Cine ne sunt trădătorii?

De pe wikipedia în română:
Raportul Elie Wiesel(https://ro.wikipedia.org/wiki/Raportul_Elie_Wiesel)
Raportul Elie Wiesel (formal: Raportul final al Comisiei Internaţionale pentru Studierea holocaustului în România) este un document public elaborat de o comisie internaţională, pe baza căruia România a recunoscut oficial participarea sa la Holocaust. Comisia a fost condusă de Elie Wiesel, laureat al Premiului Nobel pentru Pace (preşedinte) şi Tuvia Friling, Mihail E. Ionescu şi Radu Ioanid (vicepreşedinţi).
Comisia
Comisia Internaţională pentru Studierea Holocaustului în România a fost înfiinţată de către Ion Iliescu, preşedintele României, la 22 octombrie 2003. Bugetul comisiei a fost aprobat prin Hotărârea de Guvern nr. 227 din 20 februarie 2004, iar componenţa prin Hotărârea de Guvern nr. 672 din 5 mai 2004.
Comisia s-a întâlnit de trei ori: la 16-22 mai 2004 (în Washington), la 6-9 septembrie 2004 (în Ierusalim) şi la 8-13 noiembrie 2004 (în Bucureşti). Raportul final i-a fost înaintat lui Ion Iliescu la 11 noiembrie 2004.
Membrii(al doilea „i” l-am pus eu)

Ioan Scurtu (Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” din Bucureşti) – secretar al comisiei
https://ro.wikipedia.org/wiki/Ioan_Scurtu şi http://www.ioanscurtu.ro./
Viorel Achim (Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” din Bucureşti
Jean Ancel (Institutul Yad Vashem, Ierusalim) / (chiar a apucat să-şi ceară iertare şi să primească şi raspuns ?)
Colette Avital (membru al Parlamentului Israelian)
Andrew Baker (Comitetul Evreiesc American)
Lya Benjamin (Centrul pentru Studiul Istoriei Evreieşti din Bucureşti)
Liviu Beris (Asociaţia Supravieţuitorilor Holocaustului din România)
Randolph Braham (Universitatea din New York)
Irina Cajal Marin (Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România)
Adrian Cioflâncă (Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” din Iaşi)
Ioan Ciupercă (Universitatea „Al.I. Cuza” din Iaşi)
Alexandru Elias (Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România)
Alexandru Florian (Universitatea „Dimitrie Cantemir” din Bucureşti)
Mihai Dinu Gheorghiu (Centrul de Sociologie Europeană din Paris)
Hildrun Glass (Universitatea „Ludwig Maximillian” din München)
Menachem Hacohen (Marele Rabin al României)
Vasile Ionescu (Centrul Romilor „Aven Amentza”)
Corneliu Mihai Lungu (Arhivele Naţionale Istorice Centrale din Bucureşti)
Daniel S. Mariaschin (B’nai B’rith International)
Victor Opaschi (consilier prezidenţial)
Andrei Pippidi (Universitatea din Bucureşti)
https://ro.wikipedia.org/wiki/Andrei_Pippidi
Meir Rosenne (ambasadorul Israelului)
Liviu Rotman (Universitatea Tel Aviv)
Michael Shafir (Radio Europa Liberă .Radio Libertatea)
Paul Shapiro (Muzeul Memorial al Holocaustului din SUA)
William Totok (Institutul de Istorie, Germania)
Raphael Vago (Universitatea Tel Aviv)
George Voicu (Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative)
Leon Volovici (Universitatea Ebraică din Ierusalim)

Document public
Raportul final poate fi accesat pe site-ul de internet al Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”, în limba română şi limba engleză.
