- Comentariu primit pe site
Superba relatare a unor evenimente de dupa 23 August 44 .Mai jos aveti o descriere a descreieratului Killinger care si-a ucis secretara o femeie tinara si frumoasa numai asa ca sa nu moara numai el .
http://i2.wp.com/www.rador.ro/…
TRAIAN BORCESCU, locotenent colonel; şeful Direcţiei de Contrainformaţii din cadrul Serviciul Special de Informaţii
” [Pe 28 august] sunt chemat de primul ministru, generalul Sănătescu, care îmi ordonă: „Domnule colonel, din ordinul Majestăţii Sale Regelui, care pentru noi este un ordin de execuţie imediată, ca prin legăturile ce le ai cu Emil Bodnăraş, să-l rogi să te ducă la casa conspirativă unde se află Ion Antonescu împreună cu ceilalţi arestaţi, pentru a-i vizita în scopul de a vedea cum sunt trataţi, ce fel de cazare are, [dacă] le-a dat şi ce mâncare, starea lor morală şi fizică. Rezultatul, dacă se poate, în 24 de ore”. De faţă la această convorbire a fost Grigore Niculescu Buzeşti.
Prin avocatul Gheorghe Maurer, care stătea pe strada Sfinţilor, şi pe care îl cunoşteam personal fiindcă făcusem prima clasă de liceu la pensionul tatălui lui din Ploieşti, profesorul Gheorghe Maurer, am putut lua contact cu Emil Bodnăraş care a acceptat această vizită. Eu direct cu Bodnăraş nu aveam legătură şi, plus de asta, datorită conspirativităţii, ei îşi schimbau domiciliile. Şi numai Maurer ne-a făcut această legătură.
Chiar în cursul aceleiaşi zile, la ora 16:00, ne-am întâlnit în Piaţa Rosetti şi mi-a spus să-l urmez cu maşina mea după a lui. După 20-30 de minute de mers, maşinile s-au oprit în faţa unei vile cu etaj din cartierul Vatra Luminoasă. După ce am coborât fiecare din maşina lui, Emil Bodnăraş m-a invitat să intru singur în vilă, spunând că el mă va aştepta la maşina lui în stradă. Eu, cu oarecari emoţii, am urcat scara vilei păzite de doi tineri din garda patriotică, iar la semnul lui Emil Bodnăraş, aceştia mi-au deschis uşa.
Dintr-un vestibul am intrat în holul de la parterul vilei. Aici, în jurul unei mese se aflau: Mihai Antonescu, profesor universitar Alexianu, generalul Picky Vasiliu şi generalul Pantazi, care fusese Ministru de Război.
Toţi fiind surprinşi de această vizită, m-au întrebat: „Ce, şi pe tine te-au arestat?! Ce este cu familiile noastre?”
„Nu domnilor – le-am răspuns – sunt trimis din ordinul Majestăţii Sale Regele Mihai, al generalului Sănătescu şi a lui Niculescu Buzeşti pentru a vedea cum sunteţi cazaţi, trataţi, masa… şi dacă aveţi vreo nemulţumire…”
Aceleaşi întrebări mi-au fost puse de toţi, ce ştiu de familiile lor, cum este comentată arestarea lor, ce se va întâmpla cu ei şi dacă mai pot avea speranţă să-şi vadă familiile.
Mihai Antonescu era cel mai agitat. Se frământa din cauza situaţiei sale, în timp ce profesorul Alexianu, generalul Picky Vasiliu şi generalul Pantazi erau mai calmi.
Am căutat să-i liniştesc că probabil îşi vor putea vedea familiile lor, că afară nimeni nu comentează arestarea lor, opinia publică este preocupată de lupta contra hitleriştilor care au fost alungaţi de pe tot cuprinsul ţării.
„Cine a venit, de-i atâta larmă jos?”, s-a auzit vocea mareşalului care era la etajul vilei.
„A venit colonelul Borcescu, special pentru noi” a răspuns generalul Picky Vasiliu.
„Să vină sus la mine!”, s-a auzit vocea mareşalului Antonescu.
Am urcat pe scara interioară şi l-am găsit singur la o masă. După un salut milităresc, Ion Antonescu întreabă: „Cum merge frontul de vest ? S-au putut lichida rezistenţele germane de pe teritoriul nostru? Doar am lăsat 21 de divizii complect echipate în rezervă strategică…”
Din întâmplare, aveam la mine buletinele informative – eu eram chiar şeful serviciului atunci – buletinele informative şi contrainformative ale S.S.I.-ului, împreună cu două ziare din aceiaşi zi, prezentându-i astfel situaţia frontului de vest, mai exact, cât şi situaţia internă.
