sursa: Revista 22

După publicarea cărţilor sale Săptămâna Roşie şi Basarabia, Paul Goma scrie an după an în jurnalul său (accesibil la adresele paulgoma.free.fr sau www.paulgoma.com), multiplicând textele impregnate cu un antisemitism primar, în care abundă enormităţi propagate cu vulgară regularitate despre evrei şi violente atacuri antiisraeliene.

În tentativele sale de a reinterpreta istoria Holocaustului în România, care conţin, între altele, încercări de demontare a Cărţii Negre a lui Matatias Carp (reeditată în Franţa la Editura Denoël, în 2009) şi a Cărţii Negre editate de Iilya Ehrenburg şi Vasili Grossman (Le Livre Noir, Textes et Temoignages, Actes Sud, 1995), Paul Goma şi-a găsit un aliat care reuşeşte să îl compromită şi mai mult: un militant prolegionar, un negaţionist primitiv al Holocaustului şi un falsificator al istoriei. L-am numit pe Ion Coja.

Un consens care ţine de igiena spaţiului public scris ne învaţă că a răspunde negaţioniştilor este păgubitor, în primul rând pentru cel care replică. Şi totuşi…

Şi totuşi, atunci când minciuna flagrantă este vehiculată cu nonşalanţă şi cinism, când adevărul este grav deformat în mod deliberat, cu speranţa că, din motive care ţin de repulsie, nimeni nu va răspunde falsificatorilor istoriei, se impune poate o replică la obiect.

La data de 2 noiembrie 2010, Paul Goma publica în jurnalul său un lung extras din articolul lui Ion Coja, Primul negaţionist al Holocaustului, apărut la aceeaşi dată în Basarabia Literară, publicaţie a Societăţii Scriitorilor Români din Republica Moldova. Reluat cu extaz de Goma, Ion Coja afirmă în articol că „primul negaţionist al Holocaustului“ ar fi Vasili Grossman, pentru că volumul său A Writer at War ar fi contrazis Cartea Neagră a lui Ehrenburg şi Grossman, afirmând că „regimul de ocupaţie al Ucrainei de sud-vest de sub români a fost aproape plăcut în comparaţie cu tratamentul german al populaţiei“.

În privinţa comparaţiei dintre regimurile de ocupaţie a Ucrainei de către administraţiile Antonescu şi Hitler trebuie precizat că, încă din 1957, Rand Corporation a publicat un studiu amănunţit asupra acestui subiect (Alexander Dallin, Odessa, 1941-1944: A Case Study of Soviet Territory Under Foreign Rule). Nici acest studiu, nici cele ulterioare, cum ar fi Raportul Wiesel (Comisia Internaţională pentru Studierea Holocaustului în România, Raport Final, Polirom, 2005) sau scrierile foarte recente ale istoricului american Charles King de la Universitatea Georgetown nu pun la îndoială nici faptul că tratamentul evreilor în Transnistria în perioda 1943-1944 s-a ameliorat treptat, dar nici responsabilitatea crimelor comise de autorităţile româneşti din Transnistria în anii 1941-1942.

În acelaşi articol, reluat de Paul Goma în jurnalul său, Ion Coja minte afirmând că Matatias Carp a scris Cartea Neagră în „colaborare cu numitul Ehrenburg“ şi că „înşişi evreii au scos din circulaţie această carte mincinoasă curând după apariţie“. Bazată în special pe mărturii ale supravieţuitorilor sau pe diverse reportaje, Cartea Neagră a lui Ehrenburg şi Grossman nu are nimic în comun în afară de titlu cu cea a lui Carp, care este susţinută predominant de documente de arhivă româneşti. De asemenea, este bine cunoscută retragerea de pe piaţă şi din bibliotecile publice de către autorităţile comuniste din România a Cărţii Negre a lui Carp, la scurt timp după apariţie şi pe întreaga perioadă a existenţei regimului respectiv.

În ceea ce priveşte masacrarea evreilor în Transnistria, bazându-se pe un paragraf din aceeaşi carte, A Writer at War a lui Grossman, reluat în jurnalul său cu felicitări de Goma, Coja afirmă că această distrugere în masă a populaţiei evreieşti în Transnistria ar fi fost înfăptuită în exclusivitate de poliţia ucraineană, şi nu de autorităţile româneşti. În acest sens, Coja afirmă în textul său: „… dacă evreii au suferit în Transnistria, nu au suferit din cauza românilor. Au suferit evreii asupra cărora autoritatea ocupantului român era minimă, evreii localnici, evreii ucraineni“.

