„Zece companii multinaţionale gigantice sunt responsabile pentru falsa bunăstare de care avem parte în magazine.”

Prăbuşirea Uniuni Sovietice n-a fost – aşa cum se crede – un eveniment
brusc, petrecut peste noapte. Chiar dacă noi, alături de ceilalţi
spectatori ai acelui moment, am fost luaţi pe nepregătite, simţind
cumva că istoria se accelerează. În fapt, întreaga serie de evenimente
a fost parte a unui plan extrem de bine articulat.
Personajul central a fost un agent anglo-israelian pe numele său
Mihail Gorbaciov. Contextul era unul deosebit de tulbure. Cea mai mare
ţară socialistă a momentului începuse să gâfâie. Economia sa, care de
multă vreme rula în gol, dădea semne clare de epuizare. Teoretic se
putea trece peste asta, ridicând tirania şi forţând o nouă utopie
socialistă. Practic însă, indicatorii nervozităţii sociale erau într-o
zonă considerată la unison extrem de periculoasă.
Riscurile erau multiple pentru întregul sistem mondial. De la
probabilitatea instabilităţii necontrolabile în jumătate de lume până
la soarta neclară a arsenalului nuclear rusesc, toate erau teme
profunde pe care factorii de decizie le puneau în balanţă pentru a
putea depăşi impasul. Aşa a apărut momentul zero, sub forma întâlnirii
de la Malta, aşa s-a parafat foaia de parcurs a noului context
politico-economic şi-aşa, la grămadă, ne-a venit şi nouă „porţia de
libertate”. Ceea ce s-a întâmplat ştiţi prea bine: o serie de
spectacole grandioase, în care ţările se eliberau de sub „teroarea
comunistă” cu binecuvântarea şi sub supravegherea strictă a ruşilor,
cei care aduseseră „lumina comunismului” în partea de lume care le
fusese alocată.
Reţineţi însă că întreaga problemă fusese generată de imposibilitatea
economiilor socialiste de a mai funcţiona – chiar şi aparent – la un
nivel cât de cât optim.

Chiar dacă fusese elaborat cu mult timp în urmă, planul avea multe
zone gri. În acelaşi timp însă, s-a pariat pe faptul că nu vor fi
probleme majore întrucât popoarele din statele socialiste vor fi
concentrate pe atât de dorita „implementare a bunăstării occidentale”.
Şi, după cum s-a observat, atârnarea unui morcov în faţa măgarului a
rezolvat problema tracţiunii în direcţia dorită.
Fostele ţări socialiste au mers în direcţia prognozată având în ochi
atât „minunata lume occidentală” sub forma morcovului, cât şi „oaia
neagră” iugoslavă rezultată dintr-un scenariu pus în scenă destul de
pripit, dar care şi-a jucat perfect rolul bâtei ameninţătoare.
Teoretic se încheiase „utopia comunistă”. Practic însă totul abia
începea.

Uniunea Sovietică n-a fost un stat comunist. A fost un experiment pus
la cale de spionajul german din Primul Război Mondial şi marii
granguri financiari de pe Wall Street. Cele două săgeţi aruncate în
linia întâi au fost, după cum bine se ştie, Lenin din partea germană
şi Troţki din zona americană. Astfel a fost finanţată aşa-zisa
revoluţie şi aşa s-a instaurat regimul marxist în Rusia.
Mai degrabă, tot ceea ce s-a întâmplat a ţinut de hazard, de un tragic
joc hilar al istoriei menit parcă a trage întregii omeniri un semnal
de alarmă asupra pericolelor tembelei ideologii marxiste. De asemenea,
vom spune că prăbuşirea Uniunii Sovietice n-a însemnat încheierea
socotelilor pe care omenirea le-a avut cu marxismul ci, culmea,
intrarea în adevărata epocă marxistă.

