CD
1.492 aprobate
denitsoc@gmail.com
149.102.242.167
DECIZIA CURȚII INTERNAȚIONALE DE JUSTIȚIE – CIJ S-AR PUTEA SĂ NU REZOLVE NIMIC
De CD
CIJ a încheiat audierile pentru cazul genocidului și, în timp ce lumea așteaptă decizia, este esențial să ținem cont de faptul că este puțin probabil ca instanța și sistemul său de bază să ofere justiție cetățenilor din Gaza.
Reținerea optimismului în acest proces este crucială nu numai pentru prevenirea dezamăgirii, ci și pentru rezervarea energiei mentale pentru a căuta alternative practice pentru pace și demnitate durabilă pentru palestinieni și regiune.
Deși efortul Africii de Sud de a trimite Israelul la Curtea Internațională de Justiție (CIJ) incriminandu-l de încălcare a Convenției de genocid de către aceasta din urmă este lăudabil, este totusi posibil să nu conducă la ameliorarea dorită.
Dovezile prezentate, deosebit de professional, de Africa de Sud sunt convingătoare si se potrivesc perfect pe proviziile articolului II din Convenția de genocide a ONU, care definește genocidul ca implicând:
• uciderea membrilor grupului,
• Cauzarea de vătămări corporale sau psihice grave membrilor grupului
• Impunerea în mod deliberat asupra grupului de condiții de viață menite să aducă distrugerea fizică a acestuia, total sau parțial.
Asa cum a raportat mass-media că peste 22.833 de persoane (70% dintre ei femei și copii) au fost ucise în 100 de zile și 70.000 sunt date dispărute. Cei dispăruți sunt presupuși uciși, dar nedescoperiți sub dărâmăturile clădirilor prăbușite.
Bombardamentele israeliene au deplasat 85% din populația Gaza în tabere, pe care le bombardează în mod repetat.
Conducerea Forțelor de Apărare Israeliene (IDF) a dezvăluit că a împiedicat populația din Gaza să aibă acces la hrană, apă și electricitate, numindu-le „animale umane”. Prin urmare, a impus condiții care fac locul de nelocuit, iar cei care trăiesc în Gaza blocată se confruntă cu riscul de a muri din cauza războiului, înfometării și bolilor. Israelul a distrus, de asemenea, aproape toate moscheile și bisericile, în încercarea de a șterge identitatea palestiniană.
În timp ce cazul Africii de Sud ilustrează faptul că Israelul are intenția de genocid și a urmărit acest obiectiv, acuzatul a arătat dispreț deschis față de Africa de Sud și CIJ. Acesta (Israelul) a acuzat în mod ironic guvernul negru din Africa de Sud că el este apartheid. De asemenea, a susținut că s-a apărat de palestinieni, pe care i-a alungat din casele lor și într-o închisoare în aer liber bombardată regulat, în ultimii 75 de ani.
El (Israelul) a părut nederanjat, fapte întortocheate și chiar a contrazis referirea conducerii sale la Gaza ca „animale umane”. Încrederea sa provine probabil din conștientizarea cât de false sunt aceste „organizații internaționale”. În calitate de kenyan, îmi amintesc că ICC a pretins să investigheze violențele postelectorale din 2007/08 în care au murit 1300 de persoane, dar nu a văzut nevoia să investigheze uciderea a 23000 de locuitori din Gaza uciși în 100 de zile.
În mod similar, CPI nu a văzut nevoia să investigheze uciderea a 14 000 de vorbitori de limbă rusă în Donbas din 2014, dar s-a grăbit să-l acuze pe Putin pentru că a dus 6000 de copii în siguranță.
CIJ nu poate fi diferită, deoarece este un braț al ONU și SUA se opune la orice lucru care nu promovează interesele sale înguste, inclusiv eliminarea palestinienilor. Nu este greu de imaginat că CIJ este compromisă și va favoriza patronii Israelului.
Chiar dacă hotărârea CIJ este obiectivă, aceasta va fi implementată prin Adunarea Generală a ONU (UNGA) sau Consiliul de Securitate al ONU.
În trecut, punerea în aplicare a deciziilor CIJ s-a dovedit extrem de dificilă, întrucât instanța nu are mecanisme de executare și ne va readuce la vetourile SUA în (UNSC).
