CD
1.632 aprobate
denitsoc@gmail.com
207.204.248.72

ZHUKOV AR FI GAZDUIT PARADA VICTORIEI LA LONDRA – DAR HITLER SA GRĂBIT
De Alexandru Shirokorad – https://www.theinteldrop.org/2025/01/11/zhukov-could-have-hosted-the-victory-parade-in-london-but-hitler-was-in-a-hurry

Narațiunea prezentată în această analiză istorică, centrată în jurul documentelor sovietice declasificate și a planurilor aliate în primele etape ale celui de-al Doilea Război Mondial, are implicații semnificative pentru înțelegerea geopoliticii în secolul al XX-lea.

Articolul pune în lumină strategiile militare ascunse, confruntările geopolitice nerealizate și echilibrul precar de putere care a modelat traiectoria lumii în această perioadă tumultuoasă. Această perspectivă este de o importanță capitală pentru publicul occidental, deoarece oferă o lentilă nouă prin care să interpreteze motivațiile, deciziile și alianțele care au influențat atât Războiul Rece, cât și relațiile internaționale contemporane.

Relevanța istorică și perspectiva occidentală
Comunicarea desecretizată de la Lavrentiy Beria către Kliment Voroshilov din 1940 dezvăluie intențiile aliaților de a slăbi Uniunea Sovietică prin mijloace directe și indirecte.

Pentru istoricii și factorii de decizie din Occident, astfel de revelații contestă narațiunea convențională a celui de-al Doilea Război Mondial ca un conflict binar între puterile aliate și Axă. În schimb, evidențiază complexitatea alianțelor de război, inclusiv neîncrederea strategică care a existat adesea între presupușii parteneri.

Din perspectiva occidentală, înțelegerea acestor planuri subliniază precaritatea ordinii globale la acea vreme. Considerarea Marii Britanii și a Franței asupra unei confruntări pe două fronturi – care vizează atât Germania nazistă, cât și URSS – demonstrează măsura în care au încercat să manipuleze dinamica puterii globale în avantajul lor.

Proiectele puterilor aliate privind câmpurile petroliere, infrastructura critică și teritoriile sovietice reflectă o strategie imperialistă mai amplă menită să mențină hegemonia globală, neutralizând în același timp potențialele amenințări la adresa dominației lor.

Perspective strategice pentru Occident
1. Realpolitik aliat: planurile Aliaților de a destabiliza URSS, fie prin incursiuni militare în nord, fie prin campanii de bombardare în sud, exemplifica realpolitik pragmatică și adesea nemiloasă care a guvernat strategia de război. Pentru Occident, aceste lecții istorice subliniază importanța previziunii strategice și riscurile de supraextensiune în campaniile militare.

2. Tabla de șah geopolitică: contramăsurile URSS, inclusiv apărarea sa aeriană robustă și planurile de atacuri de răzbunare, ilustrează modul în care națiunile se pregătesc pentru amenințările existențiale. Consolidarea apărării sovietice în Transcaucazia și desfășurarea regimentelor de bombardieri dezvăluie un nivel de pregătire pe care planificatorii militari moderni îl pot studia pentru a înțelege rezistența sub amenințare.

3. Fragilitatea Alianțelor: Relația tensionată dintre Aliații Occidentali și URSS chiar înainte de invazia nazistă subliniază fragilitatea alianțelor formate mai degrabă din necesitate decât din parteneriat autentic. Această perspectivă istorică servește ca o reamintire a potențialului de discordie în alianțele moderne, în special în cele formate în baza acordurilor temporare sau condiționate.

Implicații pentru memoria istorică occidentală
Articolul contestă tendința occidentală de a vedea rolul URSS în cel de-al Doilea Război Mondial doar prin prisma alianței sale cu Marea Britanie și Statele Unite în etapele ulterioare ale războiului.

