|
|
 CD 1.971 aprobate denitsoc@gmail.com 108.231.169.110
YEMENUL UN EXEMPLU DE REZISTENȚĂ NAȚIONALĂ ȘI SUVERANĂ În 1963, în lucrarea sa “Teoria partizanului” – “Theorie des Partisanen”, Carl Schmitt a încercat să schițeze un portret teoretic al combatantului care a marcat conflictele din a doua jumătate a secolului al XX-lea, din Spania până în Vietnam. În viziunea sa, adevăratul partizan posedă patru caracteristici: Tocmai această a patra trăsătură îl diferențiază pe Partizan de revoluționarul cosmopolit de tip leninist sau comunist internationalist: revoluționarul cosmopolit privește frontierele ca fiind pur orizontale și urmărește să exporte revoluția în orice punct al globului; partizanul teluric, în schimb, își poartă războiul într-un loc specific, pentru apărarea acelui loc sfant din care s-a născut si in care se va intoarce biruitor stăpanitor, necontestat. Pentru a înțelege această reziliență, trebuie să privim în urmă. Mișcarea “Ansar Allah” își are rădăcinile într-o renaștere a zaidismului, o ramură a islamului șiit care a guvernat nordul Yemenului – inclusiv provincia muntoasă Sa’dah – timp de peste o mie de ani, până când revoluția republicană din 1962 a pus capăt imamatului zaidit. Mișcarea însăși a prins contur în anii ’90 sub conducerea lui Hussein Badreddin al-Houthi, ca răspuns la marginalizarea identității zaidite și la răspândirea influenței wahhabite susținute de Arabia Saudită. Al-Houthi a fost ucis în 2004, însă mișcarea, condusă ulterior de fratele său Abdul-Malik al-Houthi, a preluat controlul asupra orașului Sanaa în 2014 și a rezistat, începând din 2015, în fața intervenției coaliției conduse de Arabia Saudită. Ceea ce urmează este o încercare de a descifra această rezistență pe trei planuri – împotriva Statelor Unite, împotriva coaliției arabe și, în prezent, la Mokha – nu prin prisma dihotomiei familiare „pământ contra mare”, invocată atât de des în discuțiile despre puterea telurică versus cea talasocratică, ci prin intermediul a trei instrumente suplimentare extrase din opera lui Carl Schmitt. Elemente care, analizate în corelație cu teologia politică zaydită, oferă o explicație mai precisă a fenomenului: teoria partizanului, temporalitatea conceptului de “qiyam bi-l-sayf” și conceptul de Großraum. [Zonă metropolitană: termenul desemnează un oraș mare și regiunea înconjurătoare a acestuia. În teoria politică, Großraum a fost un concept spațial analizat de juristul filozof Carl Schmitt, desemnând o regiune vastă dominată de o anumită putere.] Vezi si: https://ioncoja.ro/reconcilierea-uscatului-si-a-marii Este a treia oară, într-un interval de mai puțin de optsprezece luni, când o putere militară dotată cu o superioritate tehnologică evidentă nu reușește să înfrângă mișcarea Ansar Allah. A treia oară când hegemonia maritimă este silită să se retragă Unități ale „Rezistenței Naționale” și ale „Brigăzilor Giganților”, ambele aliate cu coaliția saudito-emirateză, s-au retras după ce au fost supuse unui bombardament intens de artilerie, în urma unei tentative eșuate de a opri înaintarea forțelor Houthi, regrupându-se pentru a-și reface linia frontului în altă parte. Prima a fost reprezentată de Statele Unite, care, între lunile martie și mai ale anului 2025, au efectuat peste 1.100 de lovituri aeriene — cu un cost de cel puțin ZECE MILIARDE de dolari — fără a reuși să elimine conducerea mișcării sau să-i diminueze capacitatea de atac cu rachete; în cele din urmă, SUA au incheiat un armistițiu cu partizanii Houthi în care Washingtonul și nu Sanaa, s-a dovedit a fi adevăratul perdant. A doua a fost coaliția saudito-emirateză, al cărei război terestru, purtat timp de un deceniu, nu a reușit nici măcar să recupereze pozițiile deținute în 2015. Iar acum, în septembrie 2026, asistăm la al treilea episod de acest gen. Totuși, importanța strategică a mișcării Ansar Allah nu trebuie căutată doar în acest episod recent. În timpul Războiului de Douăsprezece Zile dintre Israel și Iran din iunie 2025 și ulterior în conflictul mai amplu din primăvara anului 2026 – început cu lovitura comună americano-israeliană asupra Iranului din 28 februarie și care a durat aproape patruzeci de zile. Ansar Allah s-a numărat printre puținii actori regionali care au intrat efectiv în luptă, nu doar la nivel declarativ: începând cu 28 martie 2026, gruparea a lansat rachete balistice spre Israel și a anunțat că „avem degetul pe trăgaci, ori de câte ori situația o cere”. Mokha se află la doar șaptezeci de kilometri de strâmtoarea Bab el-Mandeb, prin care trece aproximativ 12% din comerțul maritim mondial. Controlul asupra portului conferă capacitatea de a monitoriza, de a amenința și — dacă situația o cere — de a bloca unul dintre punctele strategice critice ale economiei globale. Yemenul, o țară care trăia sub bombardamente și blocadă încă din 2015, a fost singura națiune care, în momentul decisiv, a răspuns nu printr-o declarație, ci prin foc. Ansar Allah reprezintă un exemplu aproape ideal al figurii partizanului telluric. Mișcarea nu este nici o armată regulată cu forme și ierarhie clasică a uneia – deși structura sa militară a devenit considerabil mai formalizată în ultimii ani – și nici nu adăpostește vreun proiect de exportare a revoluției dincolo de granițele Yemenului; nu a făcut niciodată o astfel de afirmație. Luptătorii săi sunt înrădăcinați exact în aceleași văi și munți din Sa’dah asupra cărora, cu generații mai devreme, imamatul Zaydi a dominat. De-a lungul unui deceniu de război, lansatoarele de rachete și centrele de comandă au fost ascunse în același teren neprimitor – teren împotriva căruia superioritatea aeriană absolută a Statelor Unite și a coaliției arabe s-a dovedit a fi de puțin folos, confruntată cu cunoștințele pe care doar un locuitor al unui ținut le posedă. Schmitt scrie că partizanul „luptă cu ajutorul pământului, nu împotriva lui” – exact distincția care separă militarul american, care operează de pe puntea unui portavion sau de la o altitudine de zece mii de metri și nu datorează nicio loialitate niciunui loc anume dincolo de propria sa capacitate funcțională, de luptătorul yemenit, pentru care muntele este casa lui. Recenta bătălie pentru Mokha indică însă că acest caracter partizan s-a extins acum de la apărarea munților la controlul teritorial și chiar maritim – fără a pierde, cel puțin până în prezent, nici intensitatea sa politică, nici legătura sa telurică. Acesta este în sine un răspuns la una dintre rezervele lui Schmitt cu privire la viitorul partizanului într-o eră a tehnologiei: poate partizanul să reziste unui război complet tehnologizat? Experiența yemenită oferă un răspuns afirmativ, dar unul condiționat: fiecare mișcare partizană care a trecut de la apărarea teritorială la controlul teritorial – de la Tito la Viet Cong – s-a confruntat cu riscul a ceea ce s-ar putea numi normalizare: riscul ca, în chiar procesul de consolidare a puterii, să dobândească aceleași vulnerabilități ale armatei regulate față de care era anterior imună. Dacă Ansar Allah dovedește excepția de la această regulă este o întrebare care va fi rezolvată nu în textul teoriei, ci pe terenul practicii. Principiul “qiyam bi-l-sayf “- „ridicarea cu sabia” – trebuie mai întâi situat în locul său precis în teologia Zaydi, înainte de a încerca orice lectură teoretică. Wilferd Madelung, în studiul său clasic despre imamatul Zaydi, tratează tocmai această trăsătură ca semn distinctiv al zaydismului printre sectele șiite: spre deosebire de imamatul imami, care a fost suspendat de doctrina ocultării, imamatul Zaydi nu a fost niciodată separat de acțiunea politică deschisă. Această structură poate fi citită, dincolo de încadrarea sa strict juridică, ca o teorie a legitimității care are o afinitate teoretică autentică cu teologia politică a lui Schmitt care pornește de la o analogie fundamentală: conceptele centrale ale teoriei statului modern sunt concepte teologice secularizate. Așa cum Dumnezeul omnipotent poate, prin miracol, să suspende ordinea naturală, tot așa suveranul politic, în starea de excepție, întemeiază sau reîntemeiază ordinea prin decizie – nu prin recurgerea la vreo regulă preexistentă. Din însăși această structură reiese o formulare distinctă a timpului politic. Liberal-modern În Occident, temporalitatea este liniară și evolutivă: istoria este concepută ca un proces orientat spre viitor, măsurat în intervale calculabile. Orizontul temporal al unui decident politic american se extinde, cel mult, până la următorul ciclu electoral sau până la încheierea perioadei anuale de alocare a fondurilor pentru apărare; strategii precum „șoc și uimire” (shock and awe) sau „schimbarea regimului” sunt concepute tocmai în limitele acestui orizont restrâns. În schimb, timpul “qiyam bi-l-sayf” este ciclic și animat de un spirit de renaștere: un Imam zaidit se poate „ridica” la o mie de ani după prăbușirea ultimului imamat, deoarece evenimentul prezent – în această viziune – reprezintă continuarea directă a unei narațiuni milenare, nu o reacție la o criză contemporană. Atunci când luptătorul Ansar Allah ridică armele împotriva Statelor Unite și a Arabiei Saudite, el reiterează, în cadrul propriei sale temporalități, acel moment fondator: Imamul drept, înarmat cu sabia, înfruntând tiranul nedrept. Această temporalitate, care măsoară evenimentele în generații și secole, și nu în cicluri electorale, conferă rezistenței o răbdare pe care niciun calcul bazat pe „șoc și uimire” nu o poate frânge: Statele Unite nu au fost învinse în Yemen pentru că armata lor a fost distrusă, ci pentru că și-au definit „victoria” în limitele propriului cadru temporal, în timp ce, pentru adversar, măsura victoriei era, încă de la început, cu totul alta. Relația dintre Iran, Ansar Allah și Hezbollah este înțeleasă, de regulă, prin prisma dihotomiei familiare dintre „uscatul teluric” și „marea talasocratică”. În accepțiunea lui Schmitt, “Großraum“ nu este nici un imperiu de modă veche, nici o simplă unitate geografică, ci o relație tripartită între o putere centrală, o idee politică directoare și un spațiu organizat în jurul acestei idei, care revendică imunitatea față de intervenția unor puteri străine lui — principiu pe care Schmitt îl numește INTERDICȚIA INTERVENȚIEI DIN PARTEA UNOR PUTERI STRĂINE SPAȚIULUI RESPECTIV. Exemplul paradigmatic oferit chiar de Schmitt pentru această structură este Doctrina Monroe americană: o putere centrală care, prin intermediul unei idei politice, organizează un spațiu și interzice intervenția în interiorul acestuia a unor puteri „străine” acelui spațiu. „Axa Rezistenței” poate fi înțeleasă tocmai în acești termeni — nu ca o coaliție militară laxă a unor actori non-statali, ci ca un “Großraum” emergent: puterea sa centrală este Iranul; ideea sa directoare este rezistența față de hegemonia occidental-israeliană în Asia de Vest; iar acum, odată cu preluarea controlului asupra orașului Mokha și a strâmtorii Bab el-Mandeb de către gruparea Ansar Allah, acest spațiu a dobândit, pentru prima dată, o graniță practică și efectivă pentru acel principiu al interdicției intervenției — nu la nivel teoretic, ci la nivelul rachetelor și al radarelor. Capacitatea de descurajare iraniană în Strâmtoarea Ormuz, împreună cu