MĂRTURII DESPRE EVENIMENTELE DIN BUCOVINA ȘI TRANSNISTRIA                                                                                        

                        (ANII 1941-1944) ALE PROF. UNIV. CONSTANTIN TOMESCU

Prof. Elena Istrațescu

În galeria marilor personalități care au plătit cu viața sau cu ani grei de temniță comunistă visul celei de a doua reîntregiri a neamului românesc se înscrie și Constantin Tomescu. S-a născut în ziua de 20 februarie 1890 la Constanța, avand rădăcini oltenești dinspre tata (județul Mehedinti) și ardelenești (județul Sibiu) dinspre mamă. Rămas orfan de la vârsta de 9 ani, drumul în viață i-a fost călăuzit de arhimandritul Nicodim Munteanu, viitor patriarh. A urmat școala primară la Constanța, după care Seminarul Veniamin Costachi din Iași și Facultatea de Teologie din București, unde și-a dat mai târziu și doctoratul. În 1916 s-a înrolat voluntar ca soldat sanitar pentru toată perioada primului razboi mondial, deși, prin statutul său teologal, ar fi putut să evite participarea la război. În mai 1918, PS Nicodim Munteanu, care preluase conducerea eparhiei basarabene, după desprinderea acesteia din biserica rusă, l-a cerut pe Constantin Tomescu pentru postul de secretar general al Arhiepiscopiei Chișinăului și Hotinului. ”Pentru tânărul teolog începea astfel o lungă carieră în diverse structuri administrative bisericești, unde a excelat prin rigoare și spirit organizatoric” (1) A desfășurat, între timp, și o fructuoasă activitate didactică, devenind profesor de Istoria Bisericii Ortodoxe Române la Facultățile de Teologie din Chișinău, apoi Cernăuți-Suceava, Iași și Sibiu. S-a remarcat nu numai prin calitatatea actului de învățământ, ci și ca autor a numeroase lucrări de specialitatate, referitoare, mai ales, la Biserica din Basarabia. În perioada decembrie 1937 – februarie 1938 a fost subsecretar de stat la Ministerul Cultelor și Artelor în guvernul Goga-Cuza. Din primăvara anului 1943, profesorul Tomescu vine in Transnistria în calitate de inspector general administrativ bisericesc, post înființat special de mareșalul Ion Antonescu la cererea mitropolitului Visarion Puiu, șeful Misiunii Ortodoxe Române din acest străvechi teritoriu românesc. Aici a devenit mâna dreaptă a vechiului său prieten și colaborator, mitropolitul Visarion, care considera misiunea ce o conducea în Transnistria drept un ”război spiritual împotriva bolșevismului și de reînviere a creștinismului”.(2) Mersul războiului a întrerupt în mod brutal atât lucrarea de natură spirituală a Misiunii Ortodoxe Române, cât și fructuoasa activitate desfășurată pe plan administrativ de guvernatorul Transnistriei, Gheorghe Alexianu. Reîntors în țară, profesorul Constantin Tomescu și-a reluat preocuparile profesionale si bisericesti. În 1948 a fost arestat pentru o perioadă de aproape doi ani sub acuzația de omisiune de denunț. La 5 mai 1950 este arestat din nou, în calitate de fost demnitar al unui regim burghezo-moșieresc, și închis la Sighet, alături de Iuliu Maniu, George Brătianu, Constantin IC Brătianu, Mihail Manoilescu și alte mari personalități politice și ecleziastice ale țării. A intrat în pușcărie cu o greutate de 82 de kg., iar la ieșire, în 1956, mai cântărea doar 58. Din păcate, alți camarazi de suferință n-au mai ieșit niciodată, iar osemintele lor zac neștiute prin gropi comune. Libertatea, strict supravegheată, nu avea să dureze însă nici de această dată prea mult. În 1958, când i-a fost interceptat un schimb de scrisori cu vajnicul mitropolit anticomunist Visarion Puiu, aflat in exil la Paris, profesorul Tomescu este arestat din nou și condamnat la 20 de ani de temniță grea pentru ”crimă de uneltire împotriva ordinii sociale”. Încarcerat de data aceasta la Jilava, avea să fie eliberat în 1964, în baza Decretului de grațiere a deținuților politici promulgat în acel an. S-a stins din viață la 5 iulie 1983, la Bucureștii, fiind înmormântat în Cimitirul Bellu. A rămas până în ultima clipă un patriot fervent, o conștiință închinată românismului și credinței în Dumnezeu. Închinându-și viața Bisericii, a fost dascălul a 20 de generații de preoți și teologi, un organizator și un promotor cultural, mai ales în cele două provincii istorice românești la a căror integrare în România Mare a contribuit cu mijloacele culturii și ale credinței strămoșești.