În sprijinul „argumentaţiei“ sale negaţioniste, Ion Coja foloseşte următorul citat din Grossman:

„Darea de seamă a secretarului Obcom, Riasents [corect, în text, Riasentsev]. Domanevka a fost locul în care evreii au fost executaţi. Ei au fost duşi acolo [corect, în text: execuţiile au fost înfăptuite] de poliţia ucraineană. Şeful poliţiei ucrainene a ucis el însuşi 12.000 de oameni. În noiembrie 1942 Antonescu a emis legi care dădeau drepturi evreilor. Execuţiile în masă care au avut loc în cursul anului 1942 au fost oprite. Şeful poliţiei din Domanevka şi opt dintre cei mai apropiaţi colaboratori au fost arestaţi de români, duşi la Tiraspol şi trimişi în judecată. Curtea i-a condamnat la trei luni de muncă forţată pentru actele lor ilegale contra evreilor. [propoziţie omisă de Coja în text, fără a se indica acest fapt] Crime a făcut [corect, în text: Indignare a produs] şi procurorul public (din Domanevka), un jurist rus din Odessa…“ (A Writer at War, Vasily Grossman with the Red Army, 1941-1945, edited and translated by Antony Beevor & Luba Vinovgradova, Pantheon Books, New York 2005, p. 267).

Folosind acest citat trunchiat, din care menţionarea pedepsei ridicole a celor nouă făptaşi vinovaţi de execuţia a 12.000 de oameni este omisă deliberat, Coja întreabă: „De ce în raportul comisiei Wiesel nu apare nicio referinţă la procesul intentat de autorităţile româneşti din Transnistria criminalilor de la Domanevka? Cum s-a încheiat acest proces? Unde se află arhiva acestui proces?“.

În privinţa masacrelor de la Domanevka (Dumanovca), Ion Coja ignoră cu bună ştiinţă informaţiile din Raportul Wiesel care se referă concret la crimele comise în această localitate, şi anume la paginile 145-148, 152, 156, 177, 392 (Raport Wiesel, versiune în limba română). La pagina 147 a Raportului Wiesel se specifică că, la Domanevka, „între 10 ianuarie şi 18 martie 1942, 18.000 [evrei] au fost ucişi de poliţia locală ucraineană şi de jandarmi români“. În continuare, Raportul Wiesel redă pe larg o relatare a pretorului Teodor Iliescu, care descria condiţiile în care au fost împuşcaţi evreii, „… care au fost îngropaţi în gropi neconforme cu regulile cerute, fiind săpate la o adâncime de cel mult 1/2 m…“ şi care cerea mutarea supravieţuitorilor masacrelor la Bogdanovca. La aceeaşi pagină a Raportului Wiesel se menţionează: „Această execuţie în masă şi incinerarea cadavrelor au fost analizate în detaliu în timpul procesului lui Isopescu [prefectul român al judeţului Golta, judecat şi condamnat pentru masacrele de la Bogdanovca, Dumanovca şi Acimicetca] în 1945“.

Frauda lui Coja, reluată cu entuziasm de Goma, este transparentă: ei folosesc faptul că poliţia ucraineană a fost implicată masiv în masacrarea evreilor în judeţul Golta şi afirmă, în consecinţă, că responsabilitatea autorităţilor române în crimele comise în Transnistria este nulă. Orice om de bună-credinţă care va frunzări numai o lucrare despre administraţia română din Transnistria va şti că acolo poliţia ucraineană era sistematic subordonată autorităţilor române, prefecţilor şi pretorilor români prin legiunile de jandarmi români. Crimele comise de poliţia ucraineană în Transnistria contra evreilor şi romilor au fost înfăptuite la ordinul autorităţilor române, sub a căror jurisdicţie aceşti poliţişti ucraineni se aflau. Excepţie au făcut-o aşa-numitele „colonii SS“, sate populate de etnici germani locali care nu se aflau, conform acordului de la Tighina, sub jurisdicţie românaă şi a căror listă este ataşată acordului respectiv. Dumanovca nu făcea parte din aceste „colonii SS“.