Bibliografie:
Comisia Internaţională pentru Studierea Holocaustului în România (2005), Raport final, Iaşi: Editura Polirom, ISBN 973-681-990-6

Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”
(https://ro.wikipedia.org/wiki/Institutul_Na%C8%9Bional_pentru_Studierea_Holocaustului_din_Rom%C3%A2nia_%E2%80%9EElie_Wiesel%E2%80%9D)
Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel” (INSHR) este o instituţie guvernamentală aflată în subordinea prim-ministrului României şi a fost înfiinţat ca rezultat al „Raportului final al Comisiei Internaţionale «Elie Wiesel» de Studiere a Holocaustului în România”[1], la propunerea preşedintelui Ion Iliescu şi ca urmare a Hotărârii de Guvern nr. 902 din 4 august 2005. Institutul a fost deschis oficial trei luni mai târziu, pe 9 octombrie, de „Ziua Naţională de Comemorare a Holocaustului în România”.
INSHR are ca obiect de activitate identificarea, culegerea, arhivarea, cercetarea şi publicarea documentelor referitoare la Holocaust, in rezolvarea unor probleme ştiintifice, precum şi elaborarea şi implementarea de programe educaţionale privind acest fenomen istoric.
Motivele înfiinţării
„În atâtea cazuri, păcatele de azi sunt păcatele de ieri, repetate, agravate, tocmai pentru că au fost ascunse, iar istoricii, de teamă că li se va reproşa lipsa de patriotism, au preferat să tacă” a scris Academicianul Florin Constantiniu în „O istorie sinceră a poporului român”, faţă de ambiguitatea defensivă adoptată de istorici de etnie română care, deşi nu s-au lăsat antrenaţi direct în procesul de falsificare a istoriei regimului lui Ion Antonescu şi a anilor premergători, s-au eschivat să-şi facă publică poziţia.
„Ne-am obişnuit deja cu interminabilele piruete pe care le face conştiinţa românească pentru a evita o confruntare autentică cu aspectele (mai mult decât) incomode ale trecutului său politic. Au devenit perfect familiare figurile de cadril impuse pentru menţinerea bon ton-ului cultural autohton, adică a sentimentului festiv şi confortabil că în cultura română lucrurile au stat în fond foarte bine, personalităţile sale tutelare fiind totdeauna luminoase şi, în fond, inocente, nicidecum virulente sau resentimentare, nicidecum responsabile…” (Adrian-Paul Iliescu,[2])
Regestionarea istoriei în România de după decembrie 1989
Potrivit istoricului Michael Shafir, negaţionismul, măturarea sub preş a crimelor din Holocaustul local au fost adoptate de aproape toate statele eliberate de comunism, într-un fel de „globalizare a falsificării istoriei”.[3][4]
„Toate societăţile (statale) post-comuniste se găsesc în faţa dilemei majore a modului de a se confrunta cu trecutul lor traumatic. O democraţie funcţională nu se poate baza pe minciuni, negare şi amnezie. România ieşită din comunism (în 1989) a adoptat un regim hibrid quasi-democratic, condus de foşti comunişti…” (Vladimir Tismăneanu,[5]).
Campania de negare a Holocaustului din România a fost lansată simultan cu declanşarea unei propagande antisemite care, aparent lipsită de substrat într-o ţară golită de evrei, ar fi putut fi considerată inutilă dacă se face abstracţie de cei doi vectori care o acţionează:
1. Dintre toate marile proiecte asumate de Antonescu şi colaboratorii săi, singurul care a avut o anumită reuşită – din punctul lor de vedere – a fost purificarea etnică, Holocaustul.
2. Recunoaşterea oficială a Holocaustului românesc incumbă obligaţia statului român de a despăgubi victimele şi urmaşii şi de a retroceda averile evreieşti jefuite, aflate deopotrivă în patrimoniul statului şi în sectorul privat. Acest al doilea motiv a ridicat negarea Holocaustului român, negaţionismul, la nivel de politică de stat.
