O nouă „recenzie” la Șeitanii

Safteaua!
Florin Serban •

Sunteţi mare domnule profesor, sau , dacă preferaţi mai mult, sunteţi măreţ. Iar măsura mareţiei v-o dă această carte(trilogie ). N-aş fi crezut până acum că există o operă care să mă ţină la citit peste o lună. Dar după ce v-am întâlnit mâna scriitoreaţă m-am convins că aşa ceva există aevea.
Nu ştiu cum s-a desfăşurat la alţii procesul dar eu nu am reuşit s-o citesc pe nerăsuflate, de multe ori am inchis-o ca să mai răsuflu un pic şi să mă gîndesc.. Nu este numai o operă literară de cea mai bună calitate, ci este chiar o lucrare de sinteză, multe rănduri mi-au creat o senzaţie de parcă le-am mai citit undeva mai înainte, şi lucru de mirare, ceea ce citisem seara mi se întâmpla după un timp să le găsesc, fără a le căuta în mod deosebit, pe sait(poate acesta era unul din motivele pentru care închideam cartea, ca să-mi scotocesc prin cotloanele memoriei acele depozite ale ideilor din articolele de pe sait).
Mă gîndeam o dată, dar s-ar putea să greşesc, că de, nu-s din domeniu, că literatura vă datorează crearea unui nou gen literar, mă refer la Marele Manipulator, sau măcar a unei specii literare noi. De aici pornind, ajunsesem la ideea că aţi putea deveni tătânele a două specii noi, dacă aţi scrie o carte a saitului ! Aţi reuşit ! Dând un veşmînt literar ideilor dumneavoastră, care multe au aparut chiar aici pe sait, tocmai aceasta aţi izbândit. Dacă am dreptate, poate ar trebui să le şi botezaţi şi să vă gândiţi la o protejare a drepturilor intelectuale prin înregistrarea mărcilor proprii. (ca sugestie, dacă-mi permiteţi, s-ar putea chema „mirabunda”).
Fiindcă această operă abundă în mirabunde. Cu o asemenea forţă şi expresivitate, încât îţi vine să desparţi cuvîntul în mir – abundă , mir/mirare/mirări care abundă. Şi de la o mirabundă la alta, se poate întâmpla ca bucaţi de mirabundă să iasă din carte şi să-şi facă loc în traiul cititorului. Să vedeţi ce-am paţit la începutul operei. Era într-o duminică, ninsese şi tot mai ningea încă, dar mai răruţ, tocmai se oprea, am ieşit să dau zăpada de pe trotuarul din faţa casei (tot pe trotuar!). Pe când mânuiam lopata mi-a mirosit a tămâie, şi zău că nu avea de unde. Mai pe scurt, în cele două sau trei ore cât am stat pe stradă(ieşise soarele, se limpezise văzduhul), am simţit de trei ori mirosul de tămâie, acesta disparînd de fiecare dată când mă apropiam de vreun vecin cu gând a-l iscodi, a treia oară mirosul a persistat mai mult fiindcă am stat şi m-am bucurat de el cu nesaţ. Ca să citesc mai spre seară în carte despre unchiul Vasile căruia, în lagărul sovietic fiind, îi mirosea a tămâie, lui şi numai lui dintre toţi prizonierii, şi se simţea sătul tot timpul în ciuda alimentaţiei de subzistenţă, iar toate acestea erau legate de slujbele şi pomenele făcute de mama dînsului care-l credea mort.

Şi mirabundele au continuat .. fiindcă mâna scriitoreaţă a fost din belşug înmuiată în mirul duhului sfânt al aşternătorilor de slove călăuziţi de Marele Anonim care le potriveşte pe toate şi-i face pe aceşti fericiţi condeieri să nu încalce cea de-a unşpea porunca: SA NU [TE] PLICTISEŞTI.
Închei urându-vă s-aveţi parte de-o cât mai lungă veaţă,
Întru desfătarea noastră de către cinstita mânuţă scriitoreaţă !

P.S. Sunt sigur că nu v-au murit lăudătorii. Să vă aşteptaţi să mai apară şi alţii ! Că meritaţi.

*

Nota Redacției: Aveți din partea casei un pahar, două de vin. Alegeți ziua și locul! Tot binele!

NB Pe unchiul Vasile îl cheamă Dumitru!