În ceea ce priveşte procesele criminalilor implicaţi în masacrele de la Dumanovca, trei serii de documente arhivistice stau la dispoziţia cercetătorilor la Muzeul Memorial al Holocaustului de la Washington (USHMM). O primă serie restrânsă priveşte anchetarea de către autorităţile româneşti din Transnistria a câtorva poliţişti ucraineni implicaţi în omorurile din judeţul Golta, nu pentru masacrarea evreilor, ci pentru a se fi omorât între ei şi pentru a fi furat aurul confiscat de la deportaţi, se regăseşte în arhivele regionale de la Nikolaev (USHMM/Nikolaev Oblast Archives RG-31.008M).

O a doua serie largă de documente provine din arhivele Serviciului Român de Informaţii (USHMM/SRI Archives RG 25.004M) şi este legată de procesele prefectului judeţului Golta, Modest Isopescu, a subprefectului aceluiaşi judeţ, Aristide Pădure, şi a jandarmilor români implicaţi în aceste asasinate. Tribunalul de la Bucureşti l-a considerat responsabil pe Isopescu de „… uciderea a 71.000 de oameni (dintre care 1.000 de romi). Adjunctul său Pădure a fost acuzat de organizarea ghetoului din Oraşul Golta, de înfometarea deportaţilor, de rele tratamente, de punerea în aplicare a ordinului pentru masacrul de la Dumanovca. Cei doi reprezentanţi ai autorităţilor au fost ajutaţi de [subofiţerul de jandarmi] Vasile Mănescu de la raionul Dumanovca care a executat ordinul (la refuzul unui subaltern, plutonierul de jandarmi Nicolae Melinescu…) participând activ la actele de jefuire, incendierea grajdurilor [unde erau «cazaţi» deportaţii] şi la masacrul de la Bogdanovca, împuşcarea deportaţilor de la Dumanovca“ (Andrei Muraru, Manuscris, citat cu permisiunea autorului). În 1945, Isopescu, Pădure şi Melinescu au fost condamnaţi la moarte de către un tribunal românesc, pedeapsa fiind comutată la închisoare pe viaţă. În sfârşit, a treia serie largă de documente, care privesc procesele a cel puţin 15 jandarmi ucraineni implicaţi în aceleaşi crime şi judecaţi în URSS, se găsesc în arhivele SBU (instituţie succesoare a KGB din Ucraina) din localităţile Nikolaev şi Vinnitsa (USHMM/SBU Archives RG 31.018M). Aşa cum am mai scris, nimeni nu-i va nega lui Paul Goma rolul important în istoria disidenţei anticomuniste româneşti. Antisemitismul său sălbatic şi falsificarea militantă a istoriei Holocaustului din România pe care el le practică sistematic i-au afectat însă grav imaginea. Alăturarea sa cu Ion Coja nu face decât să desăvârşească răul pe care Goma şi l-a făcut singur. //

Acest articol a fost scris de autor în calitatea sa personală şi nu angajează niciuna dintre organizaţiile la care el este afiliat