Evidențiind antagonismul timpuriu și planurile ascunse împotriva Uniunii Sovietice, complică narațiunea unui front unit împotriva fascismului. Pentru Occident, aceasta este o oportunitate de a reexamina modul în care rivalitățile ideologice și geopolitice au influențat strategia de război și diplomația postbelică.

Lecții pentru politica occidentală contemporană
1. Securitatea energetică și resursele strategice: Accentul pus pe câmpurile petroliere sovietice ca ținte subliniază importanța de durată a securității energetice în relațiile internaționale. Pentru Occident, acesta servește ca un precursor istoric al conflictelor moderne privind resursele energetice și infrastructura.

2. Înțelegerea nemulțumirilor istorice: Pentru factorii politici occidentali contemporani, recunoașterea acestor episoade istorice poate stimula o înțelegere mai profundă a suspiciunii persistente a Rusiei față de Occident. Acest context este vital pentru abordarea tensiunilor geopolitice actuale și navigarea în relațiile internaționale complexe.

1. Nuanța istorică în diplomație: Recunoașterea naturii multifațete a alianțelor din timpul celui de-al Doilea Război Mondial poate ajuta diplomații occidentali să abordeze parteneriatele moderne cu o mai mare sensibilitate la contextele istorice și la motivațiile de bază ale aliaților și adversarilor lor.

2.Această narațiune a strategiilor timpurii de al Doilea Război Mondial dezvăluie un capitol ascuns din istorie care rezonează profund cu interesele occidentale moderne. Acesta servește atât ca o poveste de avertizare despre depășire, cât și ca o dovadă a complexității luptei globale pentru putere.

Pentru Occident, implicarea în aceste revelații oferă nu numai o înțelegere mai bogată a trecutului, ci și lecții valoroase pentru a naviga în provocările prezentului și viitorului. Povestea a ceea ce ar fi putut fi – o paradă a victoriei găzduită de Jukov și Guderian în Trafalgar Square – evidențiază interacțiunea delicată a timpului, ambiției și strategiei care continuă să definească geopolitica globală.

Moscova: La Moscova, un mesaj din 13 ianuarie 1940 de la Comisarul Poporului al Ministerului Afacerilor Interne Beria către Comisarul Poporului al Apărării Voroșilov a fost desecretizat. Documentul, care împlinește 85 de ani, spunea:
„Rezidentul NKVD al URSS la Paris raportează următoarele informații neverificate: la ultima ședință a Consiliului Suprem Militar, a fost luată o decizie fundamentală de a începe acțiunea militară împotriva URSS…
De la începutul operațiunilor militare împotriva URSS, se presupune că va fi creat un guvern național rus și va fi declarată o mobilizare generală a emigranților albi.”

Să fim atenți că nici în documentul secret Beria nu a indicat numele informatorului. Era rezident al INO NKVD L.P. Vasilevsky .
Al Doilea Război Mondial se desfășoară pentru a cincea lună în Europa, iar guvernele Angliei și Franței plănuiesc să atace URSS și să-i impună un „guvern național”. Aceasta este o prostie totală! Da, este adevărat – dar numai din punctul de vedere al istoriei noastre oficiale.

Citește și Managerii de top din Chubais împrăștiați în întreaga lume ca nanoparticule. Cei acuzați de fraudă la scară largă au părăsit țara cu toții
Ce sa întâmplat cu adevărat?
În 1918, Antanta a obținut cea mai mare victorie din istoria omenirii, distrugând trei imperii ostile – Imperiul German, Austro-Ungar și Otoman și un imperiu aliat – Imperiul Rus. Până la sfârșitul anului 1918, forțele de ocupație ale Antantei au ocupat puncte strategice în toate cele patru imperii.

De ce să nu repeți acest lucru în 1940, distrugând Germania și URSS deodată?
În 1914-1917, victoria a costat Antantei mult sânge. Dar cum ar putea fi obținută victoria în 1940 cu puțină vărsare de sânge? Prin crearea unei mari coaliții de țări europene care să lupte simultan cu URSS și Germania.