Interesul României de după 1989 de a se integra în NATO şi în Uniunea Europeană s-a izbit de refuzul statelor democrate de a se asocia cu o Românie „cu Antonescu pe steag” [6][7]. Deşi documentele din arhivele româneşti şi internaţionale, precum şi literatura de specialitate au demonstrat indubitabil circumstanţele Holocaustului, preşedintele României Ion Iliescu şi ministrul culturii Academician prof.Răzvan Theodorescu au făcut declaraţii negaţioniste, uneori mai subtile, alteori făţişe. Sub titlul ironic „O lecţie de istorie de la Palatul Victoria”, ziarul „Curentul” din 2 august 2002 a publicat declaraţia premierului Adrian Nastase că „Mareşalul Antonescu este o parte din istoria României, pe care România trebuie să o accepte sub ambele ei elemente, pozitive şi negative”.[8].
La Conferinţa OSCE de la Viena (19-20 iunie 2003) cu peste 300 de participanţi din lume, la nivel de miniştri, secretari de stat, senatori USA, etc., cu subiectul: „Proliferarea antisemitismului in Europa contemporană”, reprezentanţii guvernului român (de rang secundar) au anunţat că România a recunoscut că „între 1940 şi 1945 pe teritoriul ţării noastre s-au petrecut crime de război…”. Delegaţii USA, Israelului şi ai unor organizaţii evreieşti au cerut explicaţii suplimentare cu privire la modul scandalos în care oficialităţile române neagă evidenţele istorice[9].
În „Ziarul de Iaşi” din 23 iunie 2003, în editorialul Salvarea fecioarei, istoricul Florea Ionicioaia notează: …„Săptămâna trecutâ, în presa internaţională, a apărut informaţia halucinantă potrivit căreia guvernul României ar nega Holocaustul, în varianta sa românească. Intervievat de BBC, ministrul culturii, Răzvan Theodorescu, confirma ştirea şi chiar mai mult îşi aroga paternitatea ideii. Potrivit acestuia, in România nu a fost vorba de Holocaust (politica de distrugere a minoritatii evreiesti), ci numai de o ticăloşie a unor români care au participat la Holocaust. Opiniile ministrului Theodorescu nu au fost contrazise de nici o oficialitate. Dimpotrivă, imediat, Adrian Nastase l-a susţinut cu tărie pe ministrul său, în timp ce Ion Iliescu i-a reproşat numai oportunitatea gestului. Aceasta înseamnă că regimul actual este de acord cu aceste teze. Dintr-o afacere mai ales academică şi morală, problema Holocaustului în România redevine o chestiune politică: aceasta ne aruncă dintr-o data cu mai mulţi ani înapoi, in vremurile în care cultul mareşalului Antonescu, niciodată respins in mod serios de Ion Iliescu, era aproape un fenomen oficial”…[10].
Declaraţia lui Răzvan Theodorescu a provocat şi o criză diplomatică. Israelul şi-a rechemat ambasadorul de la Bucureşti „pentru discutarea situaţiei”, pe motiv că „negarea Holocaustului în România, conform unor astfel de declaraţii guvernamentale, este un fenomen cu rădăcini adânci, care impun o reacţie adecuată, pentru a pune România în sutuaţia de a-şi recunoaşte faptele şi responsabilităţile”. Pentru a rezolva impasul Avner Shalev, directorul lui Yad Vashem i-a trimis o scrisoare preşedintelui Iliescu în care i-a propus să desemneze o comisie de istorici „care va putea să clarifice adevărul istoric şi să publice faptele relevante cu privire la Holocaust în România”[11].
