si indreptati spre fundul salii care despartea salonul de camera unde ne gaseam noi si unde venise si regele. Usa este intredeschisa. Auzim cum maresalul spune maiorului Dumitrescu: Nenorocitule, maine veti fi impuscati!
Deodata isi face intrarea generalul Sanatescu. Parul valvoi, mainile in buzunare. Este furios. Se adreseaza regelui: Bine, majestate, pt ce i-ati arestat? Nu puteati sa ma intrebati si pe mine? De ce sa nu-i lasam pe ei sa incheie armistitiul, daca s-au oferit singuri? Si dupa o mica pauza: eu ma duc sa le dau drumul si le spun ca a fost un malentendu.
N-am mai rabdat. L-am apostrofat cu cuvintele: Bine, Sanatescule, ce, nu-ti dai socoteala? Deci este vorba de tinesi de mine sau de rege si tara? Suntem obligati sa mergem pana la sfarsit.
Intelegi matale cum a fost treaba?
Nu ca maresalul a refuzat semnarea armistitiului, nu ca voia razboiul pana la capat alaturi de Hitler, nu ca era un nebun, CI ca voia sa semneze armistitiul si ca obtinuse deja conditii minime si acceptabile.
Pe 12 sept ’44 Patrascanu a intrebat de ce nu mai sunt respectate conditiile oferite maresalului iar Molotov i-a raspuns: pt ca Antonescu reprezenta poporul roman, voi sunteti niste aventurieri.
Pt a te lamuri mai bine citeste si:
http://www.ziaristionline.ro/2012/08/23/exclusiv-prof-gh-buzatu-23-august-1944-jocul-cu-destinul-romaniei-insemnarile-din-celula-ale-maresalului-ion-antonescu-din-seara-de-23-august-1944-document-olograf/
https://ioncoja.ro/pentru-cei-saracuti-la-minte/
” Realpolitik ” a fost popularizata de A.Hitler….
(„idealul” era privit ca „shtiintza ji…….”)