CD
1.560 aprobate
denitsoc@gmail.com
VICTIMELE UNUI SiSTEM INCHIS?
De CD
Lumea se pare că s-a lamurit că tranzitia la un nou sistem nu mai este doar o ipoteză, iar problema este nu dacă se face tranzitia, ci cand se va face tranzitia la un nou sistem, Sitemul Deschis.
Data nu este una calendaristică, desi unii fac speculatii pe tema asta, dar este un termen conditional clar, scris cu litere mari pe cerul financiar.
Este momentul in care explodează bomba cu ceas a derivativelor de 1,2 cvadrilioane de dolari, care a metastazat economia occidentală deja in prăbusire.
Cand Lincoln si Kennedy au incercat să scoată SUA de sub dolarul particular si să creeze o monedă natională, de stat, pentru a impedica speculatiile financiare care au dus la această bombă, ei au fost eliminati.
Tradiția istorică a moralității și progresului tehnologic al SUA arată că s-a urmarit pe orice cale, inclusive cea criminală, asa cum s-a vazut deja, să se realizeze doar PROFITUL maxim si strict controlat.
Nu este vorba de eficientă, care urmarită in limitele normale si morale ar aduce mai bine pentru intreaga comunitate, pentru toată lumea, ei bine nu, aici vorbim de PROFIT doar pentru elita financiară.
Sistemul oligarchic inchis este cel care s-a dovedit pană in prezent că poate fi manageriat bine de oligarhii ce pot sa stoarcă Profitul maxim cu investtii minime.
Pe măsură ce alianța multipolară aduce în realitate un sistem de cooperare câștig-câștig, dezvoltare pe scară largă și gândire pe termen lung, a devenit din ce în ce mai clar că preoția Noii Ordini Mondială nu mai este singurul joc global, iar existenta unei alternative mobilizează evident pe cei interesati.
Din păcate in acest joc al multilateralitătii nu pot accede decat statele independente si suverane, adică statele care isi pot permite să decidă singure aderarea, restul, slugile clubului select al Noii Ordini Mondiale răman să meargă pe mana pierdantă a hegemonului.
În toate sistemele închise, adică: finite/mărginite, numărul de oameni în viață va tinde întotdeauna să consume mai multă energie decât sistemul însuși poate creea, iar potențialul agricol este redus încet și entropia crește. Dacă noul sistem al umanității va fi de natură închisă, atunci fascismul dictatorial va fi necesar ca mecanism suprem de guvernare al elitei.
Într-o astfel de lume, cineva trebuie să decidă cine primește acele venituri din ce în ce mai reduse ale resurselor și cine sunt mâncătorii inutili care trebuie sacrificați „pentru binele mai mare” al sistemului.
Aceasta este lumea hobbesiană în care asemenea mizantropi precum Thomas Malthus, T.H. Huxley, Henry Kissinger și Al Gore au trăit si mai trăiesc.
Acești criminali cinici vor folosi orice putere politică pe care o au la dispoziție pentru a forța societatea să adere la obsesia lor pentru „echilibru matematic” și predictibilitatea liniară perfectă. Autoproclamații „alfa” ai acestor tipuri de societăți stăpân-sclavi sunt hotărâți să forțeze legile junglei „puterea face dreptate” asupra umanității.
În lumea închisă-necreativă dezechilibrul este considerat atât nenatural, cât și rău. Dezechilibrul este sălbatic. Este imprevizibil. Este deschis. Este periculos.
Un sitem deschis, creativ si imprevizibil si nu mai poate fi speculat de elitele financiare si ar duce la ruina lor imediată si irevocabilă.
Plasând dezechilibrul ca factor absolut și echilibrul ca fiind pur și simplu relativ, posibilitătile creative cresc exponential fără a putea fi speculate unidirectional.
Limitarea globală la posibilitatile de exploatare ale elitei este un act criminal la care elita lucrează meticulous de peste trei secole. Principiile aplicate au fost insă gasite in cărtile de legi ale civilizatiilor de acum 4-5000 de ani in urmă ce au fost inglobate in talmuduri, babilonian si de la Ierusalim.
Sistemul Deschis este un progres construit pe un proces de salturi creative, fiecare sistem superior necesitând un echilibru/distribuție rezonabilă a utilizării resurselor, dar fără a deveni niciodată dependent de acel set special de resurse finite.
Procesul de la echilibru la dezechilibru și apoi la reechilibrare este legea de bază a dezvoltării, treimea care defineste acum quantica existentială.
Xi descrie principiul fundamental al economiei sistemului deschis în timpul unui discurs din 2016 la comitetul central al PCC:
„Dezvoltarea coordonată este unitatea dintre dezvoltarea echilibrată și dezvoltarea dezechilibrată. Echilibrul este relativ, în timp ce dezechilibrul este absolut. Sublinierea dezvoltării coordonate nu înseamnă urmărirea egalitarismului, ci acordarea de mai multă importanță egalității de șanse și alocării echilibrate a resurselor.”
Putin și-a exprimat înțelegerea acestui principiu în felul său când a discutat despre importanța energiei nelimitate și a potențialului de creștere atins prin valorificarea puterii din reactia de fuziune:
„Potențial, putem valorifica o sursă de energie colosală, inepuizabilă și sigură. Cu toate acestea, vom reuși doar în energia de fuziune și în rezolvarea altor sarcini fundamentale dacă stabilim o cooperare și interacțiune internațională largă între guvern și afaceri și ne unim eforturilor cercetătorilor care reprezintă diferite școli și domenii științifice.
Dacă dezvoltarea tehnologică devine cu adevărat globală, ea nu va fi divizată sau frânată de încercările de a monopoliza progresul, de a limita accesul la educație și de a pune noi obstacole în calea schimbului liber de cunoștințe și idei. Cu ajutorul lor, oamenii de știință vor putea vedea literalmente procesele de creație ale naturii.”
În centrul acestor principii vitale se află conceptul moral de „cooperare câștig-câștig” sau, așa cum l-a numit fostul președinte al Chinei Sun Yat-sen în cele trei principii ale poporului, principiul „Dreptul face puterea”.
Sun Yat-sen a înțeles în 1924, așa cum o fac astăzi președinții Xi și Putin, că dacă o națiune aderă la gândirea câștig-câștig/dreapta-face-putere, atunci națiunea respectivă nu va pierde niciodată Mandatul Cerului (Tianxia).
În matricea occidentală, acest principiu este exprimat frumos prin Principiul Westfaliei, care a înființat primele state națiuni moderne în 1648, bazate în jurul principiului crestinesc „Beneficiului celuilalt”. Când Kissinger, Brzezinski sau Blair vorbeau despre o „epocă post-westfaliană”, si atacand acest principiu fundamental ei atacă mai mult decât simpla existență a granițelor naționale.
Acest principiu se reflectă din nou în Carta ONU, care a fost concepută „pentru a realiza cooperarea internațională în rezolvarea problemelor internaționale cu caracter economic, social, cultural sau umanitar și în promovarea și încurajarea respectului pentru drepturile omului și pentru libertățile fundamentale pentru toți, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie și să fie un centru pentru armonizarea acțiunilor națiunilor în atingerea acestor scopuri comune.”
City of London si Wall Street-ul insă au impedicat aceste idealuri nobile ale chartei ONU și dinamica sistemului deschis să prindă vreodată viață.
Atâta timp cât națiunile sunt împuternicite să stea pe picioarele lor, să–si dezvolte economii agroindustriale cu spectru complet și dacă oamenii beneficiază de dezvoltarea unor noi competențe și dacă noile tehnologii și noile descoperiri în știință sunt încurajate mai degrabă decât sabotate (cum a fost practica. în conformitate cu legile malthusian-darwiniste ale mantrei, Might Makes Right-Puterea face Dreptatea), atunci potențialul de perfectibilitate umană este la fel de nelimitat ca și capacitatea noastră de a descoperi, crea, planifica și inspira generațiile viitoare.