Această opinie este confirmată de Diala Shamas, un avocat senior american citat aici, care spune că acordarea măsurilor solicitate de Africa de Sud de către CIJ va determina SUA să aleagă între dreptul internațional și Israel.
Washington a ales deja în mod repetat Israelul în trecut, ca să le reamintesc tuturor. În cazul în care CIJ solicită misiuni de monitorizare și livrare de ajutoare în Gaza, israelienii sau UNSC (din nou) vor fi însărcinați cu asigurarea și coordonarea acestor misiuni și pot declina cu ușurință sau falsifica scene de conformare.
Israelul nu are niciun stimulent să-și oprească masacrul sau să respecte rezoluțiile ONU. Este probabil să continue cu atacurile sale barbare, cu sprijinul celor doi membri permanenți ai UNSC, SUA și Marea Britanie.
Orice țară care va încerca să ia măsuri substanțiale împotriva genocidului Israelului va trebui să se confrunte cu mânia Washingtonului și Londrei, ceea ce face ca o potențială hotărâre a CIJ să strângă praf pe rafturile CIJ și ONU.
SUA și Marea Britanie și-au demonstrat dorința de a bombarda țările care încearcă să forțeze Israelul să respecte legea internațională și bombardează în prezent Yemenul în acest scop. Rețineți că Yemenul a dat Israelului și susținătorilor săi o condiție rezonabilă, să ridice blocada asupra Gazei, dar binefăcătorii Israelului au ales să meargă la război în loc să vadă Israelul respectând legea internațională, inclusiv a patra Convenție de la Geneva privind protecția civililor.
Israelul nu respectă dreptul internațional sau rezoluțiile ONU, ceea ce face foarte interesant faptul că atât de mult din atenția lumii este îndreptată către obținerea unei alte hotărâri și a unei rezoluții ulterioare a ONU care va fi ignorată. Unele dintre rezoluțiile ONU pe care Israelul le-a ignorat cu ușurință fără consecințe includ rezoluția 181 (II) 1947, prima împărțire a ONU din 1947, prin invadarea în continuare a pământului palestinian.
ONU și alte națiuni au legitimat disprețul Israelului prin crearea unei alte partiții, prin Rezoluția 242 din 1967, pe care Israelul, (din nou) a încălcat-o. Granița din Gaza de dinainte de 7 octombrie, pe care Israelul o fortificase cu un gard de un milion de dolari, invadează în mod semnificativ teritoriul acordat palestinienilor în împărțirea din 1967. Israelul interzice palestinienilor accesul la mare. Cazul din Cisiordania este și mai rău pentru că Israelul a așezat acolo 700.000 de coloniști violenți, împotriva partiției ONU din 1967.
Procesul ICJ câștigă mai mult timp pentru ca SUA să pună în aplicare planul lor sinistru. Aceste țări dau Israelului întotdeauna ceea ce își dorește, în timp ce palestinienii sunt întotdeauna făcuți să aștepte pe o cale ipocrită spre statutul de stat încă din 1947. În mod similar, Acordurile de la Oslo din anii 1990, în care Palestina recunoștea Israelul, au fost salutate de americani ca „punând Palestinienii pe calea către stat”.
Decenii mai târziu, pe 11 ianuarie 2024, secretarul de stat al SUA Antony Blinken a cerut țărilor din Orientul Mijlociu să „integreze” imediat Israelul în regiune și să izoleze Iranul, pentru a obține posibilitatea, ghiciți-o…, de a plasa Palestina pe calea către statalitate! Blinken, în timp ce îi ține pe palestinieni în așteptare, țara sa (SUA) înarmează Israelul și împiedică o încetare a focului, care pare a fi calibrată pentru a elimina palestinienii și a face un viitor stat palestinian progresiv impracticabil.
Este derutant faptul că lumea este dispusă să susțină un alt spectacol de circ pentru a determina o hotărâre pe care Israelul o va ignora, sub patronii săi, SUA și Marea Britanie. Nu putem fi optimisti cu privire la CIJ și hotărârea acesteia. Este necesar să se acorde mai multă atenție unei căi alternative care urmărește cu sinceritate pacea în Palestina și regiune, inclusiv găsirea unor modalități de a face Israelul să respecte toate rezoluțiile anterioare ale ONU
DEMOCRAȚIA, CEA MAI PERICULOASĂ RELIGIE
De Larry Romanoff
După ce au fost crescuți într-un mediu politic occidental democratic, americanii (și da, și alții, dar mai ales americanii) au fost prin concepție infuzați de la naștere cu convingerea că o anumită formă de sistem electoral multipartid – pe care o putem numi în mod liber. „democrația” – este, chiar și cu un defect ocazional, calea corectă, singura cale, felul în care a intenționat Dumnezeu când a proiectat Universul.
