Din Factorul sionist, a lui Ivor Benson, citire:

CAPITOLUL 1:
SHAKESPEARE SI LEGEA DREPTÃTII

Piesa lui Shakespeare Negutãtorul din Venetia (interzisã pe scenele din occident) clarificã cu uimitoare precizie si veridicitate problema sionismului, simplificând rapoartele complexe dintre oameni pentru a da o viziune mai netã. Dar desi în piesã opozitia dintre iudaism si crestinism este simplificatã pânã la schematizare (cãci în realitate crestinii nu sunt nici ei total altruisti si fiecare negutãtor cautã sã obtinã profit), esenta conflictului este veridic portretizatã în piesã si este la fel de actualã acum ca în 1598, când a fost scrisã.
Piesa prezintã douã temeri care umbreau orizontul pe vremea lui Shakespeare exact ca si-acum: amenintarea din partea grupului compact strãin care refuzã sã se asimileze si sã respecte normele societãtii si amenintarea din partea cãmãtãriei care duce la falimentul total al natiunii. Cu privire la resentimentul fatã de acest grup strãin, una dintre principalele surse din care se inspira Shakespeare, Istoria Angliei de Raphael Holinshed, descrie cum pe vremea lui Richard I clasele de jos s-au rãsculat si-au atacat casele si prãvãliile evreilor, iar regele Richard I a intervenit imediat cu armata ca sã suprime revolta si sã salveze evreii din mâinile populatiei exasperate. Despre cãmãtãrie, alte surse probabile ale lui Shakespeare au fost Discursul despre Cãmãtãrie de Thomas Wilson si scrierile lui Francis Bacon. Shakespeare însã aratã oameni vii în actiune si prezintã sentimentele lui Shylock cu sinceritate si milã. Plângându-se de „antisemitismul” negutãtorului crestin, Shylock zice: „adesea mi-ai reprosat cã sunt cãmãtar. Eu am rãbdat cãci suferinta e soarta alor mei. Mi-ai zis necredincios si câine … pentru cã fac ce vreau cu averea mea. … Si-acum îmi ceri bani cu împrumut?” Antonio însã stie cã orice crestin care împrumutã de la Shylock are de-a face cu aceeasi cãmãtãrie indiferent dacã conversatia dintre ei este politicoasã sau dusmãnoasã si rãspunde: „Nu-ti cer sã-mi împrumuti ca unui prieten, cãci între prieteni nu se practicã cãmãtãria”. El nu-si face iluzii cu privire la ce soartã va avea dacã nu poate restitui banii la termenul prescris, când Shylock va veni sã-si ia gajul, kilogramul de carne vie din trupul lui. Când Shylock aude cã vasele lui Antonio s-au scufundat si Antonio e ruinat, el declarã imediat cã va cere kilogramul de carne ce i se cuvine si alege inima lui Antonio, „cãci”, zice el, „dacã dispare el din Venetia eu pot face orice fel de negot vreau.” Întrebat la ce-i foloseste inima lui Antonio smulsã din pieptul acestuia, el rãspunde: „Sã fac momealã pentru undite.” Ca apoi imediat sã tinã un discurs patetic: „N-are evreul ochi? N-are evreul mâini, organe, membre, simturi, sentimente si pasiuni? Nu se hrãneste cu aceeasi hranã, e rãnit de aceleasi arme, e doborât de aceleasi boli, se vindecã cu aceleasi mijloace, se încãlzeste si tremurã în aceeasi varã si-n aceeasi iarnã ca si un crestin? Dacã ne tai, nu sângerãm? Dacã ne gâdili, nu râdem? Dacã ne otrãvesti, nu murim? Si dacã ne faci vreun rãu, sã nu ne rãzbunãm? Dacã suntem la fel în toate, sã vã semãnãm si-n asta. Cãci dacã un evreu face rãu unui crestin, unde e umilinta crestinului? El se rãzbunã. Dacã un crestin face rãu unui evreu, cum sã rabde evreul, dupã exemplul crestinului? Tot prin rãzbunare! Dacã mã înveti rãu, am sã fac rãu, dar mai mult, am sã-mi întrec maestrul.” Cu puterea geniului sãu Shakespeare a pãtruns în mentalitatea evreului care se vede justificat moral în asasinarea victimei sale. Victor Hugo analizând actiunea lui Shylock care se duce imediat la sinagogã dupã ce ia hotãrârea sã-l ucidã pe Antonio zice cã Shylock concepe ura lui ucigasã împotriva crestinilor ca un act religios, o actiune sacerdotalã. Astfel, în Negutãtorul din Venetia conflictul nu e între doi negutãtori ci între douã societãti, între douã sisteme etice, fiecare din ele cu propriile sale concepte de bine si rãu si cu propria sa idee despre onoare. Când prietenul cheltuitor al lui Antonio nu numai cã nu-i restituie împrumutul dar îi cere un nou împrumut, Antonio i-l dã fãrã nici o dobândã si fãrã nici un gaj; la fel, când Shylock vrea sã-i împrumute bani lui Antonio (cerând drept gaj kilogramul de carne din trupul lui) el nu are banii, dar e sigur cã un alt evreu bogat îi va avansa aceastã sumã fãrã nici o rezervã. Acest lucru dãinuieste si astãzi între evrei ca între nimeni altcineva: în occident evreii nu-si rezolvã disputele în curtile judecãtoresti ale ne-evreilor si extrem de rar îi vezi pe pozitii adverse în public.