Programe precum Belt and Road Initiative – Drumul Mătăsii (și extensiile sale spațiale, polare, de sănătate și informații) nu numai că au câștigat peste 133 de națiuni în cadrul său, dar acest program este în întregime înrădăcinat în gândirea unui sistem deschis.
În cadrul sistemului de operare nu există o limită fixă presupusă a resurselor sau punct final al progresului pe care națiunile le pot crea dacă sunt respectate anumite principii.
Să ne amintim că in 2019 SUA scrisese o “foaie de percurs” pentru a diminua dezvoltarea economică a Chinei si a o tine sub limita dezvoltării SUA.
China a refuzat-o si in schimb a venit cu un Plan de Dezvoltare, nu de 5 ani ca de obicei, ci de 10 ani 2020-2030, care propulsează China in fata tuturor natiunilor si cu mult inaintea SUA. După cum evolueaza economia chineză este usor să vedem acest tel ca indeplinit, fără a mai socoti criza financiară ce va arunca economia SUA la pămant.
Acum există o serie de domenii, asupra cărora toate națiunile Consiliului de Securitate al ONU se pot concentra în această perioadă de criză intensă, care ar lega interesele civilizației de gândirea unui sistem deschis, în beneficiul tuturor națiunilor și oamenilor. Un pas necesar pentru existenta ONU este problema dreptului de veto in Consiliul de securitate ONU.
Tările aliniate deja in spatele BRICS care cer insistent o nouă implementare corectă a principiilor chartei ONU sunt in numar de 151, respectiv mai mult de 78% si intr-un fel sau altul se va ajunge ca majoritatea să-si spună cuvantul trecand fără frică sau jenă de interdictiile hegemonului.
Politica pacifistă a Chinei, pe care multi o confunda cu lasitatea i-si are insă rădăcinile in traditia chinezească a răbdării ce poate descuraja si evita o luptă cu jertfe inutile.
Desi Rusia este in plin război cu NATO nu face eforturi deosebite economice să-si lărgească capacitătile de productie de armament si munitie, păstrand un mic avans fată de SUA si asteptand ca criza să-si facă efectul, să oprească definitiv această cursă a inarmării.
Dezvoltarea imdustriei de război trebuie să-si schimbe directia, de la război la o industrie de cucerire a spatiului, o intreprindere pasnică cu cooperări diverse.
Sunt multe proiecte de discutat, proiecte ce se vor lansa odată cu tranzitarea sistemului deschis si care vor aduce un nou orizont de dezvoltare a umanitătii.
Să speram că si noi vom fi prezenti in echipa sistemului deschis inainte ca să fim printre cei din urmă si cei mai loviti. Nu merităm să devenim iar victimele acestui sistem inchis. Trebuie să fim pregătiti să prindem la timp această oportunitate.
Să ne ajute Dumnezeu.
Atlanta 07/10/2024
Democratia, in varianta revazută si completată:
DEMOCRAŢIA?
De CD
Motto:
„Democraţia este o înduioșătoare credintă în înţelepciunea colectivă a ignoranţei individuale ” ~ H. L. Menken
În mod remarcabil, există mai multe presupuneri care aruncă o lumină cu totul nouă asupra iubitei noastre și „sacre” democrații. De o importanță specifică sunt patru ipoteze, toate fiind false. Acestea sunt:
• Ne bucurăm de o adevarată democrație,
• Democrația este un lucru minunat si suntem norocosi ca ne putem bucura de ea,
• Singura alternativă la democrație este autoritarismul,
• „Democrația” este un concept clar și evident pentru toata lumea.
Democrația este bună pentru cei care profită direct si atent de ea: elita, bogații, vedetele, vedetele pop si alti inepti si incapabilii pusi la butoanele puterii de elita talmudică. Dar pentru marea majoritate a oamenilor din așa-numitele națiuni democratice, costul/efortul pentru bunăstarea lor este extraordinar de mare – și în mare parte nerecunoscut.
Thomas Jefferson a avertizat:”Democrația va înceta să mai existe când veți lua de la cei care sunt dispuși să muncească și le veți da celor care nu vor să muncească”.
Există, de fapt, mai multe alternative la democrație, dintre care cele mai multe sunt superioare acesteia – cel puțin, dacă îi credem pe cei mai înțelepți gânditori ai noștri în această chestiune. Chiar și la prima vedere, democrația, ca „o regulă a poporului”, este de fapt o guvernare în masă, sau o guvernare a Mafiei; și toată lumea știe că nivelul intelectual și moral al masei este într-adevăr foarte scăzut. O analiză de bază a oricărui discurs de campanie electorală confirmă oricand acest punct.
Treptele evolutiei politice dupa Confucius nu trebue neaparat sa se suceadă in ordinea dată, mai ales cand se repetă si cand deja există sisteme ce pot influenta si ajuta cultural si economic.
De-a lungul istoriei, au existat multe variante ale modelului democratic, deci a spune despre „democrație” că este unică si clară, este ridicol.
Aproape toți cei care folosesc termenul astăzi, și cu siguranță cei de la putere, nu au nicio idee reală ce este conceptul de democratie.
Dar punctul central aici este că, mai presus de toate, democrația este un mijloc prin care o mică minoritate invazivă – evreii – s-a dovedit capabilă să-și asume puterea, să dobândească o vastă bogăție și să-și impună în mare măsură voința unei majorități non-evreiești – goym, păstrând aceste fapte în mare măsură ascunse vederii. „Democrația”, sau conducerea poporului, este acum un cuvânt de cod pentru „Iudeocrație” sau conducerea evreilor.
Când personajele noastre de frunte vorbesc despre democrație, nu este clar ce vor să spună – și nici nu cred că știu ei înșiși ce vor să spună. Este inutil să vorbim despre lucruri dacă nici măcar nu înțelegem cuvintele pe care le folosim.
Alexis de Tocqueville obsedat de spaima de socialism credea că democratia de tip american poate fi salvarea istorică. El credea că: „Democrația extinde sfera libertății individuale, socialismul o restrânge. Democrația acordă fiecărui om toată valoarea posibilă; socialismul face din fiecare om un simplu agent, un simplu număr. Democrația și socialismul nu au nimic în comun decât un cuvânt: egalitate. Dar observați diferența: în timp ce democrația caută egalitatea în libertate, socialismul caută egalitatea în reținere și servitute.” Fraze romantice lipsite de esentă filozofică sau politică, Tocqueville ca si adversarul sau Karl Marx au incercat/clipocit apele filozofiei politice dar nu au putut nici unul ajunge la adancimea, profunzimea necesară.
Se spune ca doar democratia poate aduce si mentine libertatea cuvantului, a presei.
Dar iată ce spune Lenin, da, unii i-au dăramat statuile pentru ceea ce a facut: trădare de patrie si cum a trait murdar si vicios, iar altii au păstrat statuile lui pentru ceea ce a scris, din care se mai poate invăta cate ceva. Diavolul nu’i atat de negru cum il pictează unii.
