Victorie și nu prea!

CONFLICTUL DIN UCRAINA PRECIPITĂ SFÂRȘITUL DOMINAȚIEI OCIDENTALE
de Thierry Meyssan

În ultimii șapte ani, a fost responsabilitatea puterilor garante ale Acordului de la Minsk II (Germania, Franța, Ucraina și Rusia) să-l pună în aplicare. Ele fuseseră aprobate și legalizate de Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite pe 17 februarie 2015. Dar niciunul dintre aceste state nu a făcut acest lucru, în ciuda retoricii despre necesitatea de a proteja cetățenii amenințați de propriile guverne.

În timp ce se vorbea despre o posibilă intervenție militară a Rusiei, la 31 ianuarie 2022, secretarul Consiliului Național de Securitate și Apărare al Ucrainei, Oleksiy Danilov, a sfidat Germania, Franța, Rusia și Consiliul de Securitate al ONU declarând: „Respectarea acordurilor de la Minsk înseamnă distrugerea țării. Când au fost semnate sub amenințarea armată a rușilor – și sub ochii germanilor și francezilor – era deja clar pentru toți oamenii raționali că era imposibil să pună în aplicare aceste documente” [1] .

Când, după șapte ani, numărul ucrainenilor uciși de guvernul de la Kiev s-a ridicat la peste 12.000 conform guvernului de la Kiev și peste 20.000 conform Comitetului de anchetă al Rusiei, abia atunci Moscova a lansat o „operațiune militară specială” împotriva ucraineanului. „naționaliști integrali” (după cum susțin ei), care au fost descriși drept „neonazişti”.
Rusia a declarat încă de la începutul operațiunii sale că se va menține să salveze populațiile și să „denazifice” Ucraina, nu să o ocupe. Cu toate acestea, Occidentul i-a acuzat că au încercat să cuprindă Kievul, să-l răstoarne pe președintele Zelensky și să anexeze Ucraina, ceea ce, evident, nu a făcut niciodată.

Abia după executarea unuia dintre negociatorii ucraineni, Denis Kireev, de către serviciile de securitate ale țării sale (SBU) și suspendarea discuțiilor de către președintele Volodimir Zelenski, omologul său rus, Vladimir Putin, a anunțat că își întărește cererile. DE ACUM ÎNCOLO, FEDERAȚIA REVENDICĂ NOVORUSIA, adică tot sudul Ucrainei, istoric rusesc de la țarina Ecaterina a II-a, cu excepția a treizeci și trei de ani.

Trebuie înțeles că, dacă Rusia nu a făcut nimic timp de șapte ani, nu a fost pentru că a fost insensibilă la masacrul populației de limbă rusă din Donbass, ci pentru că se pregătea să facă față răspunsului previzibil al Occidentului. Potrivit citatului clasic al ministrului de externe al țarului Alexandru al II-lea, prințul Alexandru Gortchakov: „Împăratul este hotărât să-și dedice, de preferință, solicitudinea bunăstării supușilor săi și să se concentreze, asupra dezvoltării interiorului resursele tarii, activitate care s-ar revarsa in afara abia atunci cand interesele pozitive ale Rusiei o vor cere in mod absolut.Rusiei i se reproseaza ca s-a izolat si tace in prezenta unor fapte care nu sunt in conformitate nici cu legea, nici cu echitatea.Rusia. se spune că se îmbufnează. Rusia nu se îmbufnează. Rusia face bilanțul”.

Această operațiune a poliției a fost numită „agresiune” de către Occident. Un lucru duce la altul, Rusia a fost descrisă ca o „dictatură” și politica sa externă ca „imperialism”.
Nimeni nu pare să fi citit Acordul de la Minsk II, care a fost aprobat de Consiliul de Securitate al ONU. Într-o conversație telefonică între președinții Putin și Macron, dezvăluită de Palatul Élysée, acesta din urmă și-a exprimat chiar lipsa de interes față de soarta populației din Donbass, adică disprețul față de Acordul de la Minsk II.

Astăzi, serviciile secrete occidentale vin în ajutorul „naționaliștilor integrali” ucraineni („neonaziștii” în terminologia rusă) și, în loc să caute o soluție pașnică, încearcă să distrugă Rusia din interior [2].
În dreptul internațional, Moscova a implementat doar rezoluția Consiliului de Securitate din 2015. Poate fi acuzat pentru brutalitatea sa, dar nu pentru grabă (șapte ani), nici pentru nelegitimitate (rezoluția 2202). Președinții Petro Poroșenko, Francois Hollande, Vladimir Putin și cancelarul Angela Merkel s-au angajat, într-o declarație comună atașată rezoluției, să facă același lucru. Dacă vreuna dintre aceste puteri ar fi intervenit mai devreme, ar fi putut alege alte modalități de operare, dar niciuna nu a făcut-o.

Președintele ucrainean s-a adresat Consiliului de Securitate pentru a treia oară prin intermediul unui link video la 24 august 2022. Cu toate acestea, regulamentul de procedură al Consiliului impune vorbitorilor, cu excepția oficialilor ONU aflați în misiune, să fie prezenți fizic pentru a vorbi. Secretariatul General și majoritatea membrilor Consiliului au acceptat această neregulă, în ciuda opoziției Rusiei.
În mod logic, secretarul general al ONU ar fi trebuit să cheme la ordine membrii Consiliului pentru a nu condamna operațiunea rusă, pe care o acceptaseră în principiu cu șapte ani mai devreme, ci să stabilească modalitățile.

Nu a făcut asta. Dimpotrivă, Secretariatul General, renunțând la rolul său și fiind de partea sistemului unipolar, tocmai a dat instrucțiuni orale tuturor înalților săi oficiali din teatrele de război să nu se întâlnească cu diplomații ruși.
Nu este prima dată când Secretariatul General a încălcat statutele ONU. În timpul războiului împotriva Siriei, a elaborat un plan de 50 de pagini privind abdicarea guvernului sirian, care implică pierderea suveranității populare siriene și de-baatificarea țării. Acest text nu a fost niciodată publicat, dar l-am analizat în aceste rubrici cu groază. În cele din urmă, trimisul special al Secretarului General la Damasc, Staffan de Mistura, a fost nevoit să semneze o declarație prin care recunoaște invaliditatea acesteia.

În orice caz, nota de la Secretariatul General care interzice oficialilor ONU să participe la reconstrucția Siriei [3] este încă în vigoare. Este nota care paralizează întoarcerea exilaților în țara lor, spre marea nemulțumire nu doar a Siriei, ci și a Libanului, Iordaniei și Turciei.
În timpul războiului din Coreea, Statele Unite au profitat de politica sovietică a scaunelor goale pentru a-și duce războiul sub steagul Națiunilor Unite (la acea vreme, Republica Populară Chineză nu a făcut parte din Consiliu).

În urmă cu zece ani, au folosit personalul ONU pentru a duce un război total împotriva Siriei. Astăzi, ei merg mai departe luând atitudine împotriva unui membru permanent al Consiliului de Securitate.
După ce a devenit o organizație sponsorizată de multinaționale sub Kofi Annan, ONU a devenit o anexă a Departamentului de Stat sub conducerea lui Ban Ki-moon și António Guterres.

Rusia și China sunt conștiente, la fel ca toate celelalte state, că ONU nu își mai îndeplinește funcția. Dimpotrivă, Organizația agravează tensiunile și participă la războaie (cel puțin în Siria și Cornul Africii). Deci Moscova și Beijingul dezvoltă alte instituții.
Rusia nu își mai concentrează eforturile asupra structurilor moștenite de la Uniunea Sovietică, precum Comunitatea Statelor Independente, Comunitatea Economică Eurasiatică sau chiar Organizația Tratatului de Securitate Colectivă; nici nu se concentrează asupra structurilor moștenite din Războiul Rece, precum Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa. Nu, se concentrează pe ceea ce poate redesena o lume multilaterală.

