Un fals istoric plin de riscuri pentru autor, dar şi pentru conştiinţa cititorilor

una dintre rubricile Radio-BBC, „ Arena ˮ, realizată de Tatiana Niculescu

Povestea începe într-un oraş din statele baltice în capitala Letoniei, Riga. Invadată de ruşi în 1940, Letonia îi primea un an mai târziu pe nemţi ca pe marii eliberatori. Dar nemţii au început curând deportarea evreilor către lagărele din Polonia: Majdanek şi Auschwitz. Fasciştii letoni erau chiar mai cruzi decât nemţii. Îi adunau pe evreii din Riga în sinagogi şi le dădeau foc de vii. Pe evreii străini îi îmbarcau în trenuri. Câteva mii au fost ucişi pe peronul gării din Riga. Într-unul dintre trenurile cu destinaÍia Polonia se afla un băieţel. Să fi avut vreo trei ani. Se numea Benjamin Wilkomirsky. Peste ani avea să-şi amintească:

„ Mama şi cu mine am plecat cu trenul. Un drum fără sfârşit, câmpii fără sfârșit, păduri fără sfârşit şi-o sete cumplită… fără sfârşit . ˮ

Odată ajunşi în Polonia evreii letoni sunt triaţi şi copiii sunt despărţiţi de părinţi. O femeie în uniformă îl urcă pe puşti în alt tren. În cartea sa de amintiri „ Fragmente ˮ Wilkomirsky avea să scrie:

„ – Încotro? Am întrebat uniforma aceea care mă privea de sus.

  • Majdanek, mi-a răspuns.ˮ

Majdanek era unul dintre cele mai sălbatice lagăre naziste. În apropierea camerelor de gazare copiii asistau la trierea adulţilor. Wilkomirsky povesteşte că la Majdanek şi-a văzut ultima oară mama. Amintirea miilor de cadavre Îl va urnări toată viaţa. Călătoria pe tărâmul morţii părea să nu se mai sfârşească. La Auschwitz medicii nazişti l-au ales în lotul de copii pe care se făceau experimente:

„ Copii care-şi priveau mâinele şi degetele degerate. Parcă erau nişte beţigaşe frânte: or fi blonavi?. Da. E boala care se cheamă foame. Degetele îngheţate nu dor şi, uneori, noaptea şi le rod de foame pânâ la os.ˮ

În lagărele naziste au murit un million şi jumătate de copii. Mult timp s-a crezut că nici unul dintre copiii duşi la Majdanek şi Auschwitz nu a supravieţuit. Prim – rabinul cultului mosaic din România, Ernest Neumann, spune că acesta este poate capitolul cel mai întunecat din istoria lagărelor de concentrare naziste:

„ Mulţi adulţi ar fi fost duşi la muncă într-o fabrică de armament sau undeva. Dacă erau de acord să se despartă de copil. Dar părinţii nu acceptau să se despartă de copii şi atuncea au fost exterminate şi parintele şi copilul (adevărat, prin impuscare pe loc). Au fost primii care au fost gazați copiii (fals, minciună) pentru că nu puteau fi folosiți nici pentru o muncă oarecare ce se putea face, păi, asța că au fost exterminați. lent : erau adunaţi în barăci şi lăsaţi să zacă pânâ mureau la fel şi bătrânii şi adulţii bolnăvicioşi şi slabi.

Aflat printre puţinii supravieţuitori ai lagărelor de concentrare, micul Wilkomirsky ajunge după război dintr-un orfelinat polonez într-unul elveţian: .

„ A venit o femeie ˮ îşi aminteşte el, „ m-a luat şi m-a dus în Elveţiaˮ

Acolo autorităţile i-au schimbat numele din Benjamin Wilkomirsky în Bruno Groujon. Pe urmă a fost înfiat de o familie bogată şi a locuit în cartierul cel mai scump din Zürich. A primit o educaţie aleasă. A învăţat să cânte la clarinet. La scoala din Zürich, Wilkomirsky, acum Bruno Groujon, a început să se intereseze de istoria nazismului şi a la gărelor de concentrare. A citit tot ce i-a căzut în mână pe această temă. A văzut filme documentare. Nimic însă despre copii. Atunci, spune el, i-a venit pentru prima oară să scrie despre ce trăise la Auschwitz şi la Majdanek:

„ Cărţile despre lagăre m-au enervat la culme pentru că ce trăisem eu nu era nicăieri. Nimeni nu se învrednicise să scrie despre copii. Nimeni nu făcuse cercetări. Spuneau doar generalităţi, că mai bine de 99% din copiii ajunşi în lagărele naziste fuseseră ucişi. Era adevărat, dar existau excepţii.