„Libertatea presei este un alt slogan principal al democrației pure… Capitaliștii au folosit întotdeauna termenul de libertate pentru a însemna libertatea pentru bogați de a se îmbogăți și pentru muncitorii să moară de foame. În uzul capitalist libertatea presei. înseamnă libertatea celor bogați de a mitui presa și libertatea de a-și folosi averea pentru a modela și a fabrica așa-zisa opinie publică și în acest sens, apărătorii democrației pure se dovedesc a fi apărători ai unui sistem cu totul nepoliticos și venal, controlul bogatilor asupra mass-media. Ei se dovedesc a fi înșelători ai poporului, care, cu ajutorul unor fraze plauzibile, fine, dar complet false, îi deturnează de la sarcina istorică concretă de a elibera presa de sclavia capitalistă… ” ~ V.I. Lenin „Teza și raportul despre democrația burgheză și dictatura proletariatului; 4 martie”; p8.
https://www.marxists.org/archive/lenin/works/1919/mar/comintern.htm
Democrația a juns să fie mai mult decât o ideologie sau sistem politic este un sistem juridic care autorizează un grup de evrei într-o societate, când jefuirea devine un mod de viață cat și un cod moral care îl gloriifică.
Democratia a fost deformată in asa fel incat să slujească scopurilor globaliste si lumea ocidentală acum nu mai poate gandi că pot exista si alte sisteme politico-sociale viabile si eficiente in afara Democratiei. Occidentalii au impărtit lumea in doua sisteme artificiale si false: Democratia si Autocratia si nimic intre ele.
Faptul că elita khazară foloseste acum instrumentele de manipulare in masă ale bolsevicilor(evreii care au adus la fiintă URSS-ul), „cine nu’i cu noi este impotriva noastră”, arată limitare gandirii elitelor.
Lumea este insă mai diversă decat gandirea ingustă care ni se impune, iar etichetarile sunt si ele fortate si grosolan de false.
Un lucru trebuia să dea lumii de gandit, disparitia Moralei, a Eticii din discutii si din practica de zi cu zi, din exercitiul social al democratiei.
In fapt lupta globalistilor impotriva credintei in general si a Crestinismului in special, este o luptă care deteriorează urzeala spirituală a omului pe care se brodează Morala sănătoasă.
Asta este lumea in care trăim si nimeni nu manifestă ingrijorare de degradarea spirituală spre care suntem impinsi prin lipsa de educatie si instructiune ce se aplică intens asupra noastră.
Unii dintre noi, mai rebeli, s-au autoeducati in afara sistemului de invatamant(egal cu zero) si au descoperit că aproape tot ce am invătat in scoală este fals sau lipsit de relevantă in procesul social ce il parcurgem.
Democrația reală, originală, a fost inventată în jurul anului 550 î.Hr. de către vechiul legiuitor grec Cleisthenes, când a decis că „poporul” (deme sau demos) ar trebui să fie puterea supremă de conducere (kratos) în orașul-stat Atena. Astfel, cetățenii adulți de sex masculin – nu femeile, nici cei născuți în străinătate – se întruneau în mod regulat pe un deal din Atena pentru a dezbate problemele zilei și pentru a vota direct diverse propuneri, mari și mici; au făcut-o în mod deschis și public.
În special, oamenii nu au votat pentru lideri individuali; ci aproape toate funcțiile de conducere, inclusiv liderul Adunării care era președintele de facto al polis-ului, au fost alese prin tragere la sorți, la întâmplare, dintr-un grup de cetățeni voluntari. Imaginează-ți asta: președintele tău ales prin tragere la sorți!
Fără campanii, fără reclame, fără mită, fără comisioane, fără promisiuni lipsite de sens – doar scoți un nume dintr-o pălărie. Și a funcționat o vreme.
Dar, pe măsură ce Atena a crescut în dimensiune și putere, și pe măsură ce străinii și sclavii creșteau în număr, problemele au devenit mai complexe, procesul democratic a devenit mai greu de gestionat și democrația simplă și directă a avut dificultăți de adaptare. Astfel, gânditori de seamă precum Socrate, Platon și, mai târziu, Aristotel, au început să examineze alternative. Mai bine decât democrația, spunea Platon, era oligarhia: guvernarea de către cei (bogați) puțini. S-ar putea să fie niște bani tentanti, dar cel puțin aveau niște abilități de management și un interes personal în apărarea si înflorirea națiunii.
Mai bine era timocrația sau guvernarea de către cei care caută Onoare si nu imbogatire. În loc să se străduiască să construiască bogăție, așa cum ar face oligarhii, timocrații ar sublinia onoarea și gloria orașului-stat; aceasta ar fi fost o variantă foarte bună. Dar cel mai bine, spunea Platon, era o aristocrație: stăpânire de către cei mai buni, adică cel mai înțelept sau cel mai drept.
Confucius este insa si mai précis, ca sa poti allege conducatori talentati si dedicati comunitătii trebuie să-i educi pe copiii comunitatii largi, pe toti de la sărac la bogat să-i inveti si instructezi cum să obtină valorile maxime morale, singura tintă care merită să fie atinsă de aristocratia educată in acest spirit si care provine din randurile largi ale cetătenilor.
La greci o aristocrație poate fi un grup mic de înțelepți sau poate fi un singur individ înțelept; acest lucru a fost în mare parte irelevant. Ceea ce a fost important a fost că au educat și instruit pe cei mai înțelepți oameni dintre toti și apoi i-au lăsat să conducă. Și asta, a spus Platon, este cel mai bun lucru pe care oamenii îl pot avea – regele filozof .
Primele trei tipuri de Minte discutate de Platon în cadrul Republicii sale sunt:
1 Mintea DEMOCRATĂ a cetatenilor – a orasenilor este centrată pe căutarea compulsivă a plăcerilor simțurilor și a inevitabilelor lor omologi, durerile, de asemenea, afinități tribale și lex talionis – legea talionului: dinte pentru dinte, ochi pentru ochi, viată pentru viață, în perpetuitate.[a se remarca ca evreii inca practica vendeta, legea talionului, a razbunarii eterne, fara iertare; vezi Gaza]
2 Mintea Plutocrată este centrată pe căutarea compulsivă a profiturilor, bogăției și puterii de dragul lor și nu ca instrumente simple de putere pentru scopuri comunitare, mai înalte.
3 Falsa Minte Timocratică – a Sofistului, magicianului și orasenilor este centrată pe realizarea compulsivă a unei Justiții false prin consens social; o justiție aparentă cu justificările ei elaborate și inselătoare.
A se vedea si articolul Sofistii: https://ioncoja.ro/sofistii
În dialogul lui Platon numit Phaedo, Socrate le-a spus amabil tuturor că ceva rămâne neclintit prezent în toate experiențele corporale, conceptuale și emoționale prin care am trecut în viață. Acel ceva este Prezența Conștientizării, prezență strălucitoare, neclintită, eternă, o lumină călăuzitoare niciodată inselătoare.
Când acea Prezență se află în centrul vieții mentale și nu se pierde niciodată în toate împrejurările, cineva este înălțat la Realitatea Atemporală, în timp ce trăiește în Timp și aceasta este singura Eternitate acordată unui Om Mortal. Există un cuvânt grecesc pentru această tranziție: „metanoia”- convertire.
Adevărata convertire nu este convertirea la budism, islam, hinduism, iudaism, jainism, confucianism, creștinism sau orice altă religie sau doctrină. Adevărata convertire este atunci când privirea interioară este Spontan și Natural centrată neclintit pe Prezența Conștientizării în viața noastră de zi cu zi.
4 Mintea Timocratică – a oamenilor cetatii – orasenii, ea este concentrată conștient pe Ideea, Forma Atemporală a frumuseții, întrupată ca fiind motivată de o adevărată Justiție, Onoare, Glorie.
Timocratia – formă de guvernământ antică în care posesia proprietății este necesară pentru a ocupa o funcție de guvernare.
Proprietatea presupune Capabilitate si Responsabilitate.
5 Mintea Aristocrată a cetatenilor este concentrată conștient pe Ideea, Forma Atemporală a Bunății, întruchipată ca fiind condusă de Valoare și Umanitate și motivată de descoperire, inventivitate, creativitate, explorare jucăușă/aleatoare.
Aici avem virtuosii aristocrati ai gandirii si justei guvernari.