Radu Ioanid

––––––––––––––––––––––––––––––––

Radu Ioanid provine dintr-o familie de infractori celebră și duce mai departe o tradiție rușinoasă. El face parte din categoria de activiști bolșevici care după 1990 s-au reciclat în istorici ai Holocaustului din România. Au schimbat o minciună plătită cu ruble pe una plătită în dolari. Mai sunt câțiva ca el.
Crescut în minciună, Radu Ioanid a avut nerușinarea să mintă chiar și în fața tribunalului. Cu 3-4 ani înainte de 1990 a plecat în SUA, definitiv. Locuia la două blocuri de mine, pe bd Nicolae Titulescu, bloc 7. Administratorul blocului mi-a povestit următoarele: după 1990 Radu Ioanid s-a intors in țară și a cerut să i se restituie apartamentul, declarând ca acel apartament i-a fost confiscat de statul român la plecarea din România. În apartamentul său locuia de câțiva ani o familie de nevăzatori, cu copii. Radu Ioanid a cerut și a obținut evacuarea acestei familii și a obținut sentința judecătorească favorabilă pe baza declarațiilor sale, întărite de prestigiul unuia pe care Guvernul SUA îl onorase cu funcția de director la Muzeul Holocaustului din Washington. În ultima clipă, avocatul familiei de nevăzători a descoperit în arhivele primăriei actul prin care statul român, la plecarea din țară a emigrantului politic, răscumpăra de la acesta apartamentul, cu plata unei sume de bani corespunzătoare cu prețurile de la data respectivă. Bunăoara eu, pentru un apartament de 4 camere, am plătit în 1980 o sumă echivalentă cu circa 5000(cinci mii) de dolari. O sumă corespunzătoare i se va fi plătit și lui Radu Ioanid la plecarea din țară.
Faptul că a mințit în fața unui tribunal se cheamă sperjur și este de natură să descalifice definitiv o persoană, eliminând-o din viața publică. Cu atât mai mult cu cât spejurul său lovea pe nedrept într-o familie și așa lovită de soartă: doi nevăzători. Cu ce inimă a putut să mintă Radu Ioanid împotriva acelor nefericiți?
Am informat în mai multe rânduri Ambasada SUA asupra netrebnicului pe care guvernul american îl ține în brațe. Fără niciun rezultat. Ticălosul este mai departe salariatul guvernului american…
Rog cititorii acestor rânduri și ai textului semnat de Radu Ioanid în revista 22 să caute pe acest site al meu, la rubrica Holocaust, articolul meu despre Vasile Grossman. Articolul este scris pe marginea unor fragmente dintr-o carte apărută în America, semnalată de un  român de ispravă, care a făcut și selecția citatelor. Radu Ioanid le declară a fi trunchiate. Întrebarea mea este alta: de ce comisia de falsificatori ai istoriei întrunită sub președinția rușinoasă a altui sperjur – îl numesc astfel pe Elie EWiesel, nu a folosit deloc sursa de documentare și informații oferită de Vasile Grossman, evreul onest care, cercetând Transnistria la câteva săptămâni după plecarea administrației românești, nu găsește pe nimeni care să se plângă de crimele românilor.
Vor fi murit evrei cu miile în Ucraina, deci și în Transnistria. E dreptul lui Radu Ioanid să nu lase uitării acele crime. Dar să nu fie atât de nerușinat și de prostănac să-și închipuie că în felul acest, dând vina pe români, va reuși să ascundă adevărul: acei evrei au fost uciși de ucrainieni ca răzbunare pentru aportul evreiesc la genocidul prin înfometare din Ucraina anilor 1930: zece milioane de victime… Repet: zece milioane de ucrainieni au murit prin înfometare. Printre activiștii bolșevici care au organizat și supravegheat acest holocaust se zice că au fost și mulți evrei, ba că ei ar fi fost cei mai sârguincioși în aplicarea politicii criminale a lui Stalin.
Cât a fost de real acest aport evreiesc, eu nu am de unde să știu. Și nu am nici de unde să aflu. Dar este foarte adevărat că și azi în mintea multor ucrainieni principalii vinovați de acel sinistru genocid au fost niște evrei. Cu siguranță alți evrei decât evreii care au pierit în anii când prezența armatei germane în Ucraina le-a permis unor ucrainieni să comită crimele inventariate de un Jean Ancel sau un Radu Ioanid în contul armatei române! Măcar Jean Ancel, pe patul morții, a avut reacția recuperatore pe plan moral de a-și cere iertare pentru minciunile sale. Dumnezeu să-l odihnească și să-l ierte.
Dar tu, Radu Ioanid, netrebnice, după ce ai ajuns în America, de ce nu ai scris și nu ai spus nimic despre Holocaustul din Transnistria, din România? De ce te-ai apucat să mulgi din această minciună abia ani buni după1990?!
Spui că sute de  mii de evrei au fost uciși de români în cel mai mare secret? Cum se face că despre acest masacru nu au scris nimic nici  Wilhelm Filderman, nici Sigmund Jagendorff, doi dintre cei mai reprezentativi evrei care au trăit în Transnistria acelor ani și au lăsat ca documente mărturii explicite. Despre Wilhelm Filderman se știa în America că este cel mai important evreu din Europa. Filderman a ajuns în Statele Unite și nu a scris un cuvînt măcar despre vreun Holocaust sau genocid petrecut în Transnistria. Dimpotrivă, a produs un text celebru, înregistrat la notariat, depus la un tribunal elvețian, în care are cuvinte de laudă pentru omenia Mareșalului Iona Antonescu și a poporului român! De ce comisia Wiesel nu a ținut seama de acel text? De ce evreii Filderman, Grossman, Jagendorf sunt ignorați ca martori nemijlociți ce au fost, iar pușlamale cu Radu Ioanid și Elie Wiesel dezonorează paginile a zeci de publicații și edituri românești?! Quousque tandem, nerușinaților?!

Ion Coja