 Amos Klein8 aprobate amos_klein@yahoo.fr 5.14.47.203
Ca răspuns la Victor Grigor. Mulțumesc pentru răspuns, dar îmi puteți spune cum de apar acele 2000 de cuvinte din sanscrită și în română? |
*
NR – Povestea nu conflictele dintre dacii liberi ți coloniștii romani nu se confirmă prin niciun izvor.
Florin Croitoru, incultura vă face să dați mereu în gropi . Repetarea continuă a acelorași stupizenii, cum că metoda etimologică a savanților ar fi greșită, denotă nu numai o crasă ignoranță,ci și foarte multă aroganță. Logica puerilă, după care dacă un cuvânt romanic nu redă perfect etimonul latinesc, înseamnă că acel cuvânt nu vine din latină, este cea mai bună dovadă a faptului că n-aveți nici o șansă să depășiți amatorismul în limitele căruia vă formulați „opiniile”.După logica de care uzați, nici italiana, nici franceza, nici dalmata nu sunt limbi romanice, pentru că nu zic la trei TRES ca în latină, ci spun TRE, TROIS, TRA. Asta înseamnă că rămân romanice numai spaniola, sarda și portugheza, pentru că în aceste limbi se zice TRES, întocmai ca în latină? Sau nu sunt nici ele romanice, pentru că nu zic QUINQUE, ca în latină, ci pronunță: SINCO, KIMBE și SINCU? Apoi, „s” final în latina populară( conform dovezilor scrise) nu se mai pronunța prin Italia încă de prin secolul prim al erei noastre ( în timp ce în Galia și Spania se pronunța), iar în celelalte idiomuri italice numeralul latin TRES avea următoarele forme: TRIS, în oscă; TIS,în faliscă; TRIF în umbriană, deci toate prezentau vocala I, nu E! O altă dovadă că forma dialectală românească TRI n-are de ce fi un împrumut din slavă este faptul că în aromână, care este cel mai puțin contaminat cu slavisme dintre dialectele românești, se zice tot TRI, ca în Moldova și Transilvania. În aromânește avem,în plus, ca o dovadă suplimentară a latinismului ei , pentru dacoromânescul „două zeci”, forma GHIGHINȚ ( de la lat. VIGINTI). Iată de ce savanții au perfectă dreptate să atribuie numeralului românesc TREI ( cu varianta TRI) o origine pur latină, iar nu una slavă sau una celtică. Lipsa sunetului latinesc S din finalul cuvântului românesc TREI ( la fel ca în cazul dalmat. TRA și ital. TRE și alb. TRE) împreună cu prezența sunetului I în formele dialectale arom. și parțial dacorom.TRI( la fel ca în oscă, umbriană și faliscă) reprezintă o dovadă în plus că în Dacia Traiană coloniștii italici și iliri au fost cei mai eficienț i diseminatori ai limbii latine populare, iar nu celții sau hispanicii romanizați, care ziceau TRES, adică cu S final conservat . O altă dovadă în acest sens este și forma românească OPT a numeralului latin OCTO, în care grupul CT s-a transformat în PT, exact ca în cazul numeralului similar dalmat. UAPTO( GUAPTO). Același etimon latin a suferit, deci, același tratament fonetic: dovadă clară și a înrudirii limbii traco-dace cu cea illiră.
1. Victor Grigor nu ai îmnvățat să te porți cuviincios
2. Eu am arătat în ce constă greșeala savanților în stabilirea etimologiei. Repet pe scurt: savanții stabilesc etimologia pe bază de asemănare de cuvinte, dar sînt cuvinte și în alte limbi care seamănă cu cele latine, însă acestea nu sînt considerate de savanți că vin din latină, de ex Wind (germana), doma (rusă), trii (rusă) , solițe (rusă). De aici tragem concluzia că și in limba dacă au fost multe cuvinte asemănătoare cu cele latinești, prin urmare metoda e greșită.
3. Nici celelalte limbi numite greșit latine sau romanice , nu vin din latină. Spun asta și unii lingviști. Este inutil să fac aci o demonstratie lungă.
4. dacă tres e in latină, iar trii în graiul moldovenesc și in rusă, de ce ar veni trii din latină?
5. opt din română seamănă mai mult cu acht din germană decît cu latinescul octo. De ce nu spuneți că și acht din germană vine tot din latină. Acht vine din altă parte dar al nostru e sigur din latină? Logică bună nu au savanții noștri.