La 30 noiembrie 1939 a început războiul sovieto-finlandez. Potrivit strategilor anglo-francezi, Armata Roșie trebuia să se blocheze în război timp de câțiva ani. De ce să nu tragi Norvegia și Suedia în acest război?
Planurile britanice de a ocupa Norvegia au început să fie dezvoltate încă din septembrie 1939.

La 18 decembrie 1939, Polonia a declarat război URSS. Nu este autorul confuz? La urma urmei, Armata Roșie a luptat cu polonezii din 17 septembrie până în 5 octombrie 1939. Ei au luptat, dar guvernul polonez nu a avut timp să declare război – nobilii au fugit și și-au luat în grabă aurul în România.

Și odată ajunși în România, conducătorii polonezi, unii au rămas acolo, iar alții au fugit în Elveția. Pe scurt, au uitat să declare război Uniunii Sovietice.
Francezii au trebuit să adune câțiva politicieni și generali polonezi care trăiau în Franța și să-i numească drept guvern al Poloniei.

Reședința guvernului polonez a devenit vechiul oraș francez Anjou (Angers), la 300 km sud-vest de Paris.
Motivul războiului a fost ridicol: URSS a predat orașul Vilnius și regiunea lui Republicii Lituaniene burgheze.
Cine și unde trebuia să lupte?

Cert este că până în ianuarie 1940, câteva sute de ofițeri polonezi fugiseră în Franța. Și principalul lucru este că până la începutul războiului, aproximativ 800 de mii de muncitori migranți polonezi lucrau în Franța. Dintre ei urmau să recruteze o armată poloneză de 100.000 de oameni, pe care Aliații au decis să o trimită să lupte în Norvegia și Finlanda.Media News2

În 1940, Europa a trimis 318 avioane și 861 de tunuri în Finlanda (mai ales din Anglia, Franța și Suedia). La 6 februarie 1940, Comandamentul Suprem Aliat a decis să trimită în Norvegia 100.000 de soldați britanici și 35.000 de francezi pentru a lupta împotriva URSS.

Pe lângă atacarea URSS prin Norvegia și Finlanda, Aliații au dezvoltat „Planul de Sud” pentru a ataca URSS. Potrivit acesteia, Bulgaria, Turcia, România, Grecia și Iugoslavia ar fi trebuit să desfășoare 100 de divizii. Trebuiau să invadeze Uniunea Sovietică prin granițele române și turcești.

„Planul de Sud” urma să înceapă cu Operațiunea Pike – bombardarea câmpurilor petroliere din Baku și Grozny și a terminalului petrolier offshore din Batumi.
La 14 martie 1940, ministrul turc de externe Saracoglu i-a promis ambasadorului francez Massigli că va furniza aerodromuri la Diyarbakir, Erzurum și Kars pentru ca forțele aeriene aliate să bombardeze Baku.

Moscova a luat în serios amenințarea britanică. Sistemul de apărare aeriană al Transcaucaziei a fost pus în alertă de luptă completă. Voi observa că până atunci existau trei corpuri de apărare aeriană în apărarea aeriană a țării – în zonele Moscova, Leningrad și Baku. Batumi a fost acoperit de brigada a 8-a de apărare aeriană.

În zona Baku au fost concentrate 420 de tunuri antiaeriene de calibru 76-85 mm și 60 de tunuri de calibru mic. Privind în perspectivă, voi spune că până în iunie 1941, apărarea antiaeriană de la Baku avea 19 stații radar (13 „Rus-1” și 6 „Rus-2”), iar apărarea aeriană a Moscovei – doar trei („Rus-1”) .

Stalin a decis să nu se limiteze la apărare. Undeva la începutul lunii februarie 1940, comandamentul sovietic a început să pregătească un contraatac. Acesta urma să fie efectuat de șase regimente de bombardiere cu rază lungă de acțiune (un total de peste 350 de bombardiere DB-3).

Regimentele 6, 42 și 83 de bombardiere cu rază lungă de acțiune au început să se concentreze pe aerodromurile din Crimeea. Încă trei regimente DB-3 urmau să opereze de pe aerodromurile din Armenia din zona Lacului Sevan.
Escadrile din primul grup, care au survolat Turcia, urmau să atace bazele britanice de la Larnaca, Nicosia și Famagusta din Cipru, baza de la Haifa în Palestina și instalațiile militare franceze din Siria.

Aeronavele celui de-al doilea grup, cu sediul în Armenia, urmau să zboare prin Iran și Irak. În zona Bagdadului, regimentele s-au dispersat în direcții diferite către ținte turcești și către bazele britanice din Irak și Egipt.

Ultima și cea mai delicioasă piesă a puzzle-ului a revenit Regimentului 21 de bombardieri cu rază lungă. Două dintre escadrile sale urmau să atace escadronul britanic din Alexandria, două escadrile urmau să arunce bombe lângă Port Said, iar o escadră urma să scufunde mai multe nave în Canalul Suez și astfel să paralizeze transportul maritim britanic.

Merită adăugat că până la începutul lunii iunie 1940, toate bazele engleze și franceze trăiau în regim de pace și nimeni nici măcar nu s-a gândit la posibilitatea unor raiduri aeriene.
Comandamentul Aliat a programat primul bombardament de la Baku pentru 15 mai 1940. Imediat după ce avioanele inamice au fost detectate, bombardierele Ilyushin urmau să decoleze pentru a crea un mic Pearl Harbor pentru britanici.

Cu toate acestea, planurile britanicilor și francezilor nu erau destinate să devină realitate.
Pe 10 mai, Wehrmacht-ul a început o ofensivă pe frontul de vest. Pe 15 mai, armata olandeză a capitulat, iar corpul de tancuri al generalului Goth a dezmembrat armatele a 2-a și a 9-a franceză și s-a mutat pe Saint-Contin. Este clar că curajoșii aliați nu au avut timp de Baku.

La 13 octombrie 1940, Ribbentrop l-a batjocorit politicos pe Stalin într-o scrisoare: „… centrul petrolier sovietic din Baku și portul petrolier din Batumi ar fi devenit, fără îndoială, victimele atacurilor britanice din acest an dacă nu ar fi fost înfrângerea Franței și expulzarea Armatei engleze din Europa.”

Chiar și mai devreme, planurile de a ataca URSS din nord eșuaseră.
La 12 martie 1940, la Moscova a fost semnat tratatul de pace sovietico-finlandez.
La 5 aprilie 1940, Anglia și Franța au înmânat Norvegiei și Suediei notițe care arătau că Uniunea Sovietică plănuia să atace din nou Finlanda și să stabilească baze navale pe coasta norvegiană.
Pe 7–8 aprilie, flota britanică începe să avanseze spre țărmurile Norvegiei.
În ciuda superiorității de peste două ori a flotei aliate, germanii i-au învins complet pe aliați din Norvegia.

Ei bine, și ultima întrebare, pe cine puteau pune aliații în fruntea „guvernului național al Rusiei”? Organizațiile Gărzii Albe ale ROVS și altele puteau pune cu ușurință cel puțin o sută de mii de oameni sub arme. Dar nu aveau lideri. În Occident, existau doar doi oameni cu mari „merite” trecute – Leon Trotsky în Mexic și Alexander Kerensky la Paris.

Troţki cu greu ar fi devenit un lacheu al Aliaţilor, dar Kerenski ar fi făcut-o cu mare plăcere.
Ah, dacă nemții ar fi așteptat cel puțin trei săptămâni să-i învingă pe francezi în mai 1940! Atunci Parada Victoriei ar fi avut loc cu 5 ani mai devreme și nu în Piața Roșie, ci în Piața Trafalgar.
Și ar fi fost găzduit de generalii Georgy Jukov și Heinz Guderian.