Shakespeare a identificat esenta conflictului dintre evrei si natiunile-gazdã: aceste natiuni n-au obiectat niciodatã la prezenta evreilor pe motive de rasã, ci totdeauna pe motive de comportare eticã. Cãci Shakespeare o cãsãtoreste pe fiica lui Shylock, evreica Jessica, cu prietenul intim al lui Antonio; iar servitorul crestin al lui Shylock i se adreseazã cu „frumoasã pãgânã, cea mai dragã evreicã.” Si cronicile contemporane aratã cã clasele de jos care vedeau de la parter reprezentatia piesei o aplaudau pe Jessica si rolul Jessicãi era unul din rolurile favorite ale piesei. Portia are încredere si-i dã Jessicãi si sotului ei putere deplinã pe proprietatea ei când e plecatã. Iar faptul cã drept pedeapsã pentru încercarea de asasinat împotriva lui Antonio i se cere lui Shylock sã se crestineze si sã devinã ca ceilalti venetieni aratã cât de dispusi erau contemporanii lui Shakespeare sã-i primeascã pe evrei între ei si sã-i asimileze.
Dacã baza juridicã a piesei este fantasticã (nici o lege nu permite cetãteanului sã garanteze un contract comercial cu pierderea vietii), analiza raportului dintre lege si dreptate este magistralã si multi juristi au fost uimiti cum un laic într-ale legislatiei ca Shakespeare a putut pãtrunde atât de incisiv esenta acestui raport. De timpuriu era stiut în Anglia cã legea nu rezolvã întotdeauna dupã dreptate; de aceea de timpuriu oamenii pe care-i nedreptãtea legea se adresau regelui cerând dreptate, iar acesta dãdea cazul cancelarului spre cercetare. De aici s-a nãscut un sistem juridic paralel, curtea cancelarului, care cu trecerea secolelor s-a sclerozat din ce în ce mai mult si a devenit o osaturã care nu se mai baza pe dreptate ci pe scripte, ca toate celelalte.
Shylock si Antonio deschid discutia despre ce e drept si ce e legal din primul act; Antonio declarã cã el nu dã cu împrumut pe camãtã, iar Shylock îi rãspunde cu povestea lui Iacob. Acesta s-a înteles cu socrul sãu sã fie plãtit cu miei ce se vor naste bãltati, cãci socrul sãu stia cã din turme separate pe culori nu vor iesi multi miei bãltati; dar Iacob printr-o smecherie pe care socrul sãu nu o cunostea a determinat sã se nascã miei bãltati din pãrinti de aceeasi culoare si astfel l-a jefuit pe socrul sãu în mod legal „si a prosperat si a fost binecuvântat”, zice Shylock. Povestea aceasta explicã esenta dramei: o actiune ostilã de jefuire a adversarului e legalã dar inechitabilã; o daunã nepedepsitã de lege violeazã morala. Legalitatea fãrã moralã este noua formã de rãzboi în care violenta nu mai e fizicã ci moralã si rãmâne nepedepsitã. Actiunea legii în pofida moralei este subiectul ultimului act al Negutãtorului din Venetia. Ducele nu poate sã-l opreascã pe Shylock de la a smulge inima din pieptul lui Antonio, cãci contractul legal îi dã lui Shylock puterea s-o facã. De aceea Portia nu atacã legalitatea uciderii victimei ci face apel la echitate în faimosul monolog: „Indurarea nu se mãsoarã, ci cade ca ploaia dragã din cer pe plaiul dedesubt. E binecuvântatã de douã ori, de cel ce-o dã si de cel ce-o primeste. E atributul însusi al Dumnezeirii; si puterea lumeascã se-apropie cel mai mult de Dumnezeire când îndurarea îndulceste dreptatea. De aceea, evreule, desi invoci dreptul tãu, gândeste-te: dac-ar fi sã se facã dreptate, nici unul dintre noi n-ar fi crutat. Ne rugãm cu totii de îndurare si ruga noastrã ne învatã sã fim îndurãtori.” Portia vorbeste de „îndurare”; în secolele ulterioare conceptul de echitate e descris prin termeni ca „echitabil”, „drept”, „cinstit”, „loial”, „onoare” si