„Sunt mulţumit de mâncare şi dumneata ştii că eu mă mulţumesc cu puţin, fiind la regim medical. Ceilalţi colaboratori doresc o mâncare mai bună. Sănătatea este bună. Ce ne lipseşte, este un aparat de radio şi ziare”. Mareşalul s-a arătat mulţumit de mersul operaţiunilor militare şi, fără a cere relaţii despre familia sa, mi-a spus: „Dumneata eşti cunoscut în toată armata. Te rog să comunici generalilor, ofiţerilor şi trupelor să fie toţi strânşi în jurul regelui, şi al guvernului său, să lupte pentru întregirea Transilvaniei şi a ţării noastre! Să nu se producă nici o defecţiune, şi aşa cum a mers în est, să meargă şi în vest. Numai uniţi veţi învinge şi veţi fi respectaţi!”
„Domnule mareşal, vă rog să-mi spuneţi dacă vreţi ceva, vreo dorinţă…”
Mareşalul a răspuns: „Tratamentul este bun, masa acceptabilă. Ceea ce mă interesează este cum merge frontul şi dacă este linişte în ţară. Îmi trebuie un aparat de radio şi ziare… Mai doresc ceva: succes regelui şi patriei nostre!”
Între timp, toţi foştii miniştri s-au urcat şi ei sus în camera în care se găsea Ion Antonescu şi au ascultat cuvintele rostite de acesta. Reîntorcându-mă la maşină, i-am comunicat lui Emil Bodnăraş dorinţele celor arestaţi; m-a inviatat ca a doua zi să-i vizitez din nou pentru a vedea că li s-au satisfăcut întocmai dorinţele.
Generalul Sănătescu şi Niculescu Buzeşti au primit rezultatul vizitei, dar mi-au spus: „Nu, în presă nu putem publica această vizită ca să creem dificultăţi şi cu reprezentanţii P.C.R.” (.)
La 30 august primesc ordin de la generalul Sănătescu şi de la Niculescu-Buzeşti ca împreună cu colonelul Cristea – care acum fusese numit Prefectul Poliţiei Capitalei – să evacuăm Legaţia germană în care se aflau, în afară de personalul Legaţiei germane şi circa 300-350 de persoane refugiate. Să evacuăm această legaţie care să fie predată autorităţilor sovietice.
În numele Guvernului român, am intrat amândoi în Legaţie şi îi comunicăm lui Killinger că localul Legaţiei urmează să fie predat Uniunii Sovietice prin ambasadorul Suediei, care girează interesele germane pe teritoriul României, şi întregul personal aflat în Legaţie va fi mutat în internatul Liceului „Mihai Viteazul”, prevăzut cu tot confortul. Am fost asiguraţi că acolo vor fi cazaţi cu aceleaşi drepturi de extrateritorialitate ca şi în vechiul local al Legaţiei, în plus vor avea aprovizionare asigurată, serviciu medical, presă.
Termenul de împachetare şi de de evacuare a fost de 3-4 ore. Killinger şi Clodius ies din birou în sala mare şi aduc la cunoştinţa tuturor de evacuarea Legaţiei. Nouă, celor doi colonei, ni s-au formulat diferite cereri care le-au fost satisfăcute.
Între timp, Killinger se desprinde de noi şi merge spre fundul sălii, scuzându-se că se duce să dea dispoziţii de păstrare a calmului şi de ordine. Femeile şi copiii începuseră să plângă! Cam după câteva secunde, Killinger trage un glonte de revolver în capul secretarei sale, Ella Petersen şi se pregătea să-şi tragă şi lui în cap un glonte. Fugind spre el pentru a-l împiedica, el cade, împuşcat, lângă secretara sa. „Nu trebuie să vă impacientaţi! spune Clodius. Un căpitan de vas nu-şi poate părăsi vasul în clipa când se scufundă!”
Trecând cele patru ore necesare pentru împachetare, a început evacuarea, a sosit ministrul Suediei căruia i-am făcut cunoscut ordinul guvernului şi venirea lui Emil Bodnăraş cu o echipă a gărzilor patriotice, condusă de profesorul Cristescu. Aşa a spus că-l cheamă, mi-a rămas numele. Am predat localul cu tot conţinutul, inclusiv valori, armament – nu ştiu ce armament a fost -, arhivă, plus cheile respective.
”
C 13/ Arhiva de Istorie orală – Societatea Română de Radiodifuziune/Interviu realizat de Mariana Conovici, 23.02.1994;
C 126/ Arhiva de Istorie orală – Societatea Română de Radiodifuziune/Interviu realizat de Mariana Conovici şi Octavian Silivestru, 7.07. 1994]
Pagină realizată de Alexandru Dumitru, Bianca Ioniţă, în colaborare cu Grupul de Istorie Orală al Radio România
Notă: Cred că l-am cunoscut după 1990 pe nepotul sau fiul (?) colonelului Traian Borcescu. Lucra la televiziune și știa multe detalii interesante ale istoriei trăite de noi toți.