Nu este nedrept să afirmăm că americanii cred în general – pentru că aceasta este ceea ce au fost învățați de la naștere – că toate națiunile aspiră la forma lor superioară și iluminată de guvernare și că, pe măsură ce aceste națiuni se dezvoltă, vor gravita în mod natural către ceea ce americanii. să fie adevărat – că „democrația”, oricum ar fi definită, este o „valoare universală”, deoarece reprezintă vârful civilizației. Într-adevăr, „democrația” este foarte des prezentată ca o reflectare a „dorințelor întregii omeniri“.
Dar aceste opinii și convingeri par în cea mai mare parte a fi poziții neexaminate, aparent niciodată niciodată contestate sau chiar discutate, poziții care, prin generații de întăriri propagandistice intense și necontenite, au dobândit statutul de adevăruri religioase revelate care nu pot fi puse la îndoială deoarece nu sunt, prin natura lor, discutabile.
Am acoperit în detaliu miturile și tacticile propagandistice care duc la această situație, într-o serie de articole dintr-o carte electronică intitulată Bernays and Propaganda. Conține toate referințele necesare și ar merita timpul dvs. pentru a citi și a înțelege cât de adânc a pătruns acest lucru în societatea americană.[1]
Campania de propagandă falsă pentru a insinua teologia democrației în psihicul american a început la începutul anilor 1900 cu Edward Bernays și Walter Lippmann, doi evrei care au primit instrucțiuni de la un Rothschild și City of London. Lippman și Bernays au scris despre disprețul lor deschis față de „publicul maleabil și fără speranță, prost informat” din America.
Lippmann scrisese deja că oamenii dintr-o democrație sunt pur și simplu „o turmă năucită” de „străini ignoranți și amestecați” care ar trebui menținute doar ca „spectatori interesați”, pentru a fi controlați de „guvernul secret” (evreiesc).
Aceștia au ajuns la concluzia că într-un sistem electoral multipartid (o democrație), opinia publică trebuia „creată de o inteligență organizată” și „concepută de un guvern invizibil”, oamenii fiind relegați la statutul de observatori neinformați, situație care a existat fără întrerupere în SUA în ultimii 95 de ani.
„Manipularea conștientă și inteligentă a obiceiurilor și opiniilor organizate ale maselor este un element important în societatea democratică. Cei care manipulează acest mecanism nevăzut al societății constituie un guvern invizibil care este adevărata putere de conducere a țării noastre.”[2]
Bernays a susținut necesitatea de a aplica „disciplina științei”, adică psihologia propagandei, la funcționarea democrației, unde inginerii săi sociali „ar oferi statului modern o bază pe care să se poată realiza o nouă stabilitate”. Acesta a fost ceea ce Lippmann a numit necesitatea „controlului de informații și informații” într-o democrație, afirmând că propaganda „are un rol legitim și dezirabil de jucat în sistemul nostru democratic”.
Ambii bărbați și-au imaginat societatea modernă americană ca fiind dominată de „un număr relativ mic de persoane care înțeleg procesele mentale și modelele sociale ale maselor”. Pentru Bernays, acesta a fost „rezultatul logic al modului în care este organizată societatea noastră democratică”, nerespectând că în primul rând stăpânii săi europeni evrei au fost cei care au organizat-o astfel.
Lippman și Bernays nu erau independenți în viziunea lor pervertită despre propagandă ca fiind o „necesitate” a democrației, la fel cum au fost în marketingul de război, trăgându-și teoriile și instrucțiunile de la stăpânii lor sionişti din City of London și, de fapt, testând-o în Marea Britanie înainte de a-l aduce în SUA.
Sistemul electoral multipartid nu a fost conceput și implementat pentru că era cea mai avansată formă de guvernare, ci mai degrabă pentru că singur oferea cele mai mari oportunități de a corupe politicienii prin controlul banilor și de a manipula opinia publică prin controlul presei.