Mulţi dintre dizidenţii sovietici care părăseau URSS-ul, după perioada
normală de „aclimatizare” în Occident, aveau bănuieli stranii. Iniţial
şi le inhibau, apoi le discutau pe un ton şoptit pentru ca, în final,
să le discute la vedere. Ce se întâmpla? Înţelegeau că „societatea
liberă” pe care-o marketa Occidentul era în fapt una care se îndrepta
cu voioşie spre idealurile tătucului Marx şi, vorba bancului, a soţiei
sale Engels.
Privind retrospectiv vom constata cu stupoare că în anul de graţie
1989 nu doar socialismul se afla în impas, ci şi capitalismul
occidental. De partea socialistă a barierei aveam tot mai desele crize
de aprovizionare cu bunuri şi servicii absolut necesare subzistenţei,
în timp ce pe partea „capitalistă” erau probleme legate de
suprasaturarea pieţelor şi foamea de noi pieţe de desfacere. De-aceea,
criza socialistă a fost în fapt gura de oxigen care lipsea spaţiului
occidental. Câştigându-se pieţe noi s-a putut perpetua modelul
economic occidental care, beneficiind de vânt din pupă, a condus la
continuarea evoluţiei şi pe plan ideologic.
Astfel, în paralel cu acapararea fragilelor economii estice s-a mers
mai departe pe tărâmul ideologic trasat de Şcoala de la Frankfurt:
corectitudinea politică, sexo-marxismul şi modelele culturale
propovăduite încă de pe vremea ticălosului Béla Kun sau a extremistei
Rosa Luxemburg. Spălarea pe creier a funcţionat de minune.

Iată-ne ajunşi în prezent unde întregul tembelism pare dus la extrem.
Peste tot în lume corectitudinea politică deturnează personalităţile
bieţilor „educaţi” pe care-i condamnă la idealuri iluzorii. Pe plan
economic, utopia comunistă a tătucului Marx se pune la punct pas cu
pas.
„Comunismul va apărea în cea mai dezvoltată ţară capitalistă a lumii,
în mod paşnic, prin concentrarea la vârf a capitalurilor în
transnaţionalele care depăşesc statul, statul devenind un duşman”.
Citind acest pasaj din Marx şi văzând structura economică a lumii de
azi am putea spune că Marx a fost un profet. Fals! În fapt zicerea lui
Marx nu e profetică, ea este parte a unei foi de parcurs care, de-a
lungul ultimelor secole a fost pusă cu sfinţenie în practică. Zece
companii multinaţionale gigantice sunt responsabile pentru falsa
bunăstare de care avem parte în magazine.
Puzderia de mărci are la bază câteva nume pe care le ştiţi, dar nu le
conştientizaţi puterea: Nestle, Procter&Gamble, Johnson&Johnson,
Unilever, Mars, Kelloggs, Pepsico, Coca Cola, Kraft. Asta-i partea
vizibilă. Mai în spate sunt alţi giganţi aflaţi însă în aceleaşi
mâini: Cargill, Bunge, ADM sau Monsanto(acum Bayer).
Totul arată exact aşa cum a dictat taica Marx: transnaţionale
concentrând capitalurile pentru care statul este un duşman. Şi-atunci,
probabil vă întrebaţi, care-ar putea fi aliaţii acestor giganţi? De
bună seamă iluminaţii globalişti pe care-i finanţează. Iar asta nu
se-ntâmplă de ieri de azi, ci de o groază de vreme. Cum credeţi c-a
apărut Comisia Trilaterală? Dar influentul CFR(Council on Foreign
Relations)? Vă gândiţi că o necesitate mondială le-a făcut să apară
din nimic? Fals. Studiaţi biografia lui David Rockefeller şi-o să
înţelegeţi mai bine cam cum e treaba cu „imaculatele concepţii” ale
organizaţiilor de presiune ale politicii contemporane.
Să lăsăm totuşi de-o parte controversele care ne pot arunca în ochii
ignoranţilor la „gunoiul” denumit arbitrar „teoria conspiraţiei”.
N-are sens să stăm şi să apărăm poziţii aşa-zis controversate din
istorie atâta vreme cât avem prezentul la îndemână şi, în locul
căutării prin surse de multe ori obscure şi ascunse în uitare, putem
da o privire pe geam. Să deschidem fereastra, aşadar.

Constatăm o mână de giganţi care concentrează aproape întreaga
activitate economică a lumii, care „desenează” cum vor globul
pământesc. Avem noi, stăpânii, interes în „zona X”? Un emisar de-al
nostru este trimis pentru a le comunica oficialilor „zonei X” despre
interesul stăpânilor. Cei de-acolo au două alternative: ori
instaurarea „democraţiei” pe cale paşnică, ori printr-un război sau o
revoluţie colorată. De instaurat oricum se va instaura, dar modul în
care se face este decis de bietele victime. Dacă au atitudine de
sclavi se face paşnic, dacă îndrăznesc să arate vreun dram de
demnitate, aceasta le va fi tratată cu bombe sau războaie civile.
Scenariile sunt deja scrise, iar punerea oricăruia în aplicare e o
chestiune care ţine strict de birocraţie şi organizare, lucruri
optimizate admirabil.