Din biografia omului de aleasă ținută spirituală și morală, care a fost profesorul Constantin Tomescu, am lăsat la urmă un fapt pentru care cei ce se apleacă asupra trecutului trebuie să-i fie recunoscători o dată mai mult. Între anii 1968 și 1974, cu o neostenită răbdare și migală și-a așternut pe hârtie memoriile sub titlul ”Jurnal din viața mea”. (3) Este vorba de 6 caiete ”studențesti”, scrise mărunt și ordonat, pe care le-a predat Arhivelor Naționale ale României cu dorința mărturisită da a fi puse la dispoziția publicului. În cele 1124 de pagini ale jurnalului ne sunt oferite amănunte de real interes asupra vieții sale atât de zbuciumate, dar, mai ales, informații de primă mână despre evenimente de maximă importanță, despre fapte și întâmplari mai puțin cunoscute, despre rolul jucat în epoca de diverse personalități. Un capitol întreg, intitulat ”Prietenul meu Visarion Puiu” este dedicat lui ”Vică” (de la numele de mirean al marelui mitropolit), despre care notează că ”este cel mai iubit și mai vrednic prieten al meu”. Din impozanta operă memorialistică a profesorului Constatin Tomescu supunem astăzi atenției cititorului acel fragment în care, cu un remarcabil talent de povestitor, evocă întâmplări, oameni și fapte legate deportarea evreilor în Transnistria, stările de lucruri din provincie și contribuția sa la activitatile Misiunii Ortodoxe Române conduse de mitropolitul Visarion Puiu. (……………………………)

 


                                                                *               *                    

 

Constantin Tomescu: JURNAL DIN VIAȚA MEA (fragment)