Anii au trecut. Părinţii adoptivi i-au lăsat o avere considerabilă. În liniştea casei sale de la ţară evreul din Riga a început să-şi amintească spaimele trecutului. Și-n 1995 a publicat sub numele Wilkomirsky un volum de mărturii intitulat „ Fragmenteˮ. Era vorba de realitatea lagărelor naziste văzute pentru prima data cu ochii unui copil care supravieţuise. Cartea a avut imediat un success extraordinar, a fost tradusă rapid în douasprezece limbi, premiată în Marea Britanie şi-n Statele Unite, aclamată şi recomandată publicului din lumea întreagă.

Cartea lui Wilkomirsky a fost primită cu entuziasm atât de istorici, cât şi de critici literari. S-a spus câ era una dintre cele mai autentice mărturii despre suferinţele evreilor în lagărele naziste. Dar, la Zürich, peste drum de Wilkomirasky , locuia un istoric, şi el evreu de origine. Când i-a citit cartea I s-a părut că CEVA UNDEVA nu se leagă. Daniel Granzfried citise şi ascultase până atunci mii de mărturii ale supravieţuitorilor din lagărele naziste:

„Nu pot să-l iau în serios pe un om care-mi spune că are amintiri de la vârsta de doi ani. Ştiu că sunt unii care cred că poţi să-ţi aminteşti până şi clipa naşterii?, dar ăştia sunt în general psihologi care se folosesc de aceste lucruri ca să câştige bani. Pur şi simplu nu cred că e adevăratˮ.

Istoricul a început să cerceteze trecutul lui Wilkomirsky. A căutat în arhivele şcolii din Zürich, apoi în arhivele orfelinatului din Polonia, de unde pretindea Wilkomirski c-a fost adus în Elveţia. În Polonia nu exista nici o urmă de Wilkomirsky. În schimb în Elveţia arhivele scoteau la iveală o altfel de poveste, a unui copil pe nume Bruno Groujon. Ăsta nu era un nume pe care îl dăduseseră lui Wilkomirsky autorităţile elveţiene la sosirea din Polonia, ci numele lui adevărat. Încet, încet, istoricul Daniel Granzfried a refăcut varianta adevărată a povestirii:

„ Bruno s-a născut în Elveţia în 1941. A fost rodul unei scurte relaţii de dragoste a unei femei pe nume Yvonne cu un tânăr elveţian. Sărăcia a făcut-o apoi să-şi abandoneze copilul într-un orfelinat, de unde el a fost înfiat de familia unui medic foarte bogat, dat la şcoală, educat. Îşi petrecea vacanţele la casa de odihnă în munți. Era manierat, era un dansator elegant şi schior foarte bun. Wilkomirsky pretinde că-n 1945 se afla încă în orfelinatul din Polonia. Dar documentele arată limpede că fusese luat deja de familia doctorului Dessecker, care l-a adoptat official î 1957 și i-a lasat apoi moştenire întreaga avere. Bruno Groujon nu este evreu, ci elveţian şi a fost în lagărele de concentrare din Polonia doar în calitate de turist, la începutul anilor ꞌ90. Cartea lui tradusă în douăsprezece limbi şi semnată cu numele Wilkomirsky este un fals grosolan.ˮ

În arhivele din Zürich s-a descoperit şi o scrisoare, semnată de numitul Bruno Groujon, alias Wilkomirsky, prin care-şi recunoaşte mama naturală, pe elveţianca Yvonne Groujon. Femeia a murit în 1981 şi autorităţile l-au chemat pe fiu ca să-i încredinţeze puţina avere rămasă de pe urma ei. Bruno a semnat de primire. De ce a făcut-o, dacă era Wilkomirsky?

„ M-au chemat la primărie şi mi-au spus aşa: „ Această femeie care în acte este mama dvs. a murit şi-a lăsat nişte bani. Cum nu are alte rude, banii vă revin de drept.ˮ Am spus că era doar pe hârtie mama mea şi că n-o consideram mama mea adevărată.ˮ

Confruntat cu adevărul arhivelor, Wilkomirsky s-a afundat din ce în ce mai mult în minciuni. Curând i-a fost descoperit şi tatăl natural, care e gata să se supună oricărui test de paternitate pentru a demonstra adevărata identitate a fiului său. Scandalul a luat proporţii. Cartea despre suferinţele lui Wilkomirsky a fost rapid retrasă din librăii. Presa s-a întors cu toate armele împotriva lui, cu atât mai mult cât îl preţuise pentru ceea ce socotise a fi adevărul mărturiei sale şi-o pagină cutremurătoare din istoria Celui de-al II-lea Război Mondial. Pentru istoricul Daniel Granzfried, care iscase tot acest scandal, lucrurile erau limpezi:

„Întâi că, după părerea mea, cartea lui nu era bine scrisă. Şi-al doilea, să minţi despre viaţa ta personală e una, dar să minţi despre istoria Holocaustului e cu totul altceva. Dacă Holocaustul poate fi inventat de oricine, atunci poate fi la fel de bine şi desfiinţat de oricine.ˮ