În concluzie ești obraznic și ai argumente greșite.
Domnule Croitoru, în limbile germanice la „cinci se zice pe engleză: FIVE; pe germană, FUNF; pe gotică, FINF. În limbile slave se zice PETI, PYAT, PET; în cele baltice:PENKI, PENKEI; în cele indo-iraniene: PANZA, PENC, PENZ, PANCA; în cele celtice: PUMP, PIMPE, PEMPE. În greacă se zice PENTA iar în albaneză PESE. În tochariană, PAN și PIS; în armeană,HING; iar în hitită:PANTA. Numai în latină se zice QUINQUE,fiindcă numai aici s-a produs evoluția fonetică PE,PI proto-IE > QUE,QUI. Pentru „cinci”, în franceză, catalană, occitană,portugheză, lombardă, ( care au, toate, un substrat celtic și un adstrat germanic se utilizează un termen care nu corespunde termenului celtic sau germanic (cu PE și P), ci este evoluat din cel latin ( cu QUE și QUI): CINQ,CINC, CINCO, CINQUE, chiar dacă azi aceste cuvinte se pronunță cu SE și S( după ce au trecut prin faza TSE și TSI). Nici în sardă,siciliană, romanșă ,spaniolă, toscană(care au substrat non-IE) nu se utilizează etruscul MACH, bascul BOST, nici vreun termen berber, punic sau arab, ci tot termeni care-și au originea în lat. QUINQUE. În dalmată se zicea CENC, pronunțat CE, ca în română și italiană ( cuvânt având același etimon latin), deși substratul ei illiric avea forma PESE( ca în albaneză). În română se zice CINCI. Ce etimon să aibă acest cuvânt? Să fie PESE, FUNF, PENTA,sauPET? Toate dicționarele și enciclopediile de pe lumea asta zic că etimonul lui CINCI este QUINQUE!
Victor Grigor, vă rog să nu mai bateți cîmpii. Eu nu am scris pe acest subiect. Dacă îmi răspundeți vă rog să răspundeți pe ce am scris eu. Eu nu am scris despre originea numeralului cinci în românește, latină, germană etc.
Nu mă interesează ce prostii spun „toate dicționarele și enciclopediile de pe lumea asta”.
Avînd în vedere că în poloneză 5 se zice pienci, iar în hindusă PANCI, e cel mai probabil că 5 cinci spuneau și dacii. Ce a fost înainte de daci e altă căciulă.
Dacă numeralele simple vin din latină de ce se spune trei în românește și nu tres? În Moldova se spune chiar TRII, exact ca în rusă! În rusă a ajuns din latină? Numeralul OPT seamănă mai mult cu germanul AHT decît cu latinescul OCTO. Numeralul ȘASE seamănă mai mult cu rusescul ȘEST, kurdul ȘEȘ decît cu latinescul SEX.
În germană, rusă…au venit cumva din latină?
Concluzia: metoda lingviștilor de a stabili etimologia este greșită. Ideea asta a scris-o și Amos Klein mai sus.
Amos Klein, nu ați scris de unde aveți aceste informații. Trebuie să aveți și exemple cu acei oameni din India, altfel afirmațiile Dv nu au nici o valoare. Aveți măcar o înregistrare, fotografii?
Cueșdean se recomandă ca doctor, dar nu are doctorat în lingvistică. Numai ignoranții dau trimiteri spre cartea sa. Nu există asemănare între vocabularul românesc și cel indian, nicidecum comunități care să vorbească românește în India ori să aibă un port tradițional asemănător cu al nostru. Astea sunt basme marinărești.