6 Mintea Filozofă este concentrată conștient pe Ideea si Forma Atemporală a Adevărului, cu o existență trăită, ca fiind înălțată de Înțelepciune și motivată de crearea oamenilor timocrați și a oamenilor aristocrați printr-o educatie generala a tuturor cetatenilor.
De aici avem Regii Filozofi.
In Orient, Ideea axială adică „Istoric recurentă, in buclă ciclică” este, fără îndoială, o prezentare realistă și practică asupra supravegherii birocratice sistematice numite imperiale, promovată de-a lungul istoriei chinezești și provine din viziunea legală a lumii. ~ „Principii și practici de stat și administrație; versiunea mai scurtă este „Arta domnitorului”.
„Bărbații puternici creează vremuri bune,
Vremurile bune creează bărbați slabi,
Bărbații slabi creează vremuri rele și
Vremurile rele creează bărbați puternici.” ~ Edward Dutton & J.O.A. Rayner-Hilles – „Trecutul este o țară viitoare. Viitoarea revoluție demografică conservatoare”
Este o adevărată luptă pentru a crea o cultură a cetățenilor cu adevărat suverani, care se întinde din cele mai vechi timpuri până la epoca noastră actuală, cu accent atât pe Platon, cât și pe tradițiile confucianiste. După cum au înțeles clar atât Platon, cât și Confucius, corupția ciclică a societății care afectează omenirea, oscilând între stăpânirea mafiei si tiranie, decadență, război și colaps, ce ar împiedica maturizarea umanității sub tragedii nesfârșite și oligarhism.
S-a înțeles că această capcană va fi de nerezolvat până când ar putea fi normalizată o cultură a adevăratei excelențe, atât morale, cât și spirituale și intelectuale – ceea ce desigur necesită o înțelegere – și deci practica – a sensului adevăratei educații. Această descoperire mult așteptată a fost aproape de a se manifesta în anumite perioade și alteori s-a destramat, dar efortul continuă subtil spre acest obiectiv, el a fost resimțit prin toate mișcările împotriva imperiului și pentru emanciparea umanității.
Aceasta înseamnă crearea de sisteme educaționale care aduc cele mai bune atribute ale umanității, creând cei mai suverani și, prin urmare, cei mai buni cetățeni independenți de castă, clasă sau reproducere, alias: „aristocrați” – în cel mai bun și cel mai adevărat si nobil sens al cuvântulu.
Am fost mereu invatati in scoli cu obiceiul prost de a gândi că filozofii greci antici precum Platon și profesorul său Socrate erau niște filozofi din turnul de fildeș pierduți în tărâmul abstract al „ideilor” și al idealurilor utopice desprinse total de realitatea și de lupta umană de pe pământ.
Dar să vedem si dinamica geopolitică în care au trăit atât Socrate, cât și Platon și o rețea de gânditori străluciți și au luptat pentru a o transforma în bine intreaga comunitate umană pe o multitudine de niveluri: militar, cultural, științific și politic.
Pentru a avea această imagine geopolitică a vremii trebuie să cunoastem cum s-a creat ea. Să vedem cum Platon a stabilit o vastă rețea internațională de aliați care au fost coordonați din ce în ce mai mult prin Academia sa.
Cum forțele persane s- au folosit de Cultul lui Marduk din Babilon, pe unde bantuisera si evreii in cautarea Talmudului babilonian, pentru a încerca să subjuge întreaga lume cunoscută atunci și cum s-a transplantat acest cult în Grecia, odată cu crearea Cultului lui Apollo la Delphi.
Homer îl imaginează pe Apollo de partea troienilor, luptând împotriva aheilor, în timpul războiului troian. El este reprezentat ca un zeu teribil, mai puțin de încredere pentru greci decât alți zei. Zeul pare să fie înrudit cu Appaliunas, un zeu tutelar al Wilusei (Troia) în Asia Mică, dar cuvântul nu este complet. Pietrele găsite în fața porților Troiei Homerice au fost simbolurile lui Apollo. O origine anatoliană de vest poate fi, de asemenea, susținută de referințe la închinarea paralelă a lui Artimus (Artemis) și Qldans, al căror nume poate fi înrudit cu formele hitite și dorice, în textele lidiene care au supraviețuit.
Preoții din Knossos (Creta) au adus cultul lui Apollo la Delphi în secolul al VIII-lea î.Hr., timp în care au început să dezvolte sanctuarul zeului. Ei au construit primele temple de piatră pentru Apollo și Athena spre sfârșitul secolului al VII-lea î.Hr. Templul a fost un centru de spiritualitate, înțelepciune și influență. Cultul lui Apollo era o sectă dominantă la Templul lui Apollo din Delphi, Grecia, timp de nouă luni pe an, dar în lunile de iarnă, cultul lui Dionysos prelua controlul templului.Templul a fost un sanctuar panhelen, adică a deservit toate așezările grecești.
Cultul lui Apollo era centrat în jurul închinării zeului grec Apollo, care era fiul lui Zeus, fratele geamăn al lui Artemis și fratele vitreg al Atenei. El era zeul soarelui, al luminii, al purității, al adevărului, al medicinei, al vindecării, al muzicii, al poeziei, al artelor frumoase și al elocvenței, zeul profeției, muzicii, vindecării și multe altele. Cultul lui Apollo din Delphi a fost o parte centrală a lumii antice grecești, a avut o influență majoră asupra istoriei și culturii grecești, cultul lui Apollo era celebrat prin cântec și poezie la teatru.
Oracolul din Delphi a fost o preoteasă cunoscută sub numele de Pythia, despre care se credea că era un mediu între lumea divină și cea muritoare. Pythia a fost aleasă de Liga Amphictyonică din satul Delphi la Festivalul Stepteriei. Ea a slujit pe viață și a rămas castă.
Trebuie să vedem cum au controlat aceste culte marea strategie imperială, finanțele, religia și chiar strategia militară pentru nenumărate generații și cum au lucrat figuri atât de mari precum Solon, dătătorul legii, Eschil și aliații lor pentru a submina operațiunile persane/Delphi.
Sa urmarim cum a condus acest proces direct la decizia lui Alexandru cel Mare de a-și concedia controlorul Aristotel și de a adopta o strategie grandioasă platoniciană care l-a răsturnat pe Filip al Macedoniei, a învins forțele oligarhice ale culturii, asigurând în același timp si crearea Bibliotecii din Alexandria.
Cel mai important lucru este că înțelegerea acestei istorii oferă cititorilor moderni marginea intelectuală necesară pentru a trece de minciuni și a recunoaște soluții la problemele pe care prea mulți le consideră de nerezolvat.
După moartea lui Codrus, demnitatea regală din Atena a fost abolită și puterea supremă a fost transferată pe viață unei autorități care purta numele de arhon. Într-o perioadă de peste trei sute de ani, treisprezece astfel de arhonți au condus Atena, iar din această perioadă istoria nu ne-a lăsat nimic remarcabil despre noua republică. Dar spiritul democrației, care era deja caracteristic atenienilor pe vremea lui Homer, se agita din nou la sfârșitul acestei perioade.
Trebuia păstrat proaspăt în minte ceea ce supușii monarhiilor ereditare uită în cele din urmă complet: că functia este ea însăși sursa puterii supreme, că prințul este doar o creatură a națiunii.
Cel mai rău lucru a fost că puterea autorității a fost ruptă mai mult ca niciodată de distribuirea sa între mai mulți oameni și de scurta sa durată. A fost, prin urmare, lipsa unei mâini puternice care să îmblânzească facțiunile și să țină sub control mințile rebele.
Pentru a controla această tulburare, ei și-au îndreptat în cele din urmă atenția către un cetățean fără vină și în general de temut, căruia i-a fost încredințată sarcina de a îmbunătăți legile, care până acum existaseră doar în tradiții defecte.