În Cernăuți, i-am cazut ”cu tronc la inimă” colegului profesor Procopovici, preot, care mă invita mai des la dejun și la cină, cât timp eram fără familie acolo, că nu mi se repartizase încă o locuință, dar și după ce am avut-o, eu eram în tot aceeași atențiune. Cauza? Poate și o simpatie între noi, dar am aflat mai târziu că Procopovici mă desemnase, în taină, să fiu naș la cununia fiicei sale Brândușa, cu un alt coleg al nostru, necăsătorit, cel mai tânăr între noi, dar care, în loc de a ajunge mire, s-a călugărit și a ajuns pe scaun înalt bisericesc. La mesele sale, am fost servit cu tacămuri de argint, chiar aurite, cu veselă scumpă, variate pahare de cristal. Și colegul mi-a spus că le-a cumpărat de la evreii cernăuțeni, bogați, pe care îi evacua Statul, adică regimul mareșalului Antonescu, în lagăre din Transnistria. Asemenea măsuri silnice, nedrepte, nu trebuiau luate întro Țară vestită prin ospitalitatea ei. Că evreii deveniseră o grea povară și pentru finanțele și economia noastră, cât și pentru moralitatea vieții noastre zilnice, și la sate, dar mai ales în orașele Moldovei și ale Bucovinei, e adevărat. Eu cunoșteam acest adevăr crud din citite pe când eram elev la Iași, student apoi. Dar cât am locuit 23 de ani în Chișinău, unde se îngrămădiseră peste 90.000 de evrei, iar din celelalte naționalități abia se numărau 20.000, și din câte am văzut în restul Basarabiei, m-am convins ”de visu” că era chiar un pericol pentru Nordul Patriei noastre înmulțirea necontenită a evreilor, ce coborau din țari mai reci și izgonitoare la noi, în ospitalitate proverbială. Această convingere de iminent pericol evreiesc și alte observații personale m-au îndemnat să fac și eu politică, să activez și eu pe acest teren, dar nu în partidele de pervertiți, de gheșeftari, ci în gruparea cuzistă, care sesizase demult primejdia evreiască și propunea cu totul alte metode umane pentru salvarea Patriei. Ca să cunosc și eu sistemul de evacuare din Bucovina a evreilor, am stat de vorbă și cu guvernatorul Calotescu, și cu șeful său de Stat Major, dar mai ales cu căpitanul Marinescu, care întocmea listele de evacuabili, mai exact de deportat peste Nistru, în Transnistria, o provincie locuită de peste jumătate de români moldoveni și de ruși, pe care a ținut-o în administrație Statul nostru între 1941-44. Evreii de pe listă își părăseau locuințele lor, case proprii mai toate, își vindeau cum se întâmpla, pe prețuri derizorii mobila din casă și toate obiectele ce aveau. De la el își procurase și colegul Procopovici frumusțe de lucruri și erau învoiți evreii să ia cu dânșii numai cât puteau ei duce cu brațele lor, plus așternutul. Sigur, își asigurau bijuteriile scumpe, pe care erau datori să le declare; cine le camufla, era pedepsit. Și așa au fost transportați cu trenuri mii și mii de evrei. Lagărul se afla în Nord, aprope de Jmerinca, ultimul oraș, capitală, care era legat prin cale ferată. Lagărul era ca un țarc, numai cu o singură poartă de intrare și înconjurat cu gard înalt de sârmă ghimpoasă, păzit împrejur de sentinele înarmate. L-am văzut în trecere. Înăuntru viața era o promiscuitate; cu anevoie încarcerații se puteau alimenta și era stabilită o zi sau două pe săptămână când evreii veneau la gard în contact cu oricine, dar nu să-i viziteze, ci cu un scop speculativ, ca să li se cumpere din bijuterii, ori să le dea în schimb pe alimente. Dar și sistemul de evacuare era viciat, putred, neomenos. Căpitanul Marinescu cunostea bine numele evreilor bogați de pe listă și mai cunoștea și cu ce valori plecau ei din Cernăuți. Însoțitorii oficiali, care mergeau in trenuri cu lotul de evrei, aveau instructiuni, anume: pe drum, să propună bogaților că ar fi posibil să-i înapoieze în Cernăuți, dar contra o parte din valorile ce au; cine nu râvnea oare să nu intre în lagăr, despre care se dusese vestea? Atunci, însoțitorul lua legătura teolefonică cu Marinescu, declarând că evreul X este grav bolnav și primea ordinul să-l aducă cineva înapoi la Cernăuți, unde Marinescu își lua cota. O asemenea dispoziție fără de lege am auzit-o eu în biroul lui Marinescu din cancelaria guvernământului; alte cazuri le-am aflat de la un director de serviciu. Marinescu a lucrat hoțește și pe altă cale: a adunat 20 de piane de marcă vieneză, le-a aranjat în vagoane și le-a făcut vânt la București; la fel a mai selecționat și niște mobile fine, că în Cernăuți erau destule. Și, la fel, a îngăduit și câte unui coreligionar la jaf. Pe unul îl și citez, cuzist, și anume nu-l trec cu vederea, e Nichifor Robu, bucovineanm care ajunsese și în Parlamentul Țării, dar care teroriza pe evrei și-i jefuia; și el a tot luat pe te miri ce, poate și prin terorizare, mobile mai multe de la evrei și umpluse cu ele o casă din vecinătatea locuinței mele. Ce-o fi făcut cu ele, oare, când a venit ziua scadenței? Despre Marinescu știu că i s-a stabilit întreaga lui vinovăție de furt și de ilegalitați. Se zvonea că averile evreilor, case, mobile, păduri, pământ fiind făcute din jefuire trebuiesc confiscate. Bine. Aici e mult adevăr, dar nu are drept de confiscare nimeni, decât numai statul, și el o face prin Lege, în fața lumii. Am mai aflat și alte abuzuri: unii profitori cereau 2-3 imobile pe numele lor, al soției, al unei rude, la fel mergeau și la depozitele statului cu mobile luate din casele evreilor. Anii aceia, 1941-44, au fost plini de jaf și din averile evreilor, dar și din ale statului. Toți incapabilii și nepregătiții pentru vr-o muncă luau în primire ateliere și întreprinderi de la particulari și din ale statului, numai să-și facă avere. Pe mulți i-am întâlnit în calea mea. Unul din Basarabia, care, ”tăia frunze la câini”, care n-avea nici o pregătire în ceva și alerga prin expediente ca să trăiască, om în vârstă matură a luat asupra lui un atelier de lucrat căruțe și a îndrăznit să facă oferte și Armatei; în Cernăuți și-a adunat o avere serioasă, își ridicase nasul și s-a căsătorit întro familie onorabilă de acolo. Alt caz. Universitatea mea din Iași s-a angajat să organizeze conferințe în Transnistria; a propus profesorilor să se înscrie. Din comoditatea pe care o îngăduiau situația, Legile de atunci, de la Facultate de Teologie ne-am înscris doi profesori: părintele Scriban, care administra Biserica transnistriană și eu. Deși erau datori să sară toți cei încă 16 colegi teologi să meargă printre frații noștri Moldoveni, 500.000, care-și trăiau viața între Nistru și Bug și să le grăiască despre originea lor românească, să le dea sfaturi, să-i mângâie! Eu m-am înscris ca să conferențiez în toate cele 10 orașe ale Transnistriei. Universitatea a comunicat unui centru militar ziua când voi sosi cu trenul de la Cernăuți la stația Atachi de pe malul drept al Nistrului; acolo am fost întâmpinat de colonelul de grăniceri Opriș și un căpitan. Ei m-au trecut pe un pod improvizat de lemn peste fluviu, am intrat în orașul Moghilău și, după o gustare, m-am închinat în biserica ctitorită de Vodă Movilă al Moldovei, de la care și-a luat numele și orașul, și am vorbit unei mulțimi adunate de Armată, într-o sala mare, am vorbit popular, ca să fiu înțeles. După dejun, același colonel m-a condus cu automobilul în Nord, tocmai la orașul Jmerinca, și am intrat în gazdă la primar, care fusese și el înscris la cuziști pe vremuri. Locuința avea mobilă bună și toate îndemânările. Dimineața, când mă trezesc, văd pe masă aranjate două clituri de albituri. Primarul le desface: erau două complete de masă, una bleu, alta rose, având câte o față de masă de olandă, mare, cu câte 24 șervete, tot de olandă, iar dintro elegantă cutie îmi scoate un lanț greu de aur pentru ceas; pe toate mi le oferă mie, gratuit, în amintirea vizitei mele în Jmerinca. I-am zis:

– Mulțumesc, dar nu le pot primi gratuit, iar ca să le rascumpăr, n-am atâția bani! De unde le aveți?

– Din lagărul jidovilor. De acolo se scot bijuterii, obiecte de preț aproape pe nimic, chiar pe pâine și ceva alimente. Așa intră acolo ofițeri, jandarmi și însoțesc ei și pe alții de scot mari valori!

Iar jaf și neomenie! Și cugetau mai tarziu, chiar și azi, că multele noastre păcate, jefuirile acestea, destrăbălarea politică și morală din unele orașe și chiar din satele noastre, ne-au adus pedeapsa de am fost goniți ca de câini turbați de pe moșia noastră strămoșească.

Să continui. Am conferențiat în toate celelalte capitale de județe, până la Olviopol, lângă Limanul Mării Negre. Mă transportau prefecții de la unul la altul, ei mă hrăneau și mă gazduiau, potrivit poruncilor superioare. Ședințele acestea le-am trecut liniștit; numai în Odesa, câțiva rusnaci, unul pretindea că a fost profesor de universitate, mi-au contrazis câteva afirmații istorice; le-am dovedit că ei sânt greșiți, induși în eroare de istoriografia rusească, care a căutat a motiva cuceririle nedrepte ale țarismului. Despre numele Odesa, acel profesor pretindea că-l are orașul de la Odesus latin, vechiul nume al Varnei din Bulgaria. Eu însă, care vorbeam curent limba turcă și cunosteam bine din istorie că, pe aceste meleaguri, unde-i azi portul și orașul Odesa, au locuit până pe la sfârșitul secolului XVIII hoarde tătărăști și turci, am explicat publicului, în limba rusă, că numele de Odesa vine de la două nume turco-tătare: ”edi” = 7, ”san” = mii; deci, pe malul Mării Negre era o hoardă luptătoare de 7.000 oameni, Edisan. Când generalul francez Deribas, ajuns în solda împărătesei Ecaterina a ll-a, a învins hoarda din jurul portului, care port se numea Hagi Bei, a vrut să numească și portul cucerit și imprejurimile cu numele împărătesei, ca un omagiu, însă ea a poruncit să i se păstreze vechiul nume, adică ”Edisan”, din care, prin uzare, a ajuns până azi Odesa.