În primul rând, Rusia evidențiază acțiunile economice ale BRICS (Brazilia, Rusia, India, China, Africa de Sud). Nu le revendică ca realizări, ci ca eforturi comune la care participă. Treisprezece state speră să se alăture BRICS, dar nu sunt, pentru moment, deschise la aderare.
Deja, BRICS-urile au mult mai multă putere decât G7, acţionează, în timp ce de câţiva ani G7 declară că va face lucruri grozave pe care nu le vedem niciodată venind şi acordând puncte bune şi rele celor care lipsesc.

Mai presus de toate, Rusia face eforturi pentru o mai mare deschidere și o transformare profundă a Organizației de Cooperare de la Shanghai (SCO). Până acum a fost doar o structură de contact pentru țările din Asia Centrală, din jurul Rusiei și Chinei, pentru a preveni necazurile pe care serviciile secrete anglo-saxone încercau să le fomenteze acolo. Încetul cu încetul, a permis membrilor săi să se cunoască mai bine. Și-au extins activitatea la alte probleme comune. În plus, SCO s-a extins pentru a include India și Pakistanul, iar mai târziu Iranul. În practică, acum întruchipează principiile Bandung, bazate pe suveranitatea și negocierea statului, spre deosebire de cele din Occident, bazate pe conformitatea cu ideologia anglo-saxonă.

SCO reprezintă două treimi din populația lumii, adică de patru ori mai mult decât G7, inclusiv Uniunea Europeană. Acolo, și nu în altă parte, se iau deciziile internaționale care contează.
Occidentalii se incalcesc in declaratii în timp ce Rusia și China merg înainte. Spun „răzbunare” pentru că ei cred că dezgustările lor sunt eficiente. Astfel, Statele Unite și Regatul Unit, apoi Uniunea Europeană și Japonia au luat măsuri economice foarte dure împotriva Rusiei.

Nu au îndrăznit să spună că acesta este un război pentru a-și menține autoritatea asupra lumii, așa că au aplicat „sancțiuni”, deși nu exista instanță, nici apărare, nici sentință. Desigur, acestea sunt sancțiuni ilegale pentru că au fost decise în afara Națiunilor Unite. Dar Occidentul, care se pretinde a fi apărătorul „regulilor internaționale”, nu are nici un respect pentru dreptul internațional.

Desigur, dreptul de veto al celor cinci membri permanenți ai Consiliului împiedică luarea de sancțiuni împotriva unuia dintre ei, dar asta tocmai pentru că scopul ONU nu este să se conformeze ideologiei anglo-saxone, ci să păstreze pacea mondială. .

Revin la punctul meu de vedere: Rusia și China merg înainte, dar într-un ritm foarte diferit față de Occident. Au trecut doi ani între angajamentul Rusiei de a interveni în Siria și dislocarea soldaților săi acolo; doi ani care au fost folosiți pentru finalizarea armelor care i-au asigurat superioritatea pe câmpul de luptă. Au trecut șapte ani între angajamentul Rusiei față de Minsk II și intervenția militară în Donbass; șapte ani care au fost folosiți pentru a pregăti eludarea sancțiunilor economice occidentale.

Iată de ce aceste „sancțiuni” nu au reușit să îngenuncheze economia rusă, ci îi afectează profund pe cei care le-au emis. Guvernele german și francez anticipează probleme energetice foarte serioase care forțează deja unele dintre fabricile lor să funcționeze la ralanti și, în curând, să se închidă. În schimb, economia Rusiei este în plină expansiune. După două luni în care țara trăia din stocuri, a venit vremea abundenței. Veniturile trezoreriei ruse au crescut cu 32% în prima jumătate a anului [4].

Nu numai că respingerea Occidentului a gazului rusesc a condus la creșterea prețurilor în beneficiul principalului exportator, Rusia, dar această abatere de la discursul liberal a înspăimântat alte state, care au apelat la Moscova pentru reasigurare.
China, care este prezentată de Occident ca un vânzător de nimicuri care își trimite prada într-o spirală de datorii, tocmai a anulat majoritatea datoriilor care îi revin de către 17 state africane.