Drako era numele acestui temut cetățean — un om fără sentiment pentru umanitate, care credea că natura umană nu are nimic bun, vedea toate acțiunile doar în oglinda întunecată a propriului său suflet sumbru și nu avea milă de slăbiciunile omenirii; un filozof rău și un și mai rău cunoscător de oameni, cu inima rece, mintea îngustă și inflexibil în prejudecățile sale.
Un astfel de om era excelent la executarea legilor; dar lasandu-l sa le creeze nu se putea face o alegere mai proastă. Din legile lui Drako a rămas puțin, dar acest puțin, descrie omul și spiritul legislației sale. El a pedepsit toate crimele fără discernământ cu moartea, lenevia ca pe o crimă, furtul unei cepe sau a unei oi ca înaltă trădare și crimă.
Legile lui Drako au fost o încercare a începătorului de a-i conduce pe oameni. Teroarea a fost singurul instrument prin care au lucrat. El a pedepsit doar răul care a fost săvârșit, nu l-a împiedicat, nu s-a preocupat să oprească izvoarele și să îmbunătățească oamenii. A ucide un om pentru că a săvârșit un act rău e asemănător cu tăierea unui copac pentru că a dat un fruct neplăcut tie.
Legile lui Darko erau disprețuitoare din două motive: nu numai că contraziceau sentimentele și drepturile sacre ale umanității, dar nici nu erau concepute pentru oamenii cărora le-a dat. Dacă existau oameni în lume care nu puteau prospera prin astfel de legi, acela a fost poporul atenian.
Astfel, Drako își îndeplinise foarte prost misiunea și, în loc să fie benefice, legile lui erau dăunătoare.
Starea poporului atenian era deplorabilă la acea vreme. O clasă de oameni deținea totul, în timp ce cealaltă nu deținea nimic; bogații i-au asuprit și i-au prădat fără milă pe cei mai săraci.
În mijlocul poporului au apărut trei facțiuni. Unul, pe care cetățenii săraci îl susțineau în mod deosebit, cerea democrație, o împărțire egală a pământului, așa cum a introdus Licurgus în Sparta; celălalt, care alcătuia pe cei bogați, lupta pentru aristocrație. A treia dorea ca ambele forme de guvernare să fie legate între ele și s-a opus celorlalte două, astfel încât niciuna să nu poată domina.
Nu exista nicio speranță de a soluționa disputa într-o manieră calmă decât dacă s-ar putea găsi un om căruia toate cele trei părți să se supună în mod egal și să-l recunoască drept arbitru universal.
Din fericire, a fost găsit un astfel de om, ale cărui servicii aduse Republicii, caracterul său blând, umil și reputația înțelepciunii sale au atras de mult atenția națiunii.
Acest om era Solon, de descendență regală ca Licurgus, pentru că el îl număra pe Codrus printre strămoșii săi. Tatăl lui Solon fusese un om foarte bogat, dar prin caritate el și-a slăbit averea, iar tânărul Solon a trebuit să se apuce de afaceri în primii săi ani. Prin călătorii, penecesitate de afaceri și prin contactul cu popoarele străine, mintea i s-a îmbogățit, iar geniul i s-a dezvoltat în relațiile cu înțelepții străini.
S-a dedicat poeziei de la o vârstă fragedă, iar priceperea pe care a dobândit-o i-a servit foarte bine să îmbrace adevărurile morale și regulile politice în haine plăcute. Inima lui era sensibilă la bucurie și iubire; unele dintre slăbiciunile tinereții sale l-au făcut cu atât mai îngăduitor față de umanitate și au dat legilor sale caracterul de blândețe și blândețe care le deosebește atât de frumos de statutele lui Draco și Lycurgus.
De asemenea, fusese un lider militar curajos, dobândise posesiunea Republicii asupra insulei Salamina și îndeplinise alte servicii militare importante. La acea vreme, studiul înțelepciunii nu era încă separat de activitatea politică și militară așa cum este acum; înțeleptul era cel mai bun om de stat, cel mai experimentat general, cel mai curajos soldat; înţelepciunea sa se revărsa în toate treburile vieţii sale civile.
Reputația lui Solon se răspândise în toată Grecia și a exercitat o mare influență în afacerile generale ale Peloponezului.
Poporul devenise puternic prea repede pentru a folosi acest privilegiu cu moderație; pasiunea se amesteca cu adunarea publică, iar tumultul provocat de o mulțime atât de mare nu permitea întotdeauna reflecții mature și decizii înțelepte. Pentru a contracara acest rău, Solon a creat un senat, căruia i-au fost luați o sută de membri din fiecare dintre cele patru bresle.
Acest senat trebuia să discute în prealabil punctele care urmau să fie prezentate Ecclesiei. Nimic din ceea ce nu fusese luat în considerare anterior de către senat nu putea fi adus în fața poporului, dar numai poporul a păstrat decizia. Dacă o problemă era adusă în fața poporului de către senat, vorbitorii acționau pentru a conduce alegerile.
Această clasă de oameni a căpătat o mare importanță în Atena și, prin abuzul pe care l-a făcut folosind artei lor mințile maleabile ale atenienilor, a provocat mult rău Republicii.
Oratorul a folosit toate dispozitivele elocvenței pentru a-i face pe oameni să accepte acea latură a unei probleme de care ar dori să-i convingă; și dacă și-a înțeles arta, toate inimile erau în mâinile lui.
Prin intermediul acestor vorbitori o robie blândă și permisivă a fost pusă asupra oamenilor. Ei au condus prin persuasiune, iar conducerea lor nu a fost mai puțin grozavă pentru că lăsa ceva la libera alegere. Poporul și-a păstrat libertatea deplină de a alege sau de a respinge; dar această libertate a fost subminată în virtutea modurilor viclene în care erau prezentate alegerile.
Ar fi fost o instituție excelentă dacă funcția vorbitorilor ar fi rămas mereu în mâini curate și credincioase. Dar acești oratori au devenit curând sofiști care și-au făcut faima făcând răul bun și bunul rău. În mijlocul Atenei era o mare piață publică, înconjurată de statui de zei și eroi, numită prytaneum.
Un exemplu pentru caracterul frumos și excelent al lui Solon a fost respectul pentru natura umană și refuzul de a sacrifica omul statului, fără a sacrifica niciodată scopul pentru mijloace, ci lăsând statul să-l servească pe om. Legile lui erau panglici libere de-a lungul cărora mințile cetățenilor se mișca liber și ușor în toate direcțiile și nu simțeau niciodată că o direcționează.
In schimb in Sparta legile lui Lycurgus erau cătușe de fier de care curajul îndrăzneț se lovea dureros, târând spiritul în jos cu greutatea lor apăsătoare.
Planurile lui Lycurgus au avut și efectul de a face ca atașamentul față de proprietate să fie înlocuit cu atașamentul față de patrie și că emoțiile, nemai fiind trezite de interesele private, au fost investite în sprijinul, mai ales cel militar statului.
Solon, legiuitorul atenian a deschis toate căile posibile pentru geniul și industria cetățenilor săi; legiuitorul spartan și-a zidit toate, cu excepția unuia, meritele sale politice. Licurg a incurajat lenevia prin legi; Solon a pedepsit-o aspru. De aceea în Atena s-au maturizat toate virtuțile, au înflorit toate meseriile și artele, s-au agitat toate tendințele industriei; de aceea s-au lucrat acolo toate domeniile de cunoaștere.
Unde în Sparta găsești un Socrate, un Tucidide, un Sofocle și Platon? Sparta nu putea produce decât conducători și războinici — fără artiști, poeți sau, gânditori. Atât Solon, cât și Lycurgus erau oameni mari, amândoi erau oameni drepți, dar cât de diferite au fost efectele lor, deoarece au plecat de la principii opuse.
În jurul legiuitorului atenian stau libertatea și bucuria, industria și abundența — toate artele și virtuțile, toate grațiile și muzele adunate, privindu-l cu recunoștință și numindu-l tată și creator. În jurul lui Licurg nu se vede decât duritatea si intransigenta.
Dupa Solon Atena nu căzuse în mâinile unui barbar. Pisistrate a fost o persoană nobilă și a onorat legile lui Solon. Când a fost ulterior alungat de două ori de rivalul său și a redevenit de două ori stăpân al orașului, până când în cele din urmă a rămas în stăpânirea liniștită a domniei sale, iar uzurparea s-a făcut prin adevărate servicii aduse statului și prin virtuți strălucitoare.
Nimeni nu a observat sub el că Atena nu mai era liberă, atât de blând și liniștit era guvernul său, și nu el, ci legile lui Solon guvernau. Pisistrate a deschis epoca de aur a Atenei; dimineaţa frumoasă a artelor greceşti, când a murit, a fost plâns ca un tată.
Lucrarea pe care a început-o Pisistrate a fost continuată de fiii săi Hiparh și Hippias. Ambii frați au domnit cu unitate și aceeași dragoste pentru știință i-a inspirat. Simonide și Anacreon înfloreau deja printre ei, iar academia a fost fondată.
Totul se grăbea spre epoca de aur a lui Pericle in pasul de dans al Democratiei ateniene in plina evolutie.
Democrația modernă, se pare, este practic concepută pentru a produce lideri mediocri sau incompetenți si tocmai asta obținem si avem.
Dar pentru a încheia ideea: „democrația” modernă nu seamănă cu nimic cu originalul atenian. „Democrația” este marcată de o serie de caracteristici care ar fi fost îngrozitoare pentru greci: are drept de vot universal (femeile, minoritățile și cei născuți în străinătate pot vota); este un sistem reprezentativ, nu direct (votam pentru senatori si reprezentanti, care la randul lor voteaza pe probleme); votăm persoane fizice, inclusiv președintele; iar banii corupți țâșnesc prin sistem ca un torent – în primul rând bani evreiesti, după cum se dovedește.
Oare toți politicienii înțeleg diferența aici?
Desigur că nu. Au studiat ei teoria politică?
Puțin probabil, că l-au citit pe Platon sau pe Aristotel, cat de Confucius nici nu mai vorbesc. Când astfel de oameni folosesc cuvântul „democrație”, ei literalmente nu știu despre ce vorbesc. În mod clar, „democrația” noastră modernă este ceva foarte diferit, ceva care e mutat față de idealul nobil grecesc, păstrând doar numele. Mai rău, a devenit ceva mai mult în detrimentul bunăstării naționale.
Din nou, democrația este prezentată fără îndoială ca fiind bună și pozitivă. Singura sa alternativă, autoritarismul, este înfățișată ca negativă și diabolică și asociată cu cuvântul înclinat tendentios „regim”.
Orice mișcare către autoritarism este un „declin” sau „degradare” și orice mișcare către o democrație deplină este o „îmbunătățire”.
Economist Intelligence Unit – EIU este o instituție complet evreiască. Este condusă de Economist Group, o companie media britanică deținută în principal de Exor și familia Rothschild. Exor este un holding olandez al cărui director general este evreul John Elkann. Putem înțelege astfel cum fixarea și evaluarea morală a democrației în întreaga lume; pentru evrei, este o problemă extrem de importantă.
Deci, cum se potrivesc evreii în această imagine? Aici avem nevoie de mai multă istorie. Evreii au ajuns să devină proeminente printre structurile de putere occidentale în timpul Imperiului Roman; au migrat la Roma, au făcut prozelitism și și-au făcut loc în poziții de influență.
Încă din 59 î.Hr., Cicero a remarcat „cât de influenți sunt în adunările informale”. În 35 î.Hr., Horațiu, într-una dintre satirele sale, încearcă să convingă cititorul de un anumit punct: „și dacă nu vrei să cedezi, atunci… la fel ca evreii, te vom obliga să cedezi mulțimii noastre”. Evident, puterea lor de „persuasiune” era notabilă chiar și pe atunci.
Împăratul Tiberiu i-a alungat din Roma în anul 19 d.Hr., iar în anul 41, Claudius a emis o scrisoare Alexandrienilor, învinuind evreii „pentru că au fomentat o ciumă generală care infestează întreaga lume”. El avea să-i alunge din Roma, încă o dată, în 49.
Pe măsură ce Roma a căzut și creștinismul a ajuns la putere, evreii au fost din nou excluși din sălile puterii. Dar, ei au fost totuși „aleșii” lui Dumnezeu și da, Vechiul lor Testament – Pentateuhul, a fost privit ca o parte legitimă a cuvântului lui Dumnezeu; desi evreii au negat așa-numitele revelații ale lui Hristos, au negat divinitatea Lui și chiar au fost implicați, poate în mod direct, în crucificarea lui.
Evreii puteau dobândi avere prin camătă și finanțare și puteau manipula nobilii prin împrumuturi și favoruri financiare, dar căile lor către puterea politică erau încă blocate în mare măsură.
Câțiva „conversos” sau cripto-evrei – evrei etnici care s-au convertit (cinstit sau altfel) la creștinism – s-ar putea să-și fi făcut drum spre poziții de putere, iar ei discret, din acele poziții, i-au ajutat si pe ceilalți în orice circumstanțe s-au ivit.
Parlamentele moderne, democratice au apărut pentru prima dată în anii 1200 în Anglia și Scoția și acestea ar fi fost cu siguranță corupte de influența evreiască, dacă evreii britanici nu ar fi fost expulzați de Edward I în anul 1290.
Anglia a rămas apoi în esență liberă de evrei timp de aproape 400 de ani, până când Cromwell a anulat edictul de expulzare în 1656.
În acele secole proto-democratice, libere de evrei, Anglia a obținut multe dintre cele mai mari triumfuri ale ei, atât în ceea ce privește cultura, cât și influența mondială.
În Statele Unite, crearea țării în 1776 și ratificarea Constituției în 1788 au stabilit republica acolo, dar erau puțini evrei – poate doar 3.000 sau cam așa ceva – și astfel nu puteau exercita niciun efect real, în afară de faptul că erau comercianți de frunte cu sclavi.
Dar numărul lor a crescut constant, iar până în 1855 erau în jur de 50.000 de evrei, reprezentând aproximativ 0,2% din total. Acest lucru poate părea mic și pentru orice altă minoritate ar fi lipsit de importanță, dar odată ce evreii depășesc chiar și 0,1% dintr-o anumită populație, corupția începe să se instaleze. Și într-adevăr, în acest moment, America avea primul său reprezentant evreu, Lewis Levin și primul său senator evreu, David Yulee; Evreii își făceau deja simțită prezența la Washington.
În zorii Revoluției din 1789, în Franța erau aproximativ 40.000 de evrei, sau aproximativ 0,1% din total – tocmai la acel prag de la care încep problemele serioase. După năvălirea Bastiliei și formarea noii Adunări Naționale democratice, au existat dezbateri aprinse cu privire la ce să se facă cu evreii din Franța. Apărătorii evreilor precum Stanislas Clermont-Tonnerre și Henri Gregoire au făcut lobby în numele lor și datorită presiunii exercitate de evrei francezi bogați precum Herz Cerfbeer, Adunarea a fost în cele din urmă de acord să le acorde evreilor drepturi civile depline și egale la 27 septembrie 1791. Ludovic al XVI-lea a semnat decretul în lege a doua zi.