Alte amintiri din Transnistria. În Odesa, toate clădirile bisericilor, unele grandioase, în stil bizantin, fuseseră transformate în magazii, în cinematografe, în săli sportive. Cât a administrat Biserica provinciei colegul arhimandrit Iuliu Scriban, nu s-a modificat nimic. Viața bisericească era alandala, nu reveniseră foștii preoți la locurile lor, populația scotea icoanele ascunse sub podelele caselor, le aduna întro cameră și acolo se ruga. Eu, fiind încărcat în ambulanța Diviziei a Vll-a ca voluntar, am ajutat cu soldații la ridicarea multor icoane de sub podele, am arajat icoane în câte o casă, și, în lipsă de preot, căci unitatea noastră nu avea confesor, am rostit eu rugaciuni și câteva cântări religioase. Într-alt sat, erau vreo 50 de copii nebotezați; am căutat un confesor militar și i-a botezat pe toți, eu fiindu-le naș; drept daruri de botez, inimosul meu comandant, g-rul Rusu de la Roman, a deșertat alimente din depozitul nostru pentru familiile noilor botezați. Dar venind la cârma Bisericii transnistriene mitropolitul Visarion Puiu, el a început a o organiza și cu ajutorul meu, ca inspector general bisericesc, cum am scris la pagina 266; am chemat preoții vechi, români și ruși, care lucrau greu prin mine de cărbuni, i-am controlat dacă au har de sfințire și dacă mai cunosc slujbele și rânduiala bisericească, i-am pus la o scurtă practică de cult, și ei au revenit, fie în vechile lor parohii, fie în altele, și astfel a reînviat viața practică religioasă și morală. Am creat o școală de cântăreți bisericești, un seminar; apoi cu ajutorul, mai ales al primarului general al Odesei, Gherman Pântea, om inimos, am restaurat și redat viață de cult bisericilor din Odesa. Imi amintesc că se resfințea o biserică, cu două etaje, din Odesa de către mitropolitul Visarion; lume nemaipomenit de multă, cu guvernatorul (prof. Univ. Gheorghe Alexianu, n.n,), șefi militari și capi de autorități de față. Visarion imi porunceste să țin un cuvânt solemn. Deși cu totul nepregătit, m-am executat. Era o izbândă a credinței creștine, susținute de poporul românesc, care, niciodată, nu și-a întors fața de la Hristos. El, Hristos, a fost și este idealul desăvârșit al Românilor, El ne ocrotește, pe El îl urmăm. S-au înălțat atunci și alte Cruci dărâmate la pământ, clopotnițele au reînceput să răsune glas de bucurie, și așa, mai toate bisericile din Odesa și-au recăpătat viață. Eu am readus la slujba bisericilor transnistriene 35 de foști preoți și am ajutat ca prefecții de județe să restaureze 20 de biserici, în frunte fiind fostul meu coleg de seminar, acum colonelul Constantin Năsturaș, întâi prefect de Moghilău, în urmă prefect de Jmerinca, care a reînnoit și ctitoria lui Movilă, iar biserica din Jmerinca, batjocorită și decapitată, a repictat-o cu un iscusit meșter rus și a îmbrăcat-o ca pe ”mireasa lui Hristos”, restaurând și clopotnița din care și-au pornit glasul noile clopote. Și prefectul de Râbnița, colonelul Popescu-Corbu, fost coleg de școală cu mareșalul Antonescu, pornise și el să clădească din temelie ”cea mai mare, mai binecuvântată biserică a lui Hristos” din Transnistria, eu arătându-i calea legală.