capacitatea grupării Ansar Allah în zona Bab el-Mandeb, formează cele două capete ale unui singur arc: un arc ce afirmă că două dintre punctele strategice vitale ale lumii pentru energie și comerț nu sunt spații străine acestuia, deschise intervenției forțelor americane și europene. Ceea ce diferențiază această interpretare de simpla diadă uscat/mare este faptul că *Großraum*-ul — spre deosebire de nomos-ul pământului, care descrie doar o relație ontologică față de un loc — furnizează o structură operațională și juridico-politică: cine constituie puterea centrală, ce constituie ideea directoare și unde se situează granița efectivă a interdicției intervenției. Privită din această perspectivă, căderea orașului Mokha nu este un simplu episod tactic; este momentul în care granița teoretică a unui “Großraum* emergent este, pentru prima dată, trasată concret pe hartă. Totuși, acest *Großraum” emergent nu este imun la tensiuni interne. În primul rând, rivalitățile tactice și strategice dintre componentele sale – Iranul, Ansar Allah, Hezbollah și facțiunile irakiene – ar putea, pe termen lung, să-i slăbească coerența, mai ales dacă vreunul dintre actori și-ar plasa propriul interes național deasupra ideii directoare a spațiului în ansamblu. În al doilea rând, legitimitatea internă a puterii centrale nu este uniformă în rândul componentelor acestui spațiu; diferențele confesionale (zaidism versus imamism) și cele istorice s-ar putea transforma în falii latente. În al treilea rând, același risc al normalizării, invocat în legătură cu „partizanul”, reapare aici la nivel structural: pe măsură ce se instituționalizează, Großraum-ul riscă să se transforme într-un imperiu birocratic – o soartă asupra căreia avertizase chiar Schmitt. Niciuna dintre aceste provocări nu anulează realitatea Großraum-ului; dimpotrivă, ele constituie condițiile persistenței sale. De ce numește Occidentul gruparea Ansar Allah nu o mișcare politică înarmată, ci o organizație „teroristă”? Schmitt, în critica sa la adresa imperialismului anglo-american, propune un mecanism mai precis. În viziunea sa, atunci când o putere se prezintă nu doar ca un stat printre altele, ci ca reprezentant al „umanității” înseși — așa cum fac Statele Unite prin limbajul drepturilor omului, al democrației și al „ordinii internaționale bazate pe reguli” —, inamicul său politic încetează să mai fie doar un inamic politic și devine, în schimb, un „inamic al umanității” – “Feind der Menschheit”). Această deplasare a perspectivei atrage după sine o consecință de o importanță capitală. În cadrul clasic al politicului, inamicul este o parte legitimă într-un conflict — cineva cu care se poate încheia pacea, se pot semna tratate sau, în cel mai rău caz, se poate purta un război în limitele unor reguli. Însă, odată ce inamicul este redus la statutul de inamic al umanității, ostilitatea se eliberează din cadrul limitat al politicului și devine ceva moral și nelimitat; căci o dușmănie îndreptată împotriva întregii umanități este, prin definiție, totală și situată în afara oricărei limite circumscrise. Tocmai din acest motiv, eticheta de „terorist” atribuită grupării Ansar Allah si nu numai lor nu este, în ciuda aparențelor, o apreciere juridico-penală, ci o declarație propagandistică, ne legală prin care mișcarea este exclusă din cercul actorilor politici legitimi — o declarație care transformă orice dialog cu aceasta într-un act nelegitim a priori și care, în consecință, „justifică” orice instrument menit să o distrugă, de la blocada navală până la bombardarea infrastructurii civile.Acte, crime care contravin Cartei ONU. Un exemplu concret al acestui mecanism poate fi observat în decizia administrației Trump, din ianuarie 2025, de a include Ansar Allah pe lista organizațiilor teroriste străine. La prima vedere, decizia a fost un act juridico-administrativ. În practică, însă, ea a transmis un mesaj politic întregii regiuni: Ansar Allah nu mai era o parte într-un conflict cu care s-ar putea negocia, ci un inamic al umanității care trebuia distrus. Consecința acestei etichetări nu a fost doar închiderea canalelor diplomatice, ci conferirea de legitimitate oricărei măsuri militare criminale. Totuși, această strategie – așa cum a demonstrat experiența Yemenului – se dovedește ineficientă împotriva unui Großraum întemeiat pe “qiyam bi-l-sayf” și pe un caracter teluric, căci legitimitatea sa nu derivă din recunoașterea externă, ci din actul intern de rezistență în sine. Evenimentele petrecute la Mocha, la Bab el-Mandeb și pe cerul Israelului în primăvara anului 2026 au trei planuri, aparent distincte, dar fundamental interconectate. La nivelul combatantului, observăm figura partizanului teluric – luptător neregulat, mobil, profund politic și ancorat în solul natal –, care trece acum de la apărarea montană la controlul teritorial și maritim, fără a renunța la legătura sa telurică. Statele Unite și coaliția arabă au explicat, pe rând, acest fenomen folosind limbajul „inamicului umanității”, tocmai pentru a nu se simți obligate să negocieze cu acesta. Însă un inamic cu care nu se poate negocia nu este neapărat un inamic care poate fi învins. De trei ori – împotriva Statelor Unite, împotriva coaliției arabe și acum la Mocha – această teză a fost pusă la încercare și s-a dovedit neviabilă. Ceea ce a rezistat în fața unei puteri aeriene și navale superioare nu a fost o armată ce putea fi învinsă pe un singur câmp de luptă; Era o figură care, simultan, era militant, imam și fondator al unui spațiu emergent- un partizan telluric. Să ne lumineze bunul Dumnezeu. Atlanta 13/09/2026 |
|---|
Distribuie!
3 Comments
Comenteaza
Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.
BRICS LA INCHEIERE
-continuare la articolul BRICS LA 25 de ani, ingropat la Comentarii la pagina: https://ioncoja.ro/lacomia-fara-limite-egolatria-si-trufia-elitelor-globale-au-adus-lumea-pe-buza-prapastiei-in-care-se-prabusesc
De CD
Premierul indian Narendra Modi, gazda summitului, a declarat că blocul BRICS a ajuns la o etapă de maturitate, solicitând o reformă urgentă a Consiliului de Securitate al ONU și o participare egală a Sudului Global la definirea normelor internaționale.
Modi a afirmat că actuala ordine mondială plasează Sudul Global în prima linie a crizelor, dar îl relegă pe „ultimul rând al procesului decizional”. „Astăzi, Sudul Global se află în prima linie a crizelor mondiale. Însă ocupă ultimul rând în procesul de luare a deciziilor. Trebuie să transformăm această piramidă a privilegiilor într-o platformă de parteneriat”, a spus el.
Modi a prezentat o foaie de parcurs cu trei piloni pentru reforma guvernanței globale, axată pe reprezentare, capacitatea de a răspunde provocărilor și elaborarea normelor. „În primul rând, aș dori să subliniez că reforma Consiliului de Securitate al ONU nu mai poate fi amânată”, a declarat el, adăugând că este „important să asigurăm o participare egală[fără VETO] la stabilirea regulilor globale ale viitorului”. „Nu ne opunem nimănui, ci încercăm să avansăm având în vedere includerea tuturor. Este momentul să transformăm unitatea și cooperarea noastră pe scena mondială în rezultate concrete și solide”, a spus Modi.
Modi a susținut că puterea de vot și funcțiile de conducere din cadrul instituțiilor financiare internaționale trebuie să reflecte „realitățile economice actuale”, nu structuri învechite. „Țările care impulsionează creșterea economică mondială ar trebui, de asemenea, să joace un rol în orientarea guvernanței economice globale”, a adăugat el.
Summitul a avut loc în timp ce războiul dintre SUA și Iran intra în a șaptea lună, iar conflictul dintre Rusia și Ucraina depășea pragul de patru ani, liderii încercând să poziționeze blocul extins drept un forum alternativ pentru soluționarea disputelor globale.
BRICS nu mai este doar un forum în care marile economii emergente își coordonează pozițiile cu privire la o ordine globală aflată în proces de fragmentare. Gruparea evoluează spre o structură asemănătoare unei instituții paralele de dezvoltare, construind o arhitectură economică alternativă pentru Sudul Global – paragraf cu paragraf, grup de lucru cu grup de lucru, institutie cu institutie.
Astfel, BRICS se reorganizează în timp real în jurul unui mandat de dezvoltare care acum rivalizează cu scopul său geopolitic inițial – și, s-ar putea spune, îl depășește chiar și ca volum pur.
Relatiile financiare ascunse in contractele tărilor din lumea a treia si băncile criminale: Banca Mondială si Fondul Monetar International cat si Banca UE si alte asemenea institutii private criminale, contracte cu termeni echivoci dar aspru păziti ascundeau conditii umilitoare si nu erau altceva decat parghii de extorcare.
Ei bine aceste relatii/parghii financiare sunt acum evitate la maximum lăsand parazitii profitori bankari fără victime de extorcat.
BRICS creează noi parghii. mecanisme si institutii discrete si oneste care să asigure un acces usor la o finantare cu dobanzi modeste, oneste cat si accest la documentare tehnică, educatie si cercetare pe langă transferurile la tehnologie in conditii decente si usurătoare.
Primul salt este asigurarea pentru tările exportatoare să exporte in loc de materie primă brută materiale semifinite sau/si finite.
Declarația de la New Delhi, adoptată în unanimitate la cel de-al 18-lea summit BRICS din 12 septembrie, va fi interpretată în principal prin prisma geopoliticii: situația din Gaza, reforma Consiliului de Securitate, sancțiunile și tendința către o ordine multipolară.
Dintre cele peste 130 de paragrafe aprobate de liderii BRICS, doar aproximativ o treime vizează geopolitica și securitatea, BRICS nu este un bloc de securitate ci un aliniament consensual economic.
Restul – aproape o sută de paragrafe – conturează o arhitectură tot mai complexă, care acoperă domenii precum sănătatea, securitatea alimentară, energia, cooperarea industrială, știința, finanțele, comerțul, clima și dezvoltarea umană.
Un mecanism propus de BRICS privind garanțiile multilaterale urmărește reducerea costurilor de finanțare pentru proiectele de dezvoltare din statele membre și din întregul Sud Global. Un plan de acțiune privind lanțurile valorice globale, valabil până în 2030, angajează BRICS să abordeze dificultatea specifică cu care se confruntă economiile în curs de dezvoltare în tranziția de la activități de asamblare cu valoare adăugată scăzută către o producție cu valoare adăugată ridicată – tocmai acea problemă de transformare structurală care a frânat modernizarea industrială în mare parte din Asia și Africa de’a lungul perioadei imperialismului capitalist.
BRICS a elaborat o agendă ambițioasă de dezvoltare și trebuie acum să creeze instituțiile, mecanismele și instrumentele financiare capabile să o pună în practică așa cum s-a angajat.
Atlanta 14/09/2026
OCHELARII TIANXIA.
– Despre necesara reemergență a armoniei confucianiste
De Schiller Institut – https://www.estica.ro/news/ochelarii-tianxia-despre-necesara-reemergenta-a-armoniei-confucianiste
Spiritul occidental, care cunoaște puțin sau cunoaște greșit istoria Chinei, nu poate înțelege ceea ce se petrece astăzi în lume. Într-adevăr, dacă se limitează la aparențele materiale, el vede o putere economică ce a reușit, în mai puțin de 30 de ani, să înregistreze o creștere fără precedent, al cărei produs intern brut, exprimat în paritatea puterii de cumpărare, a devenit cel mai mare din lume și care, în domeniul noilor tehnologii, a făcut un salt înainte fără precedent, în special în ceea ce privește Inteligența Artificială (IA).
În fața acestui fapt, în fața Noilor Drumuri ale Mătăsii, care constituie singurul proiect concret capabil să susțină investiții, cooperare și schimburi între principalele civilizații, occidentalii se tem de un proiect de dominație mondială al Chinei.
Această teamă este alimentată de puterile financiare, de mass-media și de actorii politici occidentali, care au o viziune geopolitică și imperialistă asupra lumii și care văd, prin urmare, în China un adversar capabil să întoarcă împotriva lor propriile instrumente de dominație.
Viziunea noastră implicită asupra mizelor economice este, într-adevăr, aceea a unei lumi în care există învingători și învinși și în care fiecare încearcă să acapareze întregul câștig, ca în jurul unei mese de joc. China se înscrie într-o cu totul altă viziune asupra lucrurilor, ale cărei expresii fundamentale sunt Convorbirile lui Confucius și „sistemul Tianxia”.
„Este istorie veche”, vor spune realiștii cinici. Ei bine, nu. China se situează într-o tradiție culturală și socială care își vede propriile interese în acord cu Tianxia, „tot ceea ce se află sub cer”.
Într-o lume incluzivă, „fără exterior”, guvernată de adeziunea consimțită și de atractivitate, concepută și pusă în aplicare de o minoritate, dinastia Zhou (1045–256 î.Hr.), pentru a asigura stabilitatea puterii asupra teritoriului Câmpiei Centrale. A făcut acest lucru cu succes timp de 800 de ani.
Puterea actuală, în ceea ce definește drept un „sistem câștig-câștig, incluziv și conectiv”, în special în scrierile președintelui său, Xi Jinping, se referă direct la acest moment al istoriei chineze și la opera lui Confucius. Ea știe că China, în ciuda puterii sale redobândite, nu poate deveni un nou imperialism care să le succeadă celor vechi.
Globalizarea face imposibil acest joc al dominației prin forță, așa cum era imposibil și în Câmpia Centrală a universului dinastiei Zhou, cu excepția situației în care s-ar provoca un război cu consecințe incalculabile. Putem, așadar, privind lumea actuală prin ochii lui Xi Jinping, să o vedem așa cum ducele Dan de Zhou (față de care Confucius nutrea cea mai mare admirație) vedea „vânătoarea cerbului în Câmpia Centrală”, adică drept provocarea de a păstra o putere care să le permită tuturor să-și păstreze obiceiurile, sub tutela unui „centru” care inspiră.
„Politica nu este, așa cum se crede, dominația prin forță, ci arta de a crea cooperarea generală.”
Guvernul chinez este, de asemenea, pe deplin conștient că succesul țării sale nu poate fi pur și simplu o chestiune de cifre economice, de kilometri de noi căi de transport sau de participare record la internet. O înțelepciune trebuie să organizeze și să orienteze ansamblul.
Astfel, „socialismul cu caracteristici chineze” nu înseamnă pur și simplu un marxism asezonat cu capitalism, ci, într-un sens mult mai profund, o „regăsire a resurselor” în valorile și strategiile care au permis construirea Chinei. Confucius și Mencius sunt citați din ce în ce mai des de către președinte, iar Tianxia, lucrarea filosofului Zhao Tingyang, este studiată în școala Partidului, autorul ei este dezbătut pe rețelele sociale, invitat frecvent la televiziune și comentat de studenți.
Este, așadar, într-adevăr, un text de referință, care tocmai a fost publicat în franceză de editura Cerf (fără ca prin aceasta să se facă vreo aluzie la vânătoarea cerbului în Câmpia Centrală).
De aceea, am considerat că în acest raport trebuie citate fragmente din această lucrare, pentru a-i ajuta pe cititori să înțeleagă ce înseamnă această „reorientare către Asia” despre care se vorbește atât de mult și, prea adesea, fără a se înțelege cu adevărat despre ce este vorba.
A înțelege corect acest fenomen înseamnă să se țină cont de patru aspecte fundamentale. Primul este că „noul Tianxia”, pe care Zhao Tingyang ni-l prezintă pentru a reda sensul lumii noastre fracturate, este prin natura sa incompatibil cu orice formă de hegemonie. Din această perspectivă, puterea nu este un scop, ci un mijloc de a face posibilă „o ordine a existenței bazată pe compatibilitate”. Numai o diversitate de lucruri poate forma armonia; altfel, ar fi vorba despre o uniformizare care ar face imposibilă armonia în sens confucianist, întrucât s-ar ajunge la simpla unisonare.