asa mai departe. Shylock argumenteazã cã dacã se stirbeste baza juridicã a societãtii, aceasta nu mai functioneazã. Portia argumenteazã cã baza juridicã nu creazã dreptate dacã nu este împletitã cu echitatea, care nu submineazã legea ci o perfectioneazã înlãturând abuzul care se naste din aplicarea rigidã în circumstante fluide. Dar Shylock e surd la argumentul Portiei cãci el concepe uciderea victimei sale ca pe o datorie pe care o îndeplineste fatã de grupul sãu: „nimeni nu urãste fãrã sã doreascã sã ucidã”, argumenteazã el. Astfel Shylock si Antonio rãmân ireconciliabili, cãci ei reprezintã douã societãti ireconciliabile, douã concepte ireconciliabile asupra legii si moralei.
Azi societatea occidentalã este mult mai vulnerabilã decât era pe vremea lui Shakespeare în aceastã confruntare. Dar deja în secolul lui Shakespeare a simtit chemarea sã arunce luminã asupra acestei confruntãri. Desigur Shakespeare citea în Biblie, ca toti protestantii, cum în Deuteronomul 15 Iehova porunceste evreilor „sã dai cu împrumut la multe natiuni dar sã nu iei cu împrumut de la nimeni si sã domnesti peste multe natiuni dar sã nu te supui nici uneia dintre ele.” Jessica furã averea tatãlui ei si i-o dã sotului ei; asta a putut învãta de la povestea lui Iacob din Vechiul Testament pe care o citeazã Shylock ca sã-si justifice îmbogãtirea prin înselãciune; în aceeasi poveste Rasela furã terafimii tatãlui ei si-i dã sotului ei Iacob, pentru a-l face pe acesta sã prospere. Si în Vechiul Testament, ca si în mintea lui Shylock, persistã ideea cã este un lucru binecuvântat de Iehova sã faci o nedreptate unuia din alt grup decât al tãu.
Sentimentul de dreptate s-a nãscut nu ca un concept ci ca un sentiment, zice Carl Gustav Jung care-l numeste „un factor irational.” Apare sub diverse denumiri ca „iubire”, „încredere”, „milã”, „onoare”, „altruism”, „cavalerism”. Este sentimentul primordial de a-ti pãsa de ce se-ntâmplã cu seamãnul tãu pe care-l au absolut toate vietuitoarele, dar pe care numai specia umanã îl poate rationaliza si modifica. Acest sentiment apare puternic pentru perechea de viatã, sau pentru progeniturã; apoi mai putin puternic se difuzeazã în cercuri concentrice în familii, prietenii, comunitãti. Dar între comunitãti vaste ca natiunile de exemplu care sunt legate între ele prin interese comune de moment acest sentiment este mult slãbit si la cheremul tuturor circumstantelor. Pe de altã parte însã chiar pe timp de rãzboi el apare la ivealã, când de exemplu beligeranti din partide adverse crutã viata unui inamic împinsi de acest sentiment neclar al grijii pentru seamãnul tãu. Sentimentul opus care se naste odatã cu acest sentiment este cunoscut sub denumiri ca „urã”, „dusmãnie”, „pericol”, „antipatie”, „gelozie”, „suspiciune”, „neîncredere” si asa mai departe. Aceste douã sentimente se conditioneazã reciproc ca cei doi poli electrici, unul pozitiv si celãlalt negativ, nici unul neputând exista aparte. Cresc direct proportional; când pericolul e mare, altruismul dã nastere eroilor care se sacrificã, cum se întâmplã în fiecare moment la animale. Evreii fiind un grup de oameni care trãiesc printre „altii” sunt purtãtori ai sentimentului de „grijã pentru ai mei” si „urã pentru ceilalti” în mãsurã mult mai mare decât oricine; la ei solidaritatea de grup si ura împotriva celor ce nu sunt membrii grupului sunt exacerbate si înversunate ca la nimeni altcineva si ei vãd în coeziunea si grija pe care altii ar putea-o avea unul pentru celãlalt cel mai mare pericol pentru grupul lor.