Câteva rânduri despre un medic rus savant. Eram în ospeție la Visarion mitropolitul și doream să vizitez Universitatea. El anunță prin telefon pe rector, pe care îl cunoștea bine. La ora stabilită, rectorul, doctor în medicină, vestit chirurg, Ceasovnicov, mă primește când am coborât din automobil; vorbea o frumoasă limbă germană, răspundea și în franceză, iar eu, pe lângă acestea o îndrugam bine și în rusește, limbă însă ce m-am silit s-o uit până azi. Foarte amabil m-a purtat pe la Facultățile de Medicină, Litere-Filosofie și Farmacie, prezentându-mi profesorii întâlniți. Secretarul general al Universității, Alexandru Moiseev, basarabean, mi-a fost un strălucit discipol la Chișinău; mi-a pricinuit o bucurie în plus. M-a impresionat laboratorul de medicină al lui Ceasovnicov. (…) Apoi, rectorul m-a introdus și în săli de examene – era 20 Mai (1943, n.n). Unor moldoveni le-am pus și eu întrebări generale din literatura universală, din istorie și m-au încântat răspunsurile în vechiul grai moldovenesc, ceva ca în cronici. Înainte de a-mi încheia vizita, eu am scris câteva rânduri în cartea Universitâții, în timp ce rectorul a poruncit să se adune toți studenții moldoveni în amfiteatru, unde eu le-am grăit despre originea noastră comună și despre frumusețea limbii noastre. A vorbit rectorul și un student, iar toți au intonat ”mulți ani”. Rectorul era de statură mijlocie, bine legat, cu o blândă figură. După amiază, el mi-a întors vizita la palatul mitropolitan. Vlădica, între altele, l-a informat că el pleacă la o sfințire de biserică și vrea să mă ia cu dânsul. Dar rectorul l-a rugat să mă lase în Odesa, căci a doua zi, fiind onomastica mea, Sfântul Constantin, el dorește ca o asemenea zi să o petrec în familia lui. Am căzut de acord cu mulțumire. A doua zi de dimineață am asistat la sf. Liturghie, unde am revăzut-o pe prințesa Cantacuzino, președinta Societății Femeilor Române, venită la acest patron, Sf Împărați, care era și al noului liceu de fete, ce înființase Societatea în Odesa. Dânsa m-a îndemnat și am ținut predica zilei. Apoi, am mers la o florărie, de unde am trimis un frumos buchet de flori familiei Ceasovnicov și, la ora stabilită, m-am prezentat la dejun. Profesorul și Doamna m-au așteptat în capul scării, sus, și acolo am revăzut doi decani, alți trei profesori universitari, toți cu soțiile lor, invitați la acea ”masă de onore”. (…) Doamna Ceasovnicov era o femeie isteață, încă frumoasă, poseda bine și limbile engleză, italiană, germană, iar fata, o blondă grațioasă, descurcăreață, absolvise Universitatea. Sub ruși aveau o locuință mai mică, erau strâmtorați, dar primarul general Pântea le-a lărgit bine apartamentul. Acum locuiau comod. Dejunul a fost neașteptat de bogat, cu antreuri speciale, mâncări pretențioase și băuturi variate, pe care le-am încheiat cu șampanie, ”ca-n vremuri fericite de odinioară”, cum spunea râzând rectorul. ”Iar această bucurie se datorește concepției civilizate și umanitariste a Țării românești, care ne-a scos din întuneric și ne-a înviorat viața”, au completat comesenii. S-au ridicat toasturi și am convorbit până târziu, seara. Am petrecut o zi plăcută. Dar, o dată cu retragerea Armatei române din Odesa, în 1944, a fost nevoită să se refugieze și familia Ceasovnicov, stabilindu-se în București, la ginerele său. Cunoscându-l pe acest savant, profesor și chirurg, unii medici l-au invitat să opereze cazuri grele, dar camuflat, sub pseudonim. Acolo, am reuși să-l vizitez în două rânduri. Mi-a declarat că se simte tare mulțumit sub ