ISTORIA STATULUI EVREU

autor Al Tud

De la înființare (1948) și pînă azi, istoria Israelului a fost o suită nesfîrșită de conflicte cu arabii palestinieni dimprejur, peste care s-a așezat noul stat evreu. E greu să te întorci în ”Casa biblică”, după multe secole de la părăsirea ei, găsind-o ocupată între timp de băștinașii arabi. In Biblie scrie că Itsac și Ismael, fiii lui Avraam, erau frați, însă din două mame diferite. Ismael, primul născut, e fiul Hagarei, sclava Sarei, nevasta lui Avraam, dată chiar de ea soțului pentru a-i face un fiu, căci Sara era reputată ca stearpă. Itsac e al doilea născut, căci Dumnezeu (care orînduia mai îndeaproape lucrurile pămîntești, pe vremea aceea) s-a îndurat, și i-a dat și Sarei un fiu, chiar dacă tîrziu, la bătrînețe.

Avraam (https://ro.wikipedia.org/wiki/Avraam) a trăit 175 de ani (oamenii trăiau mai mult pe vremea aceea, căci erau mai buni la Dumnezeu…), iar după moartea Sarei (la 127 de ani), și-a mai luat o nevastă, care i-a făcut mulți alți copii, din care se trag alte triburi semitice. Cei doi fii ințiali, Ismael și Itsac, sînt importanți, căci ei sînt socotiți  strămoșii celor două seminții paralele, arabii (din Ismael) și evreii (din Itsac). Dar deși  frați (e drept, vitregi), cei doi au ajuns repede în conflict (ceea ce li se mai întîmplă și altora, de obicei din pricina ”turmelor de oi”…), și în conflict au rămas, cum vedem, pînă azi… Avraam (Abraham) e venerat ca patriarh și de iudei, și de musulmani, și de creștini; dar el n-a fost suficient de puternic în legendă, ca liant, pentru a ține la un loc semințiile lui, devenite, de-a lungul istoriei, dușmane.

Diaspora iudee începe, cum știm, în anul 70 e.n., odată cu distrugerea, de către  romani (Palestina era pe atunci provincie romană) a templului lui Irod, în urma unei revolte a iudeilor. Risipirea evreilor a continuat, luați la drum de valul arab. Profetul Mohammad a întemeiat Islamul in secolul 7, iar pînă în secolul 9, acesta s-a întins în tot nordul Africii, pînă la malurile Oceanului Atlantic, trecînd apoi Gibraltarul, în Spania, unde a produs frumoasa civilizație El Andaluz. Aici, califatul arab (los moros, maurii), amestecați cu evreii, s-au izbit de creștinii iberici, întemeiați ca regat, iar urmarea a fost treptata izgonire a necreștinilor (vînați si de Inchiziția înființată  între  timp, tocmai în acest scop). Arabii s-au întors în Africa, dar evreii s-au risipit prin Europa, ajungînd treptat în Franța, Țările de Jos, Germania, Austria (unde au dezvoltat dialectul Idish, o alterare a termenului germanul Judisch, adică evreiesc). Din Austria au ajuns și în Bucovina de nord, ocupată în secolul 18 de Imperiul Austriac, unde au dat peste slavi și români. Evreii erau mulți, isteți și descurcăreți; dar fiind meteci, adică venetici, n-aveau drept de cetățenie, și nici drept la pămînt  (principalul mijloc de trai pe vremea aceea), așa că s-au apucat de ”meserii liberale”: cămătari, arendași, negustori, iar cei mai buni dintre ei s-au făcut intelectuali, îndeletnicire în care performează pînă azi. Pentru că au fost mereu ținuți de o parte, ca străini (au refuzat să se creștineze), s-a dezvoltat și o reacție locală etnică de respingere, transformată treptat în antisemitismul despre care vorbim astăzi, devenit virulent odată cu ridicarea politică a dreptei fasciste în Italia și Germania interbelice. Socotindu-se o etnie marginalizată și asuprită, evreii au fost lesne infectați de ideile socialiste, dînd principalii ideologi ai acestei mișcări de stînga (Marx, Lenin și mulți alții; Ana Pauker la noi, după al doilea război), încheiată cu victoria, în 1917, a bolșevismului în Rusia, pe fondul primului război mondial, destabilizator al vechii ordini imperiale europene de pînă atunci. Am avut și noi parte de un import al ideilor socialiste (C.D. Gherea), învelite în haina poporanismului, venind din narodnicismul adus din Rusia, și care au generat răscoala din 1907, care a arătat nevoia de restructurare a societății, care ieșea din vechea ordine feudală, prelungită în Europa pînă tîrziu, în secolul 19, și izbindu-se de capitalismul grăbit să se dezvolte pe alte baze sociale și economice. Evreii, inovatori și frustrați de discriminările de pînă atunci, au găsit în noua mișcare socialistă o soluție de viață, pe care au îmbrățișat-o cu un entuziasm mai mare decît vechile aristocrații europene, care au văzut în noua lume ce se năștea o amenințare. Iar pămîntul salvator (cel făgăduit lui Moses de Dumnezeu…) a devenit, după 1900,  America, țară ‘proaspătă’, a imigranților din toată lumea, în care evreii au văzut o mare oportunitate de a lua viața de la capăt. Au găsit  aici libertatea și emulația unei societăți libere, în care inițiativa, îndrăzneala și meritul personal nu se mai loveau de piedicile puse de pragurile închistate ale vechilor societăți tradiționale europene. Evreii au cucerit America, au fasonat-o la vîrf, după  inteligența lor politică, s-au folosit de munca de jos a imigranților săraci, veniți din toată lumea (irlandezi, italieni, sud-americani), ei devenind clasa intelectuală superioară a societății americane. Pînă azi, evreii domină în Statele Unite meseriile liberale, sînt profesori în universități, medici, avocați, actori și regizori (vedeți  componența etnică de la Hollywood…), negustori și finanțiști, adică meseriile bogate, care cer pricepere și dedicație. Ei formează elita intelectuală a Americii (și, prin extensie, și a Europei), uniți de ‘spiritul de corp’, sprijinit pe etnie, religie și sentimentul că aparțin unui grup privilegiat (poporul ales de Dumnezeu...).

Evreii au cîștigat pariul social în țările civilizate, dar acest succes se plătește, cum era de așteptat, în țările sărace, cu invidia și chiar cu ura celorlalți (capra vecinului…), care suportă greu să vadă că vecinul lor, adesea venit de aiurea, a ajuns s-o ducă  mai bine decît ei, să fie mai bogat și mai fericit… Cum să explici simplu asta ? Evident, prin exploatarea celui de alături, a băștinașului, care se simte întemeiat să aibă el primul loc social, în competiția cu un nou venit. Asta explică locul incomod al evreilor cam peste tot în lume (cu excepția Americii), unde frecătura cu populația locala n-a încetat niciodată (vezi nuvela Leiba Zibal, de Caragiale), devenind uneori, din difuză, virulentă. Intrebați, după război, cum percepeau faptul că vecinii lor evrei dispăreau peste noapte din casele lor, luați de nemții invadatori, și internați în lagăre, locuitorii unui orășel polonez (Auschwitz a fost în Polonia) au răspuns că faptul nu i-a prea deranjat; iar scuza a fost una semnificativă, prin naivitatea ei greu ascunsă: ”Evreicele erau frumoase, și ne furau bărbații”, au motivat femeile poloneze acest început al Holocaustului, care știm la ce a dus …

Ce se întîmplă azi în Israel și în Palestina este urmarea firească a acestui lung șir de conflicte, aici, între evrei și băștinașii arabi. Pe cine să dai vina? Așa ceva se întîmplă  peste tot, dar se rezolvă, mai mult sau mai puțin bine, pe plan local. Ardealul a fost dintotdeauna locuit de români; ungurii au sosit acolo prin secolul 9-10, dar fiind mai agresivi (iar românii fiind mai ”blînzi”, și mai puțin uniți și organizați), au luat repede conducerea, stăpînind pămîntul, care era principala sursă de avere și putere.

Pămîntul era al grofilor, care erau nobili unguri, iar românii erau iobagi, lucrători ai pămîntului, de care grofii aveau mare nevoie (căci mecanizarea agriculturii era încă departe, pe vremea aceea); încît unii avînd trebuință de ceilalți, relațiile etnice au fost decise de relațiile sociale, stăpîn – supus. Situația a durat pînă în epoca modernă, cînd criteriul demografic și-a spus cuvîntul: românii sînt de departe majoritari în Ardeal, iar dacă mîine Ardealul (care e singur aproape cît toată Ungaria actuala) ar reveni Ungariei Mari, așa cum viseaza unii nostalgici maghiari, această Ungarie  mărită ar avea o majoră ”minoritate” română în componența ei etnică, lucru greu de dus în cîrcă de orice stat… ‘Meciul’ cu românii a fost pierdut de femeile unguroaice, în pat… Adică ungurii s-au întins, ca teritoriu, mai mult decît le permitea ”plapuma etnică”, peste vecini numeroși, ca slovacii, croații, sîrbii, ucrainenii și românii din Ardeal. De aceea Horthy, conducătorul Ungariei naziste, avea rangul de amiral: din amintirea vremii cînd Ungaria stăpînea încă litoralul adriatic al Croatiei, pierdut după Tratatul de la Trianon, din 1920, odata cu desființarea Imperiului Austro-Ungar …

Dar noi ne-am acomodat cu situația Ardealului (ungurii, mai puțin), revenit pe drept României, după primul război. Nu e toată lumea mulțumită, dar nici nu așteptăm  revolte și războaie, ca în Palestina (doar vizitele anuale ‘acide’, ale lui Viktor Orban, în Ardeal, mai bagă bățul prin gard, în amintirea Ungariei Mari…). In Israel și în Palestina însă, lucrurile nu se pot opri, căci densitatea arabilor e mare, iar evreii sînt percepuți ca venetici, introduși cu forța (de Occidentul pe care l-au cucerit) într-o găleată arabă, care fierbe.

Nici rușii nu se împacă cu pierderea Ucrainei sovietice; dar rușii au totuși o țară (mare) a lor, așa că mîna întinsă spre Ucraina, sau spre Țările Baltice, e percepută de toată lumea ca fiind hrăpăreață. Evreii n-au o țară a lor (Peretz Israel), și, în plus, aduc Biblia ca temei istoric pentru acest pămînt; dar și, lucrul cel mai important azi, au o mare putere americană în spate. Dacă lucrurile se învălmășesc, și sar, din toate părțile, musulmanii (Iranul, Turcia) și dușmanii tradiționali ai Americii (Rusia, China), atunci situația se poate complica: ne paște un al treilea război mondial, care bate la ușă. Europa creștină va ține probabil partea Israelului, dar să nu uităm că, între timp, emigrația musulmană, arabă și africană, a invadat întreaga Europă, așa că vedem peste tot, în America și Europa, demonstrații pro-palestiniene, care contează în țările democratice, în măsura în care politica actuală cheamă poporul la vot, iar votul popular determină componența guvernelor și a parlamentelor decidente.  Și mai e și bomba atomică …

Peste 100 de ani, într-o perspectivă globalizatoare a lumii, ne vom amesteca poate într-o pastă etnică informa, dar în care e probabil că vor conta totuși majoritățile, așa cum arată recele calcul matematic. Iar majoritățile se vădesc de pe acum: India, China, Rusia stau pe primele locuri, plus alte cîteva țări mari din punct de vedere demografic (Iran, Japonia, Indonezia, Brazilia). Cum vor arăta războaiele de peste 100 de ani, între țările mari de atunci (căci fără războaie nu se poate: nu există progres și dezvoltare…), vom muri și vom vedea .