Reacţia lui Iliescu a fost promptă, în mai puţin de trei luni, în octombrie 2003 el a anunţat oficial numirea Comisiei Internaţionale pentru Studierea Holocaustului în România, condusă de laureatul premiului Nobel şi Membru de Onoare al Academiei Române, profesorul Elie Wiesel. „Comisia Wiesel” a fost compusă din personalităţi publice din România, Statele Unite, Franţa, Germania şi Israel şi având ca vice-preşdinţi pe generalul profesor dr. Mihail E. Ionescu, dr. Tuvia Friling, Şeful Arhvelor Statului Israel, şi pe dr. Radu Ioanid, de la Muzeul Memorial American al Holocaustului. La 11 noiembrie 2004, Comisia a prezentat preşedintelui Iliescu „Raportul final al Comisiei pentru Studierea Holocaustului în România”[12] care a fost omologat în totalitate şi declarat „document de stat”. În 2005, la propunerea preşedintelui Iliescu, guvernul României a instituit Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”

Descrierea instituţiei[13]
Pe lângă Institut, Hotărirea de Guvern de înfiinţare mai prevede şi funcţionarea unui Colegiu de Onoare şi a unui Consiliu Ştiinţific. Membrii acestor două organisme sunt numiţi la propunerea directorului general al Institutului şi activează benevol.
Numărul maxim de posturi al instituţiei este de 30, dintre care 15 sunt cercetători ştiinţifici.
Colegiul de Onoare este compus din personalităţi ale vieţii publice interne şi internaţionale cu competenţe şi merite în domeniul studierii Holocaustului.
În anul 2010 Colegiul de Onoare era compus din: Otto Adler, Andrew Baker (SUA),
Traian Băsescu, Tova Ben Nun (Israel), Sarah Bloomfeld (SUA), Randolph Braham (SUA), Emil Constantinescu, Wesley Fisher (SUA), Radu Gabrea, Mircea Geoană, Menachem Hacohen (Israel), Carol Iancu (Franţa), Ion Iliescu, Vasile Ionescu, Sorin Iulian, Saul Kagan (SUA), Marco Katz (Israel), Ion Bogdan Lefter, Oliver Lustig, Dan Mariaschin (SUA), Mona Muscă,
Majestatea Sa Regele Mihai I,
Meir Rosenne (Israel), Avner Shalev (Israel), Aurel Vainer, Simone Veil (Franţa), Mihai-Răzvan Ungureanu, Elie Wiesel (SUA).
Consiliul Ştiinţific este un organ consultativ ştiintific de specialitate, format dintr-un număr de până la 31 de personalităţi reprezentative şi recunoscute în domeniul studierii Holocaustului.
În anul 2010 Consiliul ştiinţific era format din:
Viorel Achim, Lya Benjamin, Liviu Beris, Denis Deletant (Regatul Unit), Mihai Dinu Gheorghiu, Radu Ioanid (SUA), Andrei Pippidi, Liviu Rotman (Israel), Michael Shafir, Paul Shapiro (SUA), William Totok (Germania), Raphael Vago (Israel), George Voicu, Virgil Niţulescu.
Comitetul educaţional a fost adăugat ulterior înfiinţării şi este format din: Irina Cajal, Adrian Cioflâncă, Ioan Ciupercă, Alexandru Elias, Delia Grigore, Ladislau Gyemant, Andrei Oişteanu, Victor Opaschi, Ion Pătroiu, Maria Radosav, Gabriel Stan, Irena Steinfeldt (Israel), Felicia Waldman, Vasile Morar.
Referinţe
1. Raportul final al comisiei de studiere a Holocaustului în România
http://www.inshr-ew.ro/ro/files/Raport%20Final/Raport_final.pdf.pdf
2. Iliescu, Adrian-Paul: Cum nu trebuie apărat Mircea Eliade – Cadrilul steriotipurilor defensive, Observator cultural, 208, 17 februarie 2004. [1] Accesat: 7 martie 2012.
http://www.observatorcultural.ro/articol/cum-nu-trebuie-aparat-mircea-eliade-2/
5. en Tismaneanu, Vladimir: Democracy and Memory: Romania Confronts Its Communist Past, The Annals of the American Academy of Political and Social Science, Vol. 617, No. 1, 166-180, 2008.
6. Dragomir, Doru: Operatiunea „Jos Antonescu!” Ziua Nr. 2359, 19 martie 2002
7. en Tomiuc, Eugen: Romania: Past Imperfect – Role in Holocaust Only Reluctantly Admitted, RFE, 19 iulie 2001.
9. Pavel, Dan: Din nou despre Holocaust, editorial, Formula AS, [3]. Accesat: 7 martie 2012.
http://www.formula-as.ro/2003/572/editorial-15/din-nou-despre-holocaust-4164
10, Ionicioaia, Florea: Salvarea fecioarei, Ziarul de Iaşi, editorial, 23 iunie 2003, http://www.ziaruldeiasi.ro/editorial/salvarea-fecioarei~ni31oi
11. en Begg, Andrew: Romanian history – Romania faces up to its Holocaust past, Vivid.ro, noiembrie 2004 [4] Accesat: 5 august 2012.
http://www.vivid.ro/vivid67/pages67/history67.htm
12. Raportul final…, doc. cit.
13. Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”, side oficial: http://www.inshr-ew.ro
Bibliografie:
Rozen, Marcu: Date istorice şi statistice privind situaţia evreilor sub guvernarea antonesciană (1940-1944), Bucuresti, 2003.
Alte resurse: http://antisemitism.ro/
MCA Romania – Centrul pentru Monitorizarea si Combaterea Antisemitismului in Romania
ADRESA Societatea Profesionala de Avocati Enache si Enache
Str. Cristian Popisteanu 2-4, Sector 1, Bucuresti, ROMANIA
FAX +40 (0)21 5696173
EMAIL mca.romania@gmail.com
AERHV – Asociatia Evreilor Romani, Supravietuitori ai Holocaustului
http://www.survivors-romania.org/index.php?language=romanian&subj=25
http://www.inshr-ew.ro/ro/files/proiecte/

http://www.yadvashem.org/yv/en/holocaust/about/04/romania.asp
capitolele raportului sunt la adresa:
http://www.yadvashem.org/yv/en/about/events/2004/romania.asp
http://www.yadvashem.org/yv/en/about/events/pdf/report/romanian/05_REZUMAT_EXECUTIV_revazut_gina.pdf
Full Report in Romanian
SUMAR
Cuvant inainte revazut
Alocutiunea Presedintelui Romaniei – Ion Iliescu – 12 octombrie 2004
Mesajul Presedintelui CISHR Elie Wiesel
Ch. 1 – Fundalul şi precursorii Holocaustului – Rădăcini ale antisemitismului românesc
Ch. 2 – Relaţiile româno-germane – înaintea şi în timpul Holocaustului
Ch. 3 – Retragerea din Basarabia şi Bucovina de Nord în iunie-iulie 1940 şi consecinţele ei asupra relaţiilor interetnice în România
Ch. 4 – Propaganda antisemită si retorica oficială despre primejdia iudeo-bolşevismului. Evreii români şi comunismul în perioada 1938-1944
Ch. 5 – Holocaustul în România
Ch. 6 – Procesul de excludere a evreilor din societatea românească în timpul guvernelor lui ion antonescu cu şi fără legionari: legislaţia antisemită, românizarea şi exproprierea
Ch. 7 – Viata comunitatilor evreiesti in timpul lui Ion Antonescu şi raspunsul lor la Holocaustul din România
Ch. 8 – Deportarea romilor şi tratamentul lor în Transnistria
Ch. 9 – Rolul lui Ion Antonescu în planificarea şi implementarea politicilor antisemite şi anti-rome ale statului român
Ch. 10 – Holocaustul în Transilvania de Nord
Ch. 11 – Solidaritate şi salvare – Români printre „Cei Drepţi Între Popoare”
Ch. 12 – Procesul criminalilor de război
Ch. 13 – Distorsionarea, negarea şi minimalizarea Holocaustului în România postbelică
Concluzii şi recomandări
REZUMAT EXECUTIV

holocaustul nu e un subiect interesant si nici macar de actualitate. a ajuns un fel de vector intr-o indiustrie planificata sa produca o non-realitate.