Vechile comunități de Români păstori din Tatra sau Valahia moravă nu mai vorbesc limba română, deși mai au câteva cuvinte. Ar fi fost interesant de studiat limbile acestora, să numărăm cuvintele care au mai rămas după cel puțin două sau trei sute de ani în care aceștia au devenit monolingvi (bilingvi în trecut), pentru că s-ar putea asemăna asimilării naturale a ultimilor Daci tracofoni în perioada proto-românească. Unii se miră de ce s-au întins Românii în toate locurile pe care le ocupau aceștia pînă în secolele 17-18. Dacă ai un spor natural sănătos și ești din neam de păstori montani, direcțiile nu pot fi decât cele familiare de milenii, iar mulți s-au stabilit acolo unde iernau (de ex. Dobrogea, în jurul lacului Balaton, Bacea/Bačka, et cetera). Pentru cei care se ocupau cu agricultura la podiș și șes, Moldova, Transnistria, Bărăganul, Dobrogea și întreaga Moesie Inferioară le erau deschise la un moment dat, așezându-se acolo când istoria vitregă a locurilor s-a mai schimbat. Nu-i un accident că regatul efemer al lui Buirebistas se întindea peste maxima întindere a geto-dacilor carpatici, pe alocuri amestecați cu alte popoare, excluzând de aici comunitățile de Daci care au emigrat până în m-ții Rodopi lăsând o salbă de așezări (probabil dacice) prin centrul Balcanilor și una sau două în Albania și/sau Bosnia-Herțegovina (Thermidava lângă Scodra, (W)Eiminakion și altele). Mai târziu, după asimilarea acestui numeros popor tracic, apar Românii, atingând uneori locuri neocupate în trecut de către Daci în Moravia, Croația sau Alpii austrieci.
Azi ar trebui să recuperăm ce a mai rămas din vocabularul românesc vechi al acelor români pierduți sau al nostru și cel tracic din română și dialectele sudice, nu se ne mai întrebăm prostește dacă limba română este una romanică.
G am crezut că ești lingvist. Tupeu văd că ai: „Nu există asemănare între vocabularul românesc și cel indian,”. Ba, există, dar nu știi tu! Un administrator englez din India a observat numeroase asemănări între cuvintele engleze și cele din sanscrită. Așa a apărut ideea de indo-europenism. Prin urmare exită asemănări intre unele cuvinte din limbi vorbite in India (vreo 200) și unele cuvinte din limbile europene.
Întrebatul dacă romîna e de origine latină sau ba nu e prostească!
Domnule Klein, limba română, ca o limbă romanică ce este, face parte din aceeași familie lingvistică cu limbile: sanscrită, iraniană, hitită, tochariană, greacă, limbile celtice, germanice, slave, baltice . Prin urmare, avem foarte multe cuvinte românești care se aseamănă cu cuvintele( evoluate din aceleași rădăcini PIE) existente în aceste limbi. Un exemplu: PIE „ nepots ” a dat în sanscrită forma „napat”; în engleză, „nephew” și „neve”; în gotică, „nevo”; în latină, „nepos/nepotis”; în greaca veche,„nepodes”; în iraniană, „naptar”, „napat” , „nevi” și „naveh”; în slavă, „nevii”; în baltică, „nepotis” și „neputs”, în irlandeză, „niae” și în welșă, „nai”; în albaneză, „nai”. Românescul cuvânt NEPOT seamănă cu termenul sanscrit NAPAT, tot așa precum un nepot seamănă ( mai mult sau mai puțin) cu un unchi de-al său matern. Limba română , fiind fiica limbii latine, posedă o formă a acestui cuvânt ( așa precum era și normal) foarte apropiată de forma maternă, latină. Dintre toate mătușile ei, cea mai asemănătoare, în acest caz, cu forma românească este forma veche baltică_ NEPOTIS, care este identică cu cea latină, iar nu forma sanscrită( NAPAT). În cazul altor cuvinte de origine PIE, forma românească semănă mai bine ,poate,cu cea celtică, slavă sau iraniană, sau cu cea sanscrită, așa cum o nepoată sau un nepot poate semăna mai mult cu un anumit unchi sau cu o anumită mătușă . Însă întotdeauna, atunci când cuvântul românesc este moștenit din latină, iar nu împrumutat din altă limbă IE, el seamănă cel mai tare cu cuvântul latinesc din care provine, la fel cum un fiu sau o fiică seamănă mai degrabă cu mama sau cu tata decât cu alt consângean .Se întâmplă ca cineva, auzind într-o limbă IE vreun cuvânt, foarte asemănător în formă și ca înțeles cu cuvânul românesc provenind din același radical PIE, să creadă , din lipsă de cultură lingvistică, că acel cuvânt ar fi „românesc”! De aceea , nu e indicat pentru nimeni să se pronunțe categoric într-un domeniu pe care nu-l stăpânește…pentru a nu cădea în ridicol. Dovezile lingvistice în favoarea caracterului romanic al limbii române sunt atât de evidente și de multe, pentru cei care se pricep la lingvistică, încât speculațiile facile: de natură geografică, istorică, genetică, pseudolingvistică, folclorică sau militară, ale necunoscătorilor, oricât de numeroase și de atrăgător ambalate ar fi ele, pentru uzul publicului consumator, n-au cum să schimbe acest adevăr incontestabil din punct de vedere științific. Deci, singurul leac eficient în combaterea maladiei intelectuale numite „ habarnism” a fost ,este și va fi….lectura. Dar numai lectura scrisă de cei competenți în domeniul respectiv!