Granzfried era conştient că demascarea lui Wilkomirasky stârnea toate teoriile anti-Semite şi neo-naziste. Păi dacă omul ăsta a minţit aşa bine, de ce n-ar fi minţit şi alţi supravieţuitori ai lagarelor. Neo-naziştii abia aşteaptă un prilej de contestare a ororilor războiului. Istoricul George Voicu de la Bucureşti spune că există o adevărată cultură a vremurilor noastre care încearcă să minimalizeze suferinţele evreilor şi că se manifestă cel puţin în două atitudini:

„ Prima ar fi accea a minimalizării numărului victimelor Holocaustului. Dacă experţii în Holocaust apreciază numărul evreilor morţi în holocaust la şase milioane, cei care se îndeletnicesc cu revizuirea istoriei consideră că n-au fost mai mult de câteva sute de mii. Asta este deci ceea ce putem numi minimalizarea Holocaustului, evident în scopul banalizării ei. Există însă şi o poziție încă mai radicală, care contestă literalmente Holocaustul. Holocaustul pur şi simplu n-a avut loc. Şi încearcă să probeze în fel şi chip acest lucru. Fie prin faptul că, eu ştiu, camerele de gazare, capacitatea lor tehnică nu ar fi putut, susţin aceşi autori, să producă atâtea victime.ˮ

Cazul Wilkomirsky dă apă la moară tuturor acestori teorii. Dar la ce-i trebuia unui elveţian bogat să scrie o carte despre suferinţele evreilor?. Cazul nu e limpede. Există mărturii potrivit cărora Wilkomirsky era bântuit de coşmaruri despre lagăre. Avea toate simptomele ciuva care a fost supus torturii fizice şi psihice. Dar se pare că suferinţa lui venea de altundeva decât de la Auschwitz. Bruno Groujon fusese un copil chinuit, parasit de mama, înfiat de o familie de oameni în vârstă pe care nu-i iubise. La şcoală se trezise printre copii de oameni bogaţi. Nu-l priveau ca pe unul de-al lor. Era un orfan înfiat. Se simţea totdeauna victima destinului, iar când citise despre alte victime, se identificase total cu viaţa lor. „ Psihologii cunosc cazuri de acest felˮ , spune medicul Augustin Cambozie:

„– Un adult cu o astfel de experienţă îşi poate construi din datele realităţii o identitate cu totul fantasmagorică. Părinţii lui l-au abandonat. Asta înseamnă pe undeva că nu au avut nevoie de el, că n-au putut să se ocupe de el, deci au fost obligaţi să-l abandoneze. Asta este realitatea. Ce se poate construi în fantasmă? Părinţii l-au abandonat pentru că au fost obligaţi să-l abandoneze. Care ar fi variantele de obligare a unor părinţi să-şi abandoneze copilul? Nişte situaţii foarte critice. Părinţii au murit. Ce moarte putem să le atribuim părinţilor ca ea să iasă din comun şi să fie asociată cu ceva spectaculos de pe urma căruia să putem „ profitaˮ ulterior, refăcându-ne acest statut, al abandonului. Păi moartea într-un lagăr de concentrare, de exemplu. Dar cine moare într-un lagăr de concentrare? Ei, mi se pare foarte clar că evreii au constituit punctul forte. La un moment dat nu mai există o granită între lumea imaginară şi lumea reală.

– Deci ar fi posibil ca Wilkomirsky să fi crezut cu adevărat în această identitate pe care şi-a construit-o singur? .

– Bineînţeles că da.ˮ

„ Într-un fel, cei care nu sunt capabili să meargă pe firul amintirii şi folosesc acest argument n-au nici o legătură cu ceea ce am trait eu. Singurul lor scop este să mă rănească şi să mă distrugă. Şi să facă bani din astaˮ. Elveţianul Bruno Groujon nu a încetat niciodată să susţină că se numeşte Benjamin Wilkomirsky, că este evreu din Letonia şi că a trecut, copil fiind, prin lagărele de concentrare de la Majdanek şi Aschwitz şi a supravieţuit. Cartea lui intitulată „ Fragmenteˮ a ajuns la mulţi supravieţitori ai persecuţiilor naziste. Citind-o unii dintre ei au avut pentru prima oară curajul să mărturisească propria experienţă. Da, fuseseră şi ei la Majdanek şi la Auschwitz pe când erau copii. Da, au existat copii de evrei care au supravieţuit ororilor din lagăre. Da, experienţa lor era adevărată. O scosese însă la iveală minciuna sau nebunia unui elveţian pentru care copilăria fusese, întâmplător, un infern al abandonului.

Notă ( Maria Stăncan) – Willko]m[men (germ. – bun venit, bun sosit, de comparat cu numele Wilko[m]irsky (polonă)

Text prezentat de Maria Stâncan la simpozionul HOLOCAUST ÎN ROMÂNIA ?