În cartea sa „Ingineria consimțământului”, Bernays a afirmat că „Ingineria consimțământului este însăși esența procesului democratic”. Cu alte cuvinte, esența unei democrații este că câțiva „oameni invizibili” manipulează turma nedumerită, făcându-i să creadă că dețin controlul asupra unui sistem transparent de guvernare, alegând unul dintre cei doi candidați preselectați care sunt deja cumpărați și plătiți. de aceiaşi oameni invizibili.
După consecințele politice ale războiului din Vietnam și demisia lui Nixon, guvernul secret al lui Bernays a intrat în exces, iar peisajul politic american s-a schimbat pentru totdeauna. O parte majoră a acestei „supravegheri democratice” a fost crearea aproape imediată, în 1973, a unui grup de reflecție cu sediul în SUA numit „Comisia Trilaterală”, care sa concentrat pe „criza democrației“, care dădea semne clare că merge acolo unde niciun om nu ar trebui sa mearga.
Primul lor raport major, publicat de Universitatea din New York în 1975, a fost intitulat „Criza democrației”,[3][4] un autor principal al cărui autor a fost un profesor de la Harvard pe nume Samuel Huntington. În lucrare, Huntington a afirmat că „Anii 1960 au fost martorii unei ascensiuni a fervoarei democratice în America”, cu o creștere alarmantă a cetățenilor care participă la marșuri, proteste și demonstrații, toate dovezi ale „reafirmării egalității ca obiectiv în plan social, economic și economic. viața politică”, egalitatea fiind ceva ce nicio democrație nu își poate permite.
El a susținut: „Esența avântului democratic din anii 1960 a fost o provocare generală pentru sistemele existente de autoritate, publice și private. Într-o formă sau alta, s-a manifestat în familie, universitate, afaceri, asociații publice și private, politică, birocrația guvernamentală și serviciile militare.”
Huntington, care fusese consultant de propagandă al guvernului SUA în timpul războiului său împotriva Vietnamului, a deplâns în continuare că oamenii de rând nu mai consideră elitele și bancherii ca fiind superiori și nu simțeau puține obligații sau datorii de a se supune.
Huntington a concluzionat că SUA suferă de „un exces de democrație”, scriind că „funcționarea eficientă a unui sistem politic democratic necesită de obicei apatie și neimplicare”, afirmând că acest lucru este crucial, deoarece tocmai aceste calități ale publicului „au permis democrația”. să funcționeze eficient”.
El și-a încheiat raportul afirmând că „vulnerabilitatea democrației, în esență „criza democrației””, provine dintr-o societate care devenea educată și participantă și că națiunea avea nevoie de „o existență mai echilibrată” cu ceea ce el a numit „ limite dezirabile ale extinderii democrației politice”.
Cu alte cuvinte, adevărata criză a democrației a fost aceea că oamenii începeau să creadă în partea „guvernării poporului, pentru popor” și nu numai că se implică efectiv, dar începea să disprețuiască și să nu asculte de cei care conduceau țara. exclusiv pentru propriul lor avantaj financiar și politic. Și, desigur, soluția a fost să construim o situație socială cu mai puțină educație și democrație și mai multă autoritate din partea guvernului secret (evreiesc).
Potrivit lui Huntington, democrația consta în aparență, dar nu în substanță, o construcție prin care elitele înțelepte selectau candidați pentru care oamenii ar putea pretinde că votează, dar care ar fi controlați de stăpânii lor și să-și asculte. După ce au participat astfel la „democrație”, oamenii ar fi de așteptat să revină la starea lor normală de apatie și neimplicare.
Cu alte cuvinte, ignoranța necesară pentru menținerea unui sistem guvernamental multipartit risca să fie erodata de studenții care de fapt învățau lucruri pe care guvernul secret al lui Bernays nu dorea să le învețe. Comisia a declarat că este preocupată în special de școlile și universitățile care nu își făceau treaba de „îndoctrinare corectă a tinerilor” și că „trebuie să avem mai multă moderație în democrație”.
De acolo, calea de urmat era clară: tinerii din America vor fi acum „îndoctrinați corespunzător” atât de sistemul școlar public, cât și de universități, pentru a deveni „mai moderați”. Și mai ignoranți.
Înainte de Huntington și de activismul studențesc din anii 1960, am avut un alt expert renumit în propagandă, politică și fascism, în persoana unui alt evreu american, Harold Lasswell, care a fost descris cu admirație drept „un politolog american de frunte și teoretician în comunicare, specializat în analiza propagandei”, cu pretenții Lasswell a fost „clasat printre cei jumătate de duzină de inovatori creativi în științele sociale în secolul al XX-lea”.