Înarmați, pentru prima dată, cu drepturi civile depline, evreii francezi au decis evident că pot acționa acum cu impunitate și cu o adevărată fervoare revoluționară. „Pentru prima dată, un nou arhetip, care existase întotdeauna sub formă embrionară, a început să iasă din umbră: evreul revoluționar.
În 1793–1794, iacobinii evrei au instituit un regim revoluționar în Saint Esprit, suburbia evreiască din Bayonne.
Încă o dată, ca și în timpul Reformei, tradiționaliștii au văzut o legătură sinistră între Tora [adică Vechiul Testament] și subversiune.”
Și într-adevăr, nu va trece mult până la venirea Regatului Terorii – o perioadă de un an de represalii deosebit de sângeroase, care a durat din vara 1793 până în vara 1794. Cifrele victimelor variază, dar între 15.000 și 45.000 de oameni și-au pierdut viața în acel an, multe în ghilotină. Iar iacobinii influențați de evrei au condus acuzațiile.
Mulți francezi ai zilei credeau sincer că, acordând evreilor drepturi civile depline, ei vor înceta să mai opereze ca națiune evreiască și vor trăi ca adevărații francezi. Aceasta, din păcate, a fost o viziune naiv greșită.
Napoleon a ajuns la putere în 1799 ca primul mare conducător al tinerei republici și a învățat rapid o lecție grea: „ bunăvoința față de evrei nu îi face mai tratabili”.
Istoricul militar rus Aleksandr Nechvolodov a descris situația astfel:
“Încă din primii ani ai Imperiului, Napoleon I devenise foarte îngrijorat de monopolul evreiesc din Franța și de izolarea în care trăiau în mijlocul celorlalți cetățeni, deși primiseră cetățenia. Rapoartele departamentelor arătau într-o lumină foarte proastă activitatea evreilor:
„Peste tot sunt declarații false către autoritățile civile; tații declară că fiii care li s-au născut sunt fiice. … Din nou, există evrei care au dat un exemplu de neascultare față de legile conscripției; din 69 de evrei care, în decurs de șase ani, ar fi trebuit să facă parte din contingentul Moselle, niciunul nu a intrat în armată.”
În 1805, Napoleon s-a săturat de evrei si a emis această mustrare înfiorătoare în discursul Consiliului de Stat din 30 aprilie:
“Guvernul francez nu poate privi cu indiferență cum o națiune ticăloasă, degradată, capabilă de orice nelegiuire, ia în posesia exclusivă două frumoase departamente ale Alsaciei; trebuie să-i considerăm pe evrei ca pe o națiune și nu ca pe o sectă religioasă. Este o națiune în interiorul unei națiuni; i-aș priva, măcar pentru o vreme, de dreptul de a contracta ipoteci, căci este prea umilitor ca națiunea franceză să se găsească la cheremul celei mai josnice națiuni.
Unele sate întregi au fost expropriate de evrei; au înlocuit feudalismul. …
Ar fi periculos să lăsăm cheile Franței, Strasbourgului și Alsaciei să cadă în mâinile unei populații de spioni care nu sunt deloc atașați de țară.”
Toate acestea, deci, ca o lecție clasică de manipulare evreiască a drepturilor și privilegiilor democratice. Privind în urmă cu beneficiul retroviziunii și al unei perspective istorice, scriitorul francez Edouard Drumont a scris în 1886 că „singurul grup pe care Revoluția l-a protejat sunt evreii”.
În toată Europa democratică, evreii și-au folosit averea pentru:
– a-și influența politicienii,
– a-și cumpăra influență,
– a dobândi mass-media și
– a ocupa direct poziții de putere, prin alegeri populare.
Până în timpul războaielor napoleoniene dintre Anglia și Franța (circa 1810), firma bancară Rothschild finanța și profita de ambele părți ale războiului. Până în 1850, Anglia avea aproximativ 40.000 de evrei și tocmai trecea pragul critic de 0,1%; în 1868, ei au avut primul lor prim-ministru evreu în Benjamin Disraeli.
În 1869, compozitorul Richard Wagner se plângea de o presă europeană „în întregime regizată de evrei”.
Pe la 1873, scriitorul Frederick Millingen scrie în mod semnificativ și concret despre „cucerirea lumii de către evrei”.
Aceasta este ceea ce a însemnat democrația modernă pentru evrei: bogăție vastă și dominație globală – minunat pentru ei, dezastruos pentru toți ceilalți.
Parazitii evrei nu pot sa traiasca decat intr-un sistem democratic care este pervertit in favoarea lor si dezavantajul tuturor celorlalti.
„America Democrată” era un adevărat paradis evreiesc până în 1900. Populația evreiască depășise 1 milion, în drum spre 2 milioane până în 1910 și 3,5 milioane până în 1920.
Până în decembrie 1911, evreii americani aveau o asemenea stăpânire asupra Congresului, încât au trecut prin abrogarea pactului comercial de lungă durată dintre SUA și Rusia, depășind amenințarea de veto a lui Taft.
Și în 1912, „omul lor” Woodrow Wilson avea să devină președinte, promovând interesele evreiești pe mai multe fronturi. Un bun exemplu este aparitia Federal Reserve o banca privată infiintată cu cinci membri, cinci familii evreiesti.
Nu ar trebui să uităm niciodată cuvintele fatidice ale lui Wilson, rostite la aruncarea Americii în Primul Război Mondial în aprilie 1917: „Lumea trebuie făcută sigură pentru democrație”. Într-adevăr, pentru „democrația” puterii evreiești.
Cei 300.000 de evrei din Germania se agitaseră împotriva împăratului de ani de zile și erau cu siguranță nerăbdători să pună în aplicare reformele „democratice” care au dus la un succes fabulos evreiesc în alte națiuni. În timpul Primului Război Mondial, revoluționarii evrei au luptat pentru răsturnarea kaiserului. Activiști de seamă au fost Rosa Luxemburg, Hugo Haase, Karl Liebknecht și Karl Radek în nord, iar Kurt Eisner, Ernst Toller și Eugen Levine în sud.
La capitularea Germaniei și la abdicarea kaiserului, alți evrei, precum Paul Levi, Otto Landesberg și Walter Rathenau, au preluat conducerea și au creat noul regim „democratic”, Republica de la Weimar.
Astfel au început 15 ani de stăpânire evreiască în Germania.
O astfel de întorsătură a lovit rău un număr de germani, inclusiv pe un Adolf Hitler, care era un tânăr de 29 de ani, tocmai ieșit din tranșee, când evreii au preluat controlul.
Din anii petrecuți in copilarie în Viena mai plină de evrei decat un stup de albine, el știa deja direct de efectul pernicios al evreilor asupra societății, dar acum îl vedea jucat la cele mai înalte niveluri – în capacitatea de a înlătura kaiserul, de a impune înfrângerea națiunii germane și de ai lua puterea.
În trei ani, inflația a început să distrugă economia germană, iar hiperinflația din 1922 și 1923 a șters toate economiile personale și a făcut viața de zi cu zi imposibilă.
Dar cel puțin Germania era o democrație, adevărat una evreiască.
În “Mein Kampf” – “Strădania mea”, scrisă în 1924 și 1925, Hitler a oferit o critică remarcabil de perspicace a democrației. Dintr-o viziune inițial inocentă asupra bunătății democrației, a început să studieze sistemul parlamentar de la Viena și a fost îngrozit de ceea ce a văzut. Ideea oficialilor aleși în masă, care sunt, în cel mai bun caz, cunoscători în unul sau două domenii relevante, sunt chemați să ia decizii în toate domeniile de interes guvernamental.
Politicienii venali ce nu aveau competenta sau capabilitatea necesară să isi ducă propria afacere, deveneau in mod democratic prin alegeri factori manageriali de decizii in toate domeniile guvernamentale.