Relația dintre muzică și putere este un subiect care inspiră întregul capitol al III-lea din Convorbirile lui Confucius. Fiecare individ, asemenea fiecărui instrument dintr-o orchestră, trebuie să contribuie la armonia ansamblului și să beneficieze de o „ameliorare” în cadrul compoziției. Nu este vorba despre o partitură care trebuie interpretată mecanic, notă cu notă, ci despre o interpretare cât mai fidelă posibil principiului compoziției.
Aceasta este ceea ce Zhao Tingyang numește „ameliorarea lui Confucius” și care se manifestă, pe „zidul peșterii” economice, prin rezultatul de tip câștig-câștig, și nu câștig-pierdere, așa cum se întâmplă în actuala noastră ordine financiară occidentală, care este, la rândul ei, o orchestră pradă disonanțelor.
Noile Drumuri ale Mătăsii, care sunt expresia concretă a căutării acordului perfect despre care vorbește Confucius, au, prin urmare, menirea de a fi exemplare pentru „tot ceea ce se află sub cer”.
Al doilea punct fundamental este că Tianxia nu este un model încheiat. Căci China însăși, am putea spune, este prin esență o modalitate de a crește. Inspirația își are sursa în regii înțelepți ai mitologiei, Yao, Shun și Yu, în regii Wen și Wu ai dinastiei Zhou și în contribuțiile istorice ulterioare, în special cele ale dinastiilor Han, Tang și Song.
„Metafizica Cărții prefacerilor a dinastiei Zhou, comentează Zhao Tingyang, este fundamentul gândirii chineze. Scopul existenței este existența eternă. Cum să exiști etern? Schimbându-te, fiind «Sheng sheng» (făcând ca toate lucrurile să se afle în devenire) și prin «înnoirea zilei» («rixin») (…). Calea de a exista constă în a reuși transformarea, adică în a te sincroniza cu schimbările. A reuși transformarea nu are doar scopul de a continua să exiști, ci și pe acela de a dota existența cu o capacitate mai mare de a face față celor zece mii de schimbări.” A fi devenind, parcurgând drumurile. Factorul dinamic este cel care conduce la „reunificare” (he). Pentru a-i determina pe toți participanții unei populații vaste și numeroase să-și continue drumul pe căile comune, acest sistem trebuie să se bazeze nu pe forță, ci pe „a reține și a lega” (Ji mi), ceea ce presupune un grad de autonomie „bine temperat”. „Sistemul Tianxia al dinastiei Zhou era, desigur, incluziv, dar fiecare își păstra propriile obiceiuri.”
Astfel, noțiunea etnică de Han este adesea confundată cu aceea de China, uneori chiar de către autoritățile chineze. Cu toate acestea, „marile dinastii chineze unificate, considerate dinastii ale etniei Han — Qin, Han, Jin, Sui, Tang, Song și Ming — erau amestecuri de etnii”.
Noile Drumuri ale Mătăsii, ancorate în această inspirație istorică, nu decurg, prin însăși esența lor, dintr-o intenție dominatoare, din exercitarea unei forțe care pretinde să-i supună pe ceilalți, ci dintr-o concepție întemeiată pe coexistență, care îi transformă chiar pe cei care participă la ea prin efectele unei dinamici armonioase.
Nu am da oare dovadă de un idealism naiv? Ar neglija oare China propriile interese? Desigur că nu, însă conducătorii săi înțeleg că propriile interese trebuie, de asemenea, să le ofere partenerilor lor avantaje; altminteri, sistemul, nefiind unul de tip câștig-câștig, nu ar putea fi durabil.
Or, pentru a fi durabil este nevoie să gândești pe termen lung și să stăpânești schimbările, iar orizontul anului 2050 reprezintă tocmai perspectiva politicii oficiale a Republicii Populare Chineze. Acest orizont, în timp și în spațiu, ca să nu spunem în spațiu-timp, a fost caracterizat recent de primul astronaut chinez, Yang Liwei, directorul Biroului chinez de inginerie pentru explorarea spațială umană, printr-o simplă frază:
„Explorarea necunoscutului este impulsul necesar progresului uman.”
Dacă Noile Drumuri ale Mătăsii se conformează unui principiu și trasează o direcție, ele conduc către un obiectiv care este el însuși dinamic și, în mod necesar, aflat în continuă schimbare.
Al treilea punct, în fața reticențelor spiritului occidental, este că Tianxia este, desigur, un model care oferă inspirație și nu realitatea politică chineză, reprezentată în mod mecanic și cotidian. Dacă, într-adevăr, conceptul de Tianxia provine din China și o inspiră, semnificația sa aparține lumii și nu unei anumite țări. Născută din istoria Chinei, această concepție, împreună cu ceea ce aduc Noile Drumuri ale Mătăsii, reprezintă o invitație universală adresată tuturor țărilor și popoarelor de a participa la sistem.
Astfel, guvernul chinez a invitat Statele Unite să participe la Inițiativa „O centură, un drum”, iar refuzul a venit de la Washington. Președintele Xi Jinping a declarat foarte clar și în repetate rânduri că China nu va accepta să i se impună niciun sistem din exterior, dar că nu va încerca niciodată să-și impună propriul sistem altcuiva. Investițiile sale, în locuri în care nimeni altcineva nu investește, urmează această logică a incluziunii fără uniformizare, care, la nivelul cel mai concret, ia forma „businessului”, iar la nivelul cel mai conceptual, forma unei „dezvoltări economice reciproce”.
În cadrul Conferinței internaționale a Institutului Schiller, desfășurată la Bad Soden, în Germania, la 30 iunie și 1 iulie 2018, dr. Xu Jian, vicepreședinte al Institutului Chinez pentru Studii Internaționale (CIIS), a identificat foarte bine capcanele pe care China intenționează să le evite, în spiritul Tianxia.
Mai întâi, capcana lui Tucidide, în care China, ca putere emergentă, ar cădea încercând să devină prea puternică și provocând puterea consacrată reprezentată de Statele Unite, deoarece acest lucru ar duce la „războaie ale Peloponesului” la scară mondială, cu consecințe distructive și, de această dată, cu riscul unei confruntări nucleare. Capcana lui Kindleberger, apoi, în care China ar cădea dacă ar fi, dimpotrivă, prea slabă, generând haos prin incapacitatea de a-și asuma responsabilitățile. În cele din urmă, capcana unei noi confruntări de tip Război Rece, dacă cele două mari puteri se dovedesc incapabile să-și îmbunătățească încrederea strategică reciprocă și să găsească un teren comun de înțelegere și cooperare în avantajul tuturor. Această conștientizare echilibrată a propriilor responsabilități este o ilustrare a spiritului Tianxia.
Al patrulea punct care trebuie înțeles este „fereastra de oportunitate” pe care autoritățile chineze de astăzi și toți cei care se inspiră din spiritul confucianist al Tianxia o întrevăd.
Pentru ei, globalizarea a creat sisteme politice cu „componente mixte”, iar interconectarea mijloacelor de producție face ca produsele finite ale tuturor participanților să includă bunuri intermediare provenite din surse multiple. În acest context, lumea se afundă într-o stare de dezordine și de concurență mai mult sau mai puțin sălbatică dacă nu este organizată de un principiu. Pentru chinezi, aceasta reprezintă un mare pericol, foarte bine perceput, dar și o oportunitate unică de a crea noi reguli ale jocului.
„În absența unei ordini mondiale, ne spune Zhao Tingyang, omenirea se angajează în acțiuni foarte periculoase și cu consecințe imprevizibile, în special într-o uriașă revoluție tehnologică ce combină biologia, inteligența artificială și internetul și care ar putea schimba radical existența Omului.”
Cu toate acestea, adaugă el, „dacă transformăm sistemul financiar global, sistemul tehnologic global și internetul într-un sistem global comun și guvernat în comun, vom fi realizat o condiție importantă pentru realizarea sistemului Tianxia”.
Și ne spune foarte clar, dintr-un punct de vedere care este, cu siguranță, și cel al autorităților chineze, că „istoria lumii încă nu a început”. Ce vrea să ne spună prin aceasta? Că „lumea asistă la desfășurarea unui joc căruia nimeni nu reușește să-i scape, dar care, cu toate acestea, nu a devenit o lume împărtășită de toți. Prin urmare, este o lume care a eșuat”.
Această lume — lumea noastră de astăzi — nu servește interesului comun al omenirii. „Politica internațională nu are un sistem, nu urmărește reguli de joc echitabile și nu are decât așa-numite «strategii», dăunătoare altora și favorabile sieși.”
În mod explicit, el analizează această situație ca pe o consecință a politicilor economice și a ideologiei Imperiului Britanic. Și conchide:
„De aceea, pericolul nu este cel al sfârșitului puterilor hegemonice, ci poate cel al sfârșitului omenirii. Pericolul nu constă în judecata de apoi sau în lupta finală, ci în incapacitatea omului de a face față caracterului devastator al tehnicilor dezvoltate. Problema este, așadar, cea a sfârșitului lumii. În fața acestei situații, singura salvare posibilă este construirea unui sistem mondial care să garanteze beneficii pentru toți și pentru toate țările și să creeze un nou joc care să schimbe regulile competiției, un sistem mondial de coexistență și compatibilitate generală. În aceasta constă actualitatea sistemului Tianxia sau, ar trebui să spunem, viitorul său.”
Acesta este spiritul în care trebuie înțelese Noile Drumuri ale Mătăsii care, în termenii pe care îi folosim aici, au menirea de a conduce către un „pod terestru mondial”, făcând posibilă dezvoltarea reciprocă a popoarelor și națiunilor. În Occident, concepțiile lui Leibniz din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, după cum subliniază însuși Zhao Tingyang, reprezintă răspunsul la această provocare.
Prin urmare, „spiritul occidental” actual, la care ne-am referit, nu este o fatalitate, iar „Republica universală” despre care vorbea Victor Hugo urmează astăzi calea foarte concretă a Noilor Drumuri ale Mătăsii, având ca sursă de inspirație gândirea lui Confucius și ca sistem de orientare conceptul Tianxia.
La urma urmei, Charles de Gaulle, mai atașat decât oricine de noțiunea de stat-națiune, a afirmat în repetate rânduri că aceasta nu are sens decât ca „o anumită idee”, menită să contribuie la interesele comune ale omenirii.
„Catedrala europeană” este, în acest sens, un element al Tianxia care trebuie construit, indispensabil, cu condiția să nu se întemeieze pe fundațiile unei Uniuni Europene fără suflet și supuse „lumii banului”. „Destinderea, înțelegerea și cooperarea” sunt pilonii unui „pod terestru mondial”. Ceea ce se va întâmpla în lume depinde de fiecare dintre noi, deoarece suntem cu toții instrumente ale orchestrei, realizând „acorduri din dezacorduri”.
Aceasta este, în concluzie, tema determinantă pentru viitorul omenirii, în care regăsim provocarea „compatibilității” sau a „composibilității”. Credem aici că, dacă fiecare cultură aduce, fără aroganță, ceea ce a produs ea mai bun, dialogul cu celelalte culturi va permite, în ciuda contradicțiilor aparente sau reale, definirea unui nivel superior de „destindere, înțelegere și cooperare”, depășind contradicțiile și ajungând la o ordine relativ superioară.
Aceasta este „căutarea înțelepciunii”, definită de marele filosof și teolog al secolului al XV-lea, Nicolaus Cusanus (Nicolas de Cues), cea care poartă în sine viitorul nostru, al tuturor.
Aici trebuie să exprimăm un dezacord amical față de Zhao Tingyang, care vede în monoteisme și, în special, în monoteismul creștin, sursa tuturor imperialismelor și a jocului imperialist mondial actual, „o moștenire a Imperiului Britanic”.
Rezultatul este, într-adevăr, vizibil, în această lume distructivă a Wall Street-ului și a City-ului londonez, Imperiul Britanic transformat în Imperiul anglo-american. Și este adevărat că, asumând forme pământești și inspirându-se din Aristotel, pentru care nu poate exista decât o logică întemeiată pe principiul noncontradicției, creștinismul s-a abătut prea adesea spre politici de dominație prin forță și de prozelitism.
Cu toate acestea, faptul că a putut da naștere unui Nicolaus Cusanus sau unui Leibniz, precum și unui Schiller și unui Victor Hugo, fiecare în felul său, dovedește că el constituie un reper fundamental pentru dialogul civilizațiilor, care trebuie să ducă la „noul Tianxia”, o lume comună bună, o lume „Da Tong”, „marea armonie”, în care strategiile distructive ale concurenței găsesc din ce în ce mai puține mijloace pentru a-și exercita efectele distructive. Cu aportul a ceea ce este mai bun în iudaism, islam și în Grecia lui Socrate, pentru a ne conduce către această lume „locuibilă”, întemeiată pe respectul față de creativitatea umană, minimizând prejudiciile reciproce și maximizând interesele comune, în vederea salvării reciproce sau, dacă preferăm, a salvării comune.
Contribuția astronomilor iezuiți Adam Schall von Bell și Ferdinand Verbiest la știința din China secolului al XVII-lea, care a inspirat realizările Chinei contemporane, în special în domeniul spațial, reprezintă dovada științifică a faptului că dialogul și înțelegerea dintre ceea ce Leibniz numește „știința metafizică” occidentală și conceptul confucianist de armonie pot conduce la progrese în cunoașterea lumii, la o „conjuncție a contrariilor” la un nivel superior.
Ne vom aventura să spunem că însăși existența „noului Tianxia”, la scara lumii, depinde de căutarea acestei înțelegeri între Orient și Occident.
În „rituri și muzică”, în știință și în arte, în ceea ce există mai bun în culturile noastre, trebuie să ne găsim partea comună — „riturile și muzica”, care sunt „dovezile caracterului sacru al vieții”, chiar dacă sunt trecătoare și chiar dacă unele dintre Cărțile lor au dispărut.
Tianxia constă în crearea condițiilor favorabile exprimării acestui caracter sacru, a unui teren de comunicare globală a valorilor vieții, propice creației umane.
Rar s-a vazut ceva atat de fulminant…2600kmp cuceriti intr-o singura zi, cam 5400kmp in toata campania si ocuparea portului strategic Mocha, plus insulele din regiune. E spectaculor, dar totusi nu peste masura de surprinzator. SUA si Arabia Saudita s-au chinuit mai bine de 10 ani sa obtina o victorie decisiva acolo, o eradicare a gruparii Houthi si n-au reusit, pina cand Trump in persoana a carat fortele navale din zona. Armata saudita e o gluma, da, au cumparat arme de la americani, s-au dotat, dar sunt incapabili de lupta. Si acum se roaga de americani sa vina ei sa rezolve situatia.
Cat despre SUA, cu cine…cu cine poti lega un plan cat de cat coerent? Cu niste puberi gen Hegseth sau Rubio care se dau pe chat discutand planuri de atac si impanandu-si postarile cu emoticoane si interjectii, precum niste pusti pre-adolescentini care se uita la filme cu pistolari? Cu un sef al Pentagonului care a facut din nevasta-sa a doua persoana de acolo? S-au vazut rezultatele dincolo…adica prima putere a lumii, cum era numita, se presupunea ca poate face fata cu succes unei super puteri militare precum China, de pilda. Or daca Iran ti-a epuizat stocul dupa cateva luni si te-a scos din Orientul Mijlociu, unde erai tutore si protector traditional, smardoiul cel mare care sta ferm acolo si face ordine „in no time”, ce pretentii sa mai ai in cazul unui conflict cu adevarat serios?
Au multe de ragandit si de reformat, incepand cu astuparea gaurilor negre financiare de la Pentagon si de la Complexul Industrial Militar, care inghit munti de bani si produc (in cantitati insuficiente) chestii extrem de scumpe, la o rata foarte joasa, lucruri care nici nu mai fac fata noilor cerinte. Ai nevoie de asseturi care sa mai lucreze si pentru interesul direct al SUA, nu exclusiv pentru actionarii sai. Bun, mai ramane si spinoasa problema a disponibilitatii de minerale rare…foarte spinoasa problema.
Cum mai spuneam, singura sansa a Sauditilor de a se salva, e de a-si face din inamic un aliat, de a normaliza relatiile cu el si a-si salva exporturile de energie, absolut vitale pentru existenta lor.