„Limba română face parte din aceeași familie cu sanscrita, limbile germanice…” (V Grigor) În acest caz cum ați stabilit că unele cuvinte vin din latină? Asemănarea nu poate fi un criteriu. Cuvintele asemănătoare în rusă germană sanscrită etc nu vin sigur din latină deci de ce sînteți așa de siguri că ar veni în română?
„Deci, singurul leac eficient în combaterea maladiei intelectuale numite „ habarnism” a fost ,este și va fi….lectura. Dar numai lectura scrisă de cei competenți în domeniul respectiv!”
Vă înșelați. Dacă ați fi avut dreptate ar fi ieșit poeți, scriitori, din facultatea de litere. Ar fi ieșit cîntăreți de muzică ușoară din conservator. Nici institutul de Bele Arte nu scoate pictori mari și sculptori pe bandă.
Dacă ziceți că lectura e un lucru absolut necesar , vă comunic că eu am citit cărți scrise de lingviști.
V-am mai rugat să vă abțineți să jigniți oamenii. Văd că pricepeți foarte greu.
Păi, dacă zici că avem cuvinte asemănătoare cu atîtea limbi, de ce3 nu ar fi avut dacii cuvinte asemănătoare cu cele ale limbilor din Italia, inclusiv latină?
Văd că te contrazici singur in postare. Mi se pare ridicol.
a. ce cautau marinerii pe uscat ?
b. inainte de a scrie asa ceva trebuia mers la fata locului si facut un filmuletz care pus pe tictoaca , pe iutube , pe X , pe zukemgergo facea milioane de likuri si cistigai si ceva dolarei .
Confirmarea ca dacii liberi au atacat de mai multe ori provincia romana.
Din acelasi curs de la Facultatea de Istorie din Iasi:
Provinciile Moesia Inferior şi Dacia în timpul lui Antoninus Pius (138-161)
Dacia…fiind provincie de margine, momentele de tensiune pricinuite de triburile libere n-au lipsit.
Mişcările lor trebuie să fi fost în legătură cu tulburările care începeau să se petreacă în spaţiul nord-european ca urmare a deplasării unor seminţii germanice spre sudul continentului şi care vor genera în scurt timp aşa-numitele
războaie marcomanice. Astfel, prin anii 143/4 şi 156/7-158 au avut loc conflicte în spaţiul controlat de romani în stânga Dunării. Responsabili de aceste incidente au fost „GETII” şi „DACII MARI” din vecinătate.
Provinciile Moesia Inferior şi Dacia în timpul lui Marcus Aurelius (161-180) şi Commodus (180-192)
Începând din 166, statul roman va fi confruntat cu acţiunile războinice ale neamurilor aflate în afara graniţelor, acţiuni cunoscute îndeobşte ca războaiele marcomanice. De fapt, este vorba de o avalanşă de gentes, pe care biograful
târziu al împăratului o consemnează întocmai: „toate populaţiile, de la hotarele Illyricului până în Gallia, nutriseră împreună sentimente duşmănoase poporului roman: marcomanii, variştii, hermundurii şi cvazii, suevii, sarmaţii, lacringii şi bureii, aceştia şi împreună cu victualii, apoi sosibii, sicoboţii, roxolanii, bastarnii, halanii, peucinii, COSTOBOCII”.
Aşadar, o conjunctură dramatică, ce va afecta în primul rând provinciile de la Dunărea Mijlocie şi Inferioară. Puseul
acestor neamuri avea drept cauză principală modificărilor etno-demografice care începeau să se contureze în Europa Centrală şi Estică o dată cu avansul goţilor de pe ţărmul sudic al Mării Baltice şi din regiunea Vistulei Inferioare
(Pomerania, Prusia occidentală) pe Vistula Mijlocie, spre Mazovia şi Volynia, care a determinat „coborârea” vandalilor către sud-vest şi sud şi împingerea altor triburi libere (marcomani, cvazi, BURI, DACI, sarmaţi, bastarni etc.) către
frontierele Imperiului roman.