Mai rău, datorită „regulii majorității”, parlamentarii se pot ascunde în spatele deciziilor majorității și astfel pot evita responsabilitatea personală.
La un moment dat în text, Hitler leagă chiar relele democrației cu cele ale marxismului:
“Democrația occidentală, așa cum este practicată astăzi, este precursorul marxismului. De fapt, cel din urmă ar fi de neconceput fără primul. Democrația este terenul de reproducere în care bacilii dăunătorului Marxism mondial se pot dezvolta și răspândi. Prin introducerea parlamentarismului, democrația a produs o urâciune a murdăriei politice, al cărei foc creator pare să se fi stins.
Atât democrația modernă, cât și marxismul reflectă fenomene evreiești care sunt favorabile puterii evreiești:; ambele sunt materialiste și agnostice sau aspirituale; ambele ridică oameni mediocri sau rău intenționați în poziții de putere: ambele sunt „universale” în sensul că nu sunt bazate pe anumite popoare sau națiuni specifice și ambele sunt distructive pentru bunăstarea umană.
Mai exact, printr-o formă parlamentară reprezentativă de democrație, forțele externe, în special indivizi și organizații bogate pot interveni și influența puternic cine este ales sau modul în care aceștia acţionează. În orice caz, democrația devine „un instrument în mâna” intereselor grupului evreiesc și chiar mai bine, evreimea poate face acest lucru din fundal, ascunsă, ferită de vedere, „evitând lumina deschisă”, a spus Hitler.
„Democrația a devenit un instrument în mâna acelei rase evreiești care, din cauza obiectivelor sale interioare, trebuie să evite lumina deschisă – așa cum a făcut și va face întotdeauna. Numai evreul poate lăuda o instituție care este la fel de coruptă și falsă ca și el.” ~ Adolf Hitler, Mein Kampf, circa 1924
Poetul american Ezra Pound nu a fost departe de adevar când a scris „Democrația este acum definită în Europa ca „orice țară condusă de evrei”.
După victoria lor în al Doilea Război Mondial, evreii democrați au călărit pe valul succesului, consolidându-și controlul și acumulând și mai multă bogăție. Prin structurile economice stabilite în 1944 la Bretton Woods, evreii americani precum Harry Dexter White, Jacob Viner și Henry Morgenthau, Jr. au reușit să treacă printr-un sistem de control economic global bazat pe dolarul american și susținut de instituții noi precum Fondul Monetar Internațional și Banca Mondială.
Iar inovațiile evreiești ulterioare – cum ar fi „reducerea cantitativă” care permite tipărirea practic nelimitată a banilor – aduce în esență numerar nelimitat în mâinile evreilor. „America Democrată” este acum mijlocul de a exercita controlul evreiesc asupra regiunilor vaste ale lumii.
Trebuie să luăm în considerare cu seriozitate opțiunile nedemocratice, inclusiv temutul „autoritarism”. În prezent, nimic nu este mai periculos pentru America, pentru Occident și pentru lume decât iudeo-democrația; prin urmare, nicio sarcină nu este mai urgentă decât subminarea ei și înlocuirea ei cu altceva.
Iudeo-democrația a devenit o tiranie evreiască și nimic – nimic nu este mai rău decât asta.
Orice alternativă ar fi o îmbunătățire, iar unele opțiuni – precum formele puternice de naționalism etnic combinate cu un socialism blând – ar reprezenta îmbunătățiri vaste.
Când ești la fundul butoiului, orice drum duce in sus.
Grecii antici au lăsat oamenii să decidă! Și, voturile ar trebui să fie din nou o chestiune publică nu secretă; acest lucru ar pune capăt tuturor încercărilor de fraudare a voturilor și de „furt” de alegeri.
„Democrația este o credință patetică în înțelepciunea colectivă a ignoranței individuale. Nimeni din această lume, din câte știu – și am cercetat înregistrările ani de zile și am angajat agenți care să mă ajute – nu a pierdut vreodată bani prin subestimarea inteligenței maselor mari de oameni simpli. Nimeni nu și-a pierdut vreodată funcția publică prin aceasta.” ~ H.L. Mencken, ”Notes on Democracy”
Indiferent de ceea ce știi în prezent despre puterea evreiască, indiferent cât de rea crezi că este situația, este de fapt mai rău decât știi. Lumea se află în pragul mai multor războaie multinaționale, datorită agresiunii de inspirație evreiască. Corupția evreiască contaminează practic fiecare aspect al vieții moderne: economie, guvern, mediul academic, cultură, mediu, educație. Totul este degradat; nimic nu rămâne neintinat.
Gândiți-vă la ceea ce Henry Ford a spus despre această situație în 1921: „Dacă ai putea pune o etichetă marcată „evreu” pe fiecare parte a vieții tale care este controlată de evrei, ai fi uimit de spectacol.” Si asta a spus-o în 1921.
Cu atât mai rău astăzi, peste100 de ani mai târziu!
Esecul din Gaza ii face pe evrei să renunte la tacticile democratice de inseălciune si au trecut la violenta pe fată pentru a-si pastra cu disperare hegemonia.
„Este timpul ca evreii să fie de temut!” a declarat recent rabinul Shmuley. Evreii care nu au reușit să depășească antisemitismul încercând să fie iubiți, respectați sau admirați, trebuie acum să se facă temuti.
Cand se vorbeste de hegemonia americană se intelege de la sine ca este iudaică.
Acesta este noul cuvânt de ordine al democratiei.
NOTE:
Citat din Mein Kampf (2022; T. Dalton, ed.), Clemens & Blair.
Pentru o lucrare citată pe scară largă din 2014, a se vedea „Testing theories of American politics” de doi academicieni evrei, M. Gilens și B. Page (Perspectives on Politics, 12(3): 564-581).
Vezi Republica Platon, Cărțile 8 și 9.
Jay Berkovitz, „Revoluția franceză și evreii”, AJS Review 20(1), 1995
A se vedea si “Democrația, cea mai periculoasă religie” de Larry Romanoff:
https://www.bluemoonofshanghai.com/politics/romanian-romana
Atlanta 29.03.2024
„alianța multipolară aduce în realitate un sistem de cooperare câștig-câștig”
-domnul CD uita de fabuloasa tunica chinezeasca…..câștig-câștig,
vai de capu lui!
(sa fugim de dracu
si sa dam peste ma-sa)
Da tunica chinezeasca si asa botezata „Revolutie Culturala” a lui Mao au fost pasii necesari, facuti cu multa durere, umilire si prudenta de chinezi ca sa se poata ridica din sclavia in care au fost adusi de kolonistii khazari prin razboaiele opiumului.
Nici aproape un secol de sclavie opiatica, nici perioada ce-a urmat de comunism in stil chinezesc, nu i-a desprins de religiile lor si de ideologia/filozofia lor confucianista, cu care au ramas in suflet pentru eternitate. Aceasta credinta nestarmutata i-a facut sa poarte cu usurinta tunica, semnul inregimentarii riguroase si disciplinate, dar nu fanatice, si sa isi construiasca comunismul lor panteist, in variante ce au variat de la Mao si pana la Xi, ca adaptari inteligente, dincolo de dialectica, la realitatea in perpetua schimbare.
Interventie cu batul prin gard, specifica „maxtor”
Un maxtor ce nu poate pomeni nici macar un nume de poet, sau prozator, dramaturg sau orice artist chinez, dar sare, se baga … mereu si mereu, obsedant si ridicol.
Un caine platit de sistem sa latre in toate websiteurile unde se avanseaza idei ce nu se vehiculeaza pe media sistemului. Un caine care latra la luna neputand combate la obiect nici un subiect la care latra aiurea, un maxtor.
Unul care „prefera sa linga pantoful occidental” de frica „cizmei rusesti”, frica indusa si ea tot de propaganda khazara.