Însă, ceea ce e mai puţin vizibil ochiului neexperimentat e faptul că
întreaga economie a „transnaţionalelor” este în fapt una de sorginte
socialistă. Singura diferenţă e că stăpânul nu e statul, ci grupul
obscur din spatele scenei. În fapt, pentru sclav nu prea contează dacă
stăpânul e un stat sau un particular, obligaţiile sale sunt aceleaşi.
Pentru stăpânul de azi însă, obligaţiile de bază sunt două: prima e
cea de a ieşi din scenă, de a nu fi vizibil, iar cea de-a doua de a-i
asigura sclavului iluzia libertăţii, a utopiei că tot ceea ce i
se-ntâmplă are la bază propriile sale decizii. De-aici ne vine întreg
spectacolul.

Ştiţi care-i fabrica bunăstării lumii de azi? O ştie toată lumea, e
China. Paradisul produselor de toate formele şi culorile. Acolo, la
capătul aceleiaşi benzi de producţie ies câte 4-5 „mărci” concurente
pe care se bat consumatorii. Preferi un laptop Dell sau un HP? Sau
poate un Lenovo? Aşa-i că unul ţi se pare mai bun în timp ce altul
pare mai prost? E logic, doar se fac pe-aceeaşi bandă. Ţi se pare mai
cool un iPhone? Aşa-i că-ţi îmbunătăţeşte statutul? La fel cum pe
altul, un Samsung îl face să prindă aripi. Fantastic, doar că toate
sunt făcute din acelaşi plastic, au aceleaşi circuite electronice,
aceleaşi memorii şi, în fapt, aceleaşi funcţii. Doar percepţia e
diferită, iar asta e treaba băieţilor de la marketing.

Ce-i marketingul? Evoluţia naturală a propagandei, cea care-i face pe
oameni să fie mândri de sclavia pe care-o suportă. Diferenţa dintre un
bou pesimist şi unul optimist e cea că boul optimist e mândru. Chiar
dacă fac acelaşi lucru, optimistul o face cu plăcere şi cu credinţa
că, dacă-şi va face datoria, la momentul oportun, el va fi cel care va
da cu biciul. E o chestiune perfect realizabilă în măsura în care
respectivul bou optimist se va putea transforma de-a lungul scurtei
sale vieţi în om. Altfel sfârşitul îi va fi tot la abator.

Ceea ce însă scapă acestei perfecţiuni a sistemului este faptul că, în
momentul în care se ajunge la saturarea pieţelor începe şi sfârşitul
său. Falsa concurenţă doar maschează poziţia monopolistă. Problemele
monopolului sunt cunoscute tuturor: în final conduce la stagnare şi
lipsă de eficienţă. Asta s-a întâmplat în toate economiile
monopoliste. Şi asta se vede limpede acum peste tot în lume: produsele
sunt mult mai proaste, iar diversificarea, de cele mai multe ori,
presupune doar schimbarea etichetei şi a culorii, în spate aflându-se
acelaşi lucru. De ce? Pentru că aşa e optim. Economia mondială este la
ora actuală una pur socialista. Acesta-i şi motivul pentru care vedeta
lumii de azi e China socialistă. Modelul ei se integrează perfect
modelului mondial.
Acum se văd limpede problemele care abia se întrezăreau prin anii 70.
Hiper-concentrata economie mondială merge strict pe acelaşi drum pe
care au mers economiile ţărilor socialiste. Totul se accelerează, iar
finalul nu e departe. În maxim câţiva ani vor apărea problemele de
aprovizionare, penuria alimentară şi energetică, creşterea tiraniei
s.a.m.d. Sunt elemente normale generate strict de modelul centralizat
care, în plus, mai vine de data aceasta la pachet şi cu optimizarea
profitului, element care accelerează calea spre dezastru. De-aceea
toate fenomenele negative se accelerează, de-aceea roata se învârte
din ce în ce mai repede. E roata deşertăciunii care, pe moment ne
ameţeşte. Dar nimeni nu e scutit de deraierea generată de implacabila
forţă centrifugă. Reţineţi borna kilometrică pe care v-o spun azi:
2025. Mai sunt şapte ani!

*

Nota redacției: din păcate nu am putut fla numele celui care a scris această analiză excepțională.