În fiecare zi auzim discursurile și acuzațiile nobile occidentale împotriva Rusiei și Chinei. Dar în fiecare zi vedem și, dacă ne uităm la fapte, că realitatea este inversă. De exemplu, Occidentul ne spune fără dovezi că China este o „dictatură” și că a „închis un milion de uiguri”. Deși nu avem statistici recente, știm cu toții că în China sunt mai puțini prizonieri decât în SUA, deși SUA au de patru ori mai puțină populație. Sau ni se spune că homosexualii sunt persecutați în Rusia, în timp ce vedem discoteci gay mai mari la Moscova decât la New York.
Orbirea occidentală duce la situații omniprezente în care liderii occidentali nu mai percep impactul contradicțiilor lor.

Întâlnirea președinților Emmanuel Macron și Abdelmadjid Tebboune la Palatul El Mouradia privind lupta împotriva jihadiștilor din Sahel, 26 august 2022, în prezența generalilor responsabili cu securitatea internă și externă. După războaiele din Libia, Siria și Mali, Franța nu își mai poate ascunde sprijinul pentru jihadiști.
Astfel, președintele Emmanuel Macron se află în prezent în Algeria. El încearcă să împace cele două națiuni și să cumpere gaz pentru a contracara penuria pe care a contribuit la producerea lui.

Este conștient că întârzie puțin, după ce aliații săi (Italia și Germania) și-au făcut cumpărăturile. Pe de altă parte, a încercat să creadă greșit că principala problemă franco-algeriană era colonizarea. El nu realizează că încrederea este imposibilă, deoarece Franța îi sprijină pe cei mai mari dușmani ai Algeriei, jihadiștii din Siria și Sahel. Nu face legătura între lipsa relațiilor sale diplomatice cu Siria, evacuarea sa din Mali [5] și răceala cu care este primit la Alger.

Este adevărat că francezii nu știu ce sunt jihadiștii. Tocmai au judecat, în cel mai mare proces al secolului, atacurile de la Saint-Denis, terasele Parisului și Bataclan (13 noiembrie 2015), fără a putea pune problema sprijinului statului pentru jihadiști. Procedând astfel, departe de a-și arăta simțul dreptății, ei și-au arătat lașitatea. Ei s-au dovedit terorizați de o mână de oameni, în timp ce Algeria a experimentat zeci de mii în timpul războiului său civil și încă mai are în Sahel.

În timp ce Rusia și China avansează, Occidentul nu stă pe loc, ci se retrage. Va continua să scadă atâta timp cât nu își va clarifica politica, atâta timp cât nu va pune capăt dublelor standarde de judecată morală și atâta timp cât nu va opri dubla sa tranzacție.

[1] „Șeful securității din Ucraina: acordul de pace de la Minsk poate crea haos”, Yuras Karmanau, Associated Press, 31 ianuarie 2022.
[2] „Strategia occidentală de dezmembrare a Federației Ruse”, de Thierry Meyssan, Traducere Roger Lagassé, Rețeaua Voltaire, 17 august 2022.
[3] „Parametri și principii ale asistenței ONU în Siria”, de Jeffrey D. Feltman, Rețeaua Voltaire, 15 octombrie 2017.
[4] „Întâlnire cu șeful Serviciului Federal de Impozite Daniil Yegorov”, Kremlinul, 25 august 2022.
[5] „Le Mali face aux contradictions françaises”, de Thierry Meyssan, Réseau Voltaire, 23 august 2022.

De ultima ora:

RUSIA CERE MUTAREA SEDIULUI ONU ÎNTR-O ALTĂ ȚARĂ
Rusia cere ca sediul ONU situat în SUA să fie mutat într-o altă țară, care ar respecta obligațiile sale de gazdă a Organizației.
Când sediul a fost înființat la New York, Washingtonul se angajase să primească delegații din toate statele membre, indiferent de relațiile sale cu acestea. Cu toate acestea, a refuzat vizele în nenumărate rânduri, aceasta este situația cu care se confruntă în prezent diplomații ruși.

Sursa: https://www.voltairenet.org/article217850.html

Traducerea CD