Conflictele s-au desfăşurat în mai multe faze, prelungindu-se, cu intermitenţe, până la sfârşitul domniei lui Marcus Aurelius.
Rămas singur împărat, Commodus (180-192) a renunţat la politica de expansiune în Barbaricum promovată de tatăl său şi, drept urmare, deşi un timp a continuat războiul, în cele din urmă a încheiat pace cu marcomanii, cvazii şi
BURII. Printre condiţiile impuse acestora din urmă se număra şi una care viza în mod special Dacia: „POPULATIA BURA – scria Dio Cassius – a fost obligată să jure că nu se va stabili niciodată şi nu-şi va aduce la păşunat turmele dincolo de o
linie care marca patruzeci de stadii /7,4 km – n.n./ distanţă de Dacia şi teritoriile ce le ocupa”. În contextul aceloraşi evenimente, Dio Cassius scria că guvernatorul Daciei, Sabinianus, a adus sub ascultarea sa 12.000 de „DACI alungaţi din ţara lor de baştină şi care se pregăteau să dea ajutor altora, făgăduindu-le loturi de pământ în Dacia”.
Astfel se încheiau, în 180, războaiele cu barbarii, dar reverberaţii generate de perturbările survenite printre neamurile libere şi de conflictul abia încheiat s-au produs încă în anii următori în provinciile de graniţă, printre care şi Dacia.
3.2. Moesia Inferior şi Dacia în contextul crizei
Cele două provincii dunărene s-au situat în mijlocul evenimentelor dramatice prin care a trecut Imperiul după anul 235. Astfel, în timpul împăratului Maximinus Thrax (235-238), Dacia a fost atacată de iazigi din vest şi de DACII din vecinătate, dar împăratul a reuşit să-i respingă. Sub urmaşul său, Gordianus al III-lea (238-244), a suferit mai ales Moesia Inferior, asupra căreia s-a abătut invazia CARPILOR de neam tracic, a goţilor de neam germanic şi a sarmaţilor de neam iranian. În acelaşi context a fost afectată şi Dacia sud-estică.
Incursiunile CARPILOR au continuat şi sub împăratul Filip Arabul (244-249), până în 247, când aceştia au fost învinşi definitiv. Un an mai târziu, o coaliţie formată din 30.000 de CARPI, goţi, taifali, bastarni şi vandali-hasdingi s-a
năpustit asupra Moesiei Inferior; paralel, Dacia a fost atacată de iazigi, DACI şi hasdingi. Invadatorii au fost respinşi. Sub Trainus Decius (249-251), energicul rege got Cniva (250-253) a realizat o puternică coaliţie şi a invadat Moesia
Inferior, reuşind să înfrângă catastrofal armata romană la Abrittus (Razgrad, Bulgaria); împăratul şi-a găsit sfârşitul pe câmpul de luptă. Barbarii au devastat provinciile balcanice, multe aşezări rurale şi urbane fiind distruse. Noul
suveran, Trebonianus Gallus (251-253), a fost nevoit să încheie o pace umilitoare, plătind subsidii enorme pentru retragerea năvălitorilor la nord de Dunăre. Momentul de apogeu al crizei a fost atins în timpul domniei comune a
lui Valerianus şi a fiului său Gallienus (253-260) şi pe timpul principatului lui Gallienus (260-268) – uzurpările au devenit endemice, ţinuturi întregi au ieşit de sub autoritatea centrală, fiind controlate de „tirani” proclamaţi de trupele
infidele, iar atacurile neamurilor transdanubiene erau cotidine. Cele mai afectate au fost provinciile sud-dunărene, în special Moesiile şi Pannoniile; în Dacia, după Filip Arabul, nu se mai constată evenimente majore. Acest fapt
probează o situaţie nouă pentru Dacia, anume izolarea sa tot mai accentuată şi ineficienţa trupelor de aici în oprirea invaziei barbarilor. În acest context, s-a schiţat treptat un nou program politic al Imperiului, axat pe două componente –revenirea pe apărarea liniei Dunării şi, în consecinţă, abandonarea Daciei.