Construită pe criterii economice, politice şi geopolitice, Uniunea Europeană trebuie judecată după aceleaşi criterii. Iar verdictul istoricului britanic Niall Ferguson este incontestabil.

Thank you. Merci. Mersi. Grazie. Gracias. Grazzi. Go raibh maith agat. Dziekuje. Danke. Aitäh. Köszönöm. Mulţumesc. Dêkuji. Paldies. Ačiū. Dakujem. Obri- gado. Hvala. Dank u. Kiitti. Blagodaria. Merci villmahl. Efharisto. Şi, favoritul meu, tak.

Există 23 de moduri de a spune “mulţumesc” în statele membre ale Uniunii Europene şi cred că acest lucru evidenţiază de ce experimentul european a devenit un eşec. Vă amintiţi acele experimente pe care le făceaţi când eraţi copii cu o trusă de chimie? Tot adăugaţi substanţe chimice, una după alta, pentru a vedea ce combinaţie va produce o explozie. Acest lucru au făcut în Europa. S-a început cu şase ţări; nu a fost suficient. S-a trecut la nouă… nimic. Zece… a ieşit puţin fum, nimic mai mult. Douăsprezece state… nimic. Cincisprezece… tot nimic. Douăzeci şi cinci… a început să fiarbă. Douăzeci şi şapte… explozie!

Sunt absolut convins că lordul Mandelson şi Daniel Cohn-Bendit vor spune că experimentul european este o reuşită întrucât în Europa a fost pace începând de la implementarea proiectului, în anii 1950. Dar nu vreţi să renunţaţi odată la această idee? Integrarea europeană nu a avut absolut nimic de-a face cu pacea din Europa după al Doilea Război Mondial; pacea este realizarea NATO [Organizaţia Tratatului Nord-Atlantic]. Crearea Uniunii Europene nu are nimic de-a face cu războiul sau pacea, altfel ar fi existat o Comunitate europeană de apărare, dar o astfel de structură a fost respinsă de Camera Deputaţilor franceză în anul 1954.

O evaluare pe criterii economice

Europa trebuie evaluată pe criterii economice, dat fiind că a funcţionat permanent după criterii economice. Şi cum a funcţionat? În anii 1950, economia Europei integrate a avut o creştere de 4%. În anii 1960, creşterea a fost aproape la acelaşi nivel. În anii 1970, creşterea a fost de 2,8%; în anii 1980, nivelul creşterii economice a scăzut la 2,1%; în anii 1990, creşterea economică a fost de doar 1,7%: şi aşa mai departe, până la zero.

Pe măsură ce integrarea europeană a avansat, creşterea economică a scăzut. Cota Europei la Produsul Intern Brut global a scăzut de la nivelul de 31%, în 1980, la doar 19%. Începând din 1980, Uniunea Europeană a avut o creştere economică mai mare decât cea a Statelor Unite în doar nouă din cei 32 de ani. UE nu a avut niciodată o rată a şomajului mai mică decât cea din Statele Unite.

Sunt unii dintre voi investitori? Care au fost cele mai nefaste pieţe financiare în ultimii zece ani? Au fost Grecia, Irlanda, Italia, Finlanda, Portugalia, Olanda şi Belgia – cele mai neprofitabile din lume. Şi, peste toate acestea, avem uniunea monetară – cel mai recent experiment eşuat.

Noi i-am avertizat, doamnelor şi domnilor. Le-am spus: dacă ai o uniune monetară fără o piaţă a muncii integrată şi fără federalism fiscal, se va destrăma. Am anticipat această situaţie în anul 2000. Se întâmplă în timp real, într-un laborator de chimie, pe celălalt mal al Atlanticului.

Dar este vorba şi de un experiment politic care a mers prost. Ştiţi care a fost acest experiment? S-a încercat dacă este posibilă forţarea europenilor spre o integrare şi mai profundă, în pofida dorinţelor lor, prin mijloace economice, dat fiind că mijloacele politice eşuaseră.

Pierderea legitimităţii politice

Iar când popoarele europene au votat împotriva continuării integrării, guvernelor ţărilor respective li s-a spus să încerce din nou. S-a întâmplat în Danemarca, în 1992, şi de două ori în Irlanda: în 2001 şi în 2008. Cetăţenii acestor ţări au dat răspunsuri greşite la referendumuri, iar guvernele acestor ţări au organizat noi referendumuri. Aceste situaţii arată ceva despre cauza eşecului experimentului: proiectul european a eşuat pentru că a pierdut legitimitatea politică. Şi observăm acest lucru nu doar în Grecia, ci la toate guvernele statelor europene. Treisprezece guverne au căzut de la începerea crizei, acum doi ani, şi vor cădea şi altele, lunile următoare.

În ultimul rând, experimentul european reprezintă un eşec geopolitic. Uniunea Europeană ar fi trebuit să contrabalanseze Statele Unite. Vă amintiţi discursul “ora Europei”, al lui Jacques Poos, în 1991, anunţând că Europa va pune capăt conflictului din Bosnia? [De fapt, a spus acest lucru după ce izbucnise războiul în Slovenia şi Croaţia]. Da, acest lucru se întâmpla în 1991. Dar aproximativ 100 000 de oameni au murit în acel conflict, iar 2,2 milioane au fost nevoiţi să îşi părăsească locuinţele, iar conflictul nu s-a încheiat până nu au intervenit Statele Unite pentru a face ordine.

Fostul secretar de Stat american Henry Kissinger a formulat o întrebare celebră: “Pe cine sun când vreau să vorbesc cu Europa?” Răspunsul a venit după câţiva ani: pe baroneasa Ashton de Upholland. Nimeni nu auzise niciodată de ea, nici nimic din partea ei. Doamnelor şi domnilor, sunteţi canadieni. Ştiţi cât este de dificil să gestionezi un sistem federal cu doar zece provincii şi doar două limbi; de aceea, veţi înţelege mai uşor decât cei mai mulţi de ce experimentul european, cu 27 de ţări şi 23 de limbi, a ajuns un eşec ruşinos. Din fericire, aici, în Canada, trebuie să folosesc doar două sau trei cuvine acum. Thank you şi merci.

Acest articol este o stenogramă a discursului rostit de Niall Ferguson, care a avut argumente “pro” în Dezbaterea Munk, organizată la Toronto pe tema “A eşuat experimentul european?”. Articolul a apărut în ediţia din aprilie 2013 a revistei IL, editată de ziarul italian Il Sole 24 Ore, tema ediţiei fiind “Europa atacată”.