La fel ca Lippman și Bernays înaintea lui și Huntington și colab. după el, Lasswell era de părere că democrația nu s-ar putea susține fără o elită acreditată care modelează și controlează opinia publică prin propagandă. El a afirmat că, dacă elitelor le lipsește forța necesară pentru a forța ascultarea din partea maselor, atunci „managerii sociali” trebuie să apeleze la „o tehnică complet nouă de control, în mare parte prin propagandă”, din cauza „ignoranței și superstiției maselor”.
El a susținut că societatea nu ar trebui să cedeze „dogmatismelor democratice conform cărora bărbații sunt cei mai buni judecători ai propriilor interese”, pentru că nu au fost. Mai mult, „cei mai buni judecători sunt elitele, cărora trebuie, așadar, să li se asigure mijloacele de a-și impune voința, pentru binele comun”. Rockefeller și alte fundații și think-tank-uri au executat încet acest sfat acum de aproape 100 de ani.
Democrația a fost întotdeauna promovată în Occident ca fiind cea mai perfectă formă de guvernare, dar sub influența unei campanii de propagandă enormă ea sa transformat curând în culmea evoluției umane iluminate și într-o religie în sine, cu siguranță în mintea americanilor, dar în Occident în general. Deoarece un sistem electoral multipartit a stat la baza controlului extern (străin și parazitar) al guvernului SUA, era imperativ să se injecteze această ficțiune direct în psihicul american.
Au făcut-o, în măsura în care „democrația”, cu miile ei de înțelesuri, este astăzi echivalentă cu un pasaj biblic – un mesaj de la Dumnezeu care prin natura sa nu poate fi pus la îndoială. Bernays și oamenii lui au fost sursa convingerii profunde, persistente – și evident false – din fiecare inimă americană că democrația este o „valoare universală”. Unul dintre cele mai stupide și persistente mituri create de acești oameni a fost basmul conform căruia, pe măsură ce fiecare popor a evoluat spre perfecțiune și iluminare, ADN-ul lor s-ar muta și vor dezvolta o dorință dată de Dumnezeu, poate genetică, pentru un sistem politic multipartit.
Această convingere este cu totul un nonsens, fără nicio fărâmă de dovezi istorice sau de altă natură care să o susțină, un mit prostesc creat pentru a amăgi și mai mult turma năucită.
Într-un articol din NYT, [1] Jason Stanley și Vesla Weaver au remarcat „Filosoful Elizabeth Anderson a susținut că atunci când idealurile politice se îndepărtează foarte mult de realitate, idealurile în sine ne pot împiedica să vedem decalajul. Când povestea oficială diferă mult de realitatea practicii, povestea oficială devine un fel de mască care ne împiedică să o percepem.”[5]
Aceasta înseamnă că, dacă propaganda este nu numai neîncetată și omniprezentă, dar dacă principiile ei sunt prea îndepărtate. din adevărul real, victimele acestei propagande își pierd capacitatea de a separa faptele de ficțiune și devin incapabile să recunoască discrepanța dintre credințele lor și lumea lor reală, crezând că lumea lor corespunde principiilor inspirate religios ale propagandei lor, chiar și atunci când aceasta este evident și evident. cel mai evident nu corespunde.
Teoria nu este evidentă intuitiv, dar este puternic susținută de fapte. Defectele inerente unui sistem electoral multipartid sunt atât de copleșitoare, atât de orbitor de evidente și atât de grave, dar atât de aparent perfect transparente.
Articolele ulterioare din această serie vor explora aceste defecte, unul câte unul. Aș face un ultim comentariu aici: în Criza democrației, Huntington a admis deschis că „procesul democratic“, adică subordonații care își selectează liderii și/sau decid traiectoria generală a oricărei instituții, ar duce aproape inevitabil la eșec.
Huntington: „O universitate în care numirile de predare sunt supuse aprobării de către studenți poate fi o universitate mai democratică, dar nu este probabil să fie o universitate mai bună. În mod similar, armatele în care comandamentele ofițerilor au fost supuse dreptului de veto de către înțelepciunea colectivă a subordonaților lor au ajuns aproape invariabil la dezastru pe câmpul de luptă.
Arene în care procedurile democratice sunt adecvate sunt, pe scurt, limitate.”
Dacă acest lucru nu este clar, omul spune că „democrația” eșuează oriunde s-a încercat, dar susține că este totuși „potrivită” pentru unele guverne naționale și alte. guverne. Acesta este unul dintre defectele schizofrenice pe care le vom explora.
*
Scrierile dlui Romanoff au fost traduse în 32 de limbi, iar articolele sale au fost postate pe peste 150 de site-uri de știri și politică în limbi străine din peste 30 de țări, precum și pe peste 100 de platforme în limba engleză. Larry Romanoff este un consultant de management pensionar și om de afaceri. A deținut funcții de conducere în cadrul unor firme internaționale de consultanță și a deținut o afacere internațională de import-export. A fost profesor invitat la Universitatea Fudan din Shanghai, prezentând studii de caz în afaceri internaționale la cursurile EMBA de nivel superior. Domnul Romanoff locuiește în Shanghai și scrie în prezent o serie de zece cărți legate în general de China și Occident. El este unul dintre autorii care au contribuit la noua antologie a lui Cynthia McKinney „When China Sneezes”. (Cap. 2 — Confruntarea cu demonii).
*
His full archive can be seen at:
他的完整文章库可以在以下看到：
https://www.bluemoonofshanghai.com/ and https://www.moonofshanghai.com/
He can be contacted at:
他的联系方式：2186604556@qq.com
Notes
注释
[1] BERNAYS AND PROPAGANDA
[1] 伯纳乌斯与宣传
https://www.bluemoonofshanghai.com/wp-content/uploads/2022/02/BERNAYS-AND-PROPAGANDA.pdf
[2] Bernays and Propaganda – Democracy Control Series — 7 articles
[2]伯奈斯与宣传——民主控制系列——7篇文章
[3] https://www.trilateral.org/download/doc/crisis_of_democracy.pdf
[4] https://ia800305.us.archive.org/29/items/TheCrisisOfDemocracy-TrilateralCommission-1975/crisis_of_democracy_text.pdf
[5] American Dystopia – the Propaganda Mask and the Utopia Syndrome
[5] 美国反乌托邦——宣传面具和乌托邦综合症
https://www.bluemoonofshanghai.com/politics/1514/
Copyright © Larry Romanoff, Blue Moon of Shanghai, Moon of Shanghai, 2024
2024
Traducerea: CD
TREBUIE SĂ FIM CU TOȚII RECUNOSCĂTORI CĂ ALEX SOROS ESTE UN IDIOT
De Chris Menahan
Alex Soros, fiul idiot al lui George Soros, care urmează să moștenească imperiul estimat la 24 de miliarde de dolari al tatălui său, a divagat despre Donald Trump și „democrație” și a lăudat „egalitatea” și „diversitatea” în timpul unei discuții la Davos, vineri.
După cum am mai documentat, Alex Soros este un idiot absolut.
În timp ce George Soros și-a petrecut întreaga viață construind povești elaborate despre modul în care activismul său a fost motivat de idealurile înalte ale lui Karl Popper despre „societăți deschise” și „democrații incluzive”, Alex a mers și a spus la New York Times Magazine în 2018 că la tatăl său motivația reală este doar activismul etnic evreiesc:
“Alex mi-a spus că de mulți ani, tatăl său nu a fost dornic să facă reclamă iudaismului pentru că „acesta a fost ceva pentru care a fost aproape ucis”. Dar el întotdeauna „s-a identificat în primul rând ca evreu”, iar filantropia sa a fost în cele din urmă o expresie a identității sale evreiești, prin faptul că a simțit o solidaritate cu alte grupuri minoritare și, de asemenea, pentru că a recunoscut că un evreu nu poate fi cu adevărat în siguranță decât într-o lume. în care erau protejate toate minoritățile.
Explicând motivele tatălui său, el a spus: „Motivul pentru care lupți pentru o societate deschisă este pentru că aceasta este singura societate în care poți trăi, ca evreu, dacă nu devii naționalist și nu lupți pentru propriile drepturi în propriul tău stat. .”
Uh, uh, mulțumesc pentru asta, uh, Alex.
Noi, apreciem foarte mult că ai dat întregul joc pentru un interviu în New York Times!
Sursa: https://www.informationliberation.com/?id=64249
Traducerea: CD