Prin dezvoltarea unei societãti bazate pe comert si nu pe productie, natiunile occidentale au creat un mediu ideal pentru prosperitatea unui grup care practicã un dublu cod etic asa cum o fac evreii, care au grijã pentru membrii grupului lor si urã pentru toti ne-membrii. În actiunea de producere a bunurilor materiale are loc a solidaritate de grup a celor angajati în procesul de productie. Evreii însã niciodatã nu produc nimic; ei sunt specializati în tranzactii comerciale, singura ocupatie care le permite sã fie mereu despãrtiti de „ceilalti”; dacã ar munci si ar produce ca „ceilalti”, ar fi asimilati cu ceilalti si nu s-ar mai putea mentine ca un grup separat. Transformarea natiunilor occidentale din natiuni de producãtori în natiuni de negutãtori care nu colaboreazã ci rivalizeazã unul cu celãlalt pentru profit a creat mediul ideal în care un grup compact îsi poate exersa puterea colectivã împotriva natiunii gazdã.
Un alt factor care favorizeazã succesul luptei evreilor împotriva natiunii gazdã este maxima libertate urmãritã de membrii natiunii. Maxima libertate fãrã nici o îngrãdire permite maximã energie, inventivitate si putere creatoare; maxima libertate permite competitie liberã care dezlãntuie puterea de creatie dar dã si nastere unui anumit grad de nedreptate pe care societatea l-a tolerat considerându-l un pret mic pentru avantajele energiei creatoare nelimitate. Profesorul Norman Cohn (Warrant for Genocide, 1967) observã cã au existat timp de 2000 de ani comunitãti evreiesti în India si în China dar n-a existat antisemitism acolo; antisemitismul, zice el, este o dementã specificã natiunilor occidentale crestine. Profesorul Cohn are dreptate când spune cã n-a existat antisemitism în India si China, dar asta nu din cauzã cã acolo oamenii sunt normali si în occident ei sunt dementi, ci din cauzã cã societatea în India si China în acele 2000 de ani nu a cunoscut gradul de libertate pe care l-au cunoscut natiunile occidentale si nici dezvoltarea economicã exuberantã si deschisã a acestora în care sã poatã înflori parazitar un grup compact ocupat cu cãmãtãria.
Concluzia a tras-o poate cel mai bine unul dintre cei mai faimosi si mai respectati învãtati evrei, Asher Ginsburg, cunoscut sub pseudonimul Ahad ha-Am, care scrie: „Suferintele Israelului rãspândit prin lume si mai ales în aceste zile din urmã, ne aratã clar cã noi evreii nu putem spera cã vom putea trãi ca o natiune separatã printre strãini, dar fiind în acelasi timp la fel cu ei si participând în tot ce se-ntâmplã în jurul nostru de parc-am fi nãscuti bãstinasi pe pãmântul pe care locuim, în timp ce rãmânem tot timpul o natiune de alt fel si cu vederi diferite de ale bãstinasilor … Dacã suferim nenorociri suntem slãbiti, dacã prosperãm sentimentul nostru national e slãbit. În primul caz suntem dispretuiti de ceilalti, în cel de-al doilea caz ne dispretuim noi însine …” (The Way of Life). Asher Ginsburg e de pãrere cã solutia este ca evreii sã trãiascã în patria lor nationalã, „pãmântul strãmosilor lor”; zicând asa se referã la Palestina, fãrã sã ia însã în considerare faptul cã azi doar un numãr infim dintre evrei se trag din evrei adevãrati de rasã semitã ai cãror strãmosi au fost în urmã cu milenii în Palestina, în timp ce, cum demonstreazã Arthur Koestler, covârsitoarea majoritate a evreilor de azi sunt hazari de rasã turco-mongolã din Asia, dintre Marea Caspicã si Marea Neagrã, veniti în Europa din Sudul Rusiei prin Ucraina si Polonia; si fãrã sã ia în considerare faptul cã în ciuda propagandei sustinute majoritatea evreilor si-au dat seama cã cu tot masacrul palestinienilor, statul Israel nu e un stat viabil în care sã poatã trãi o natiune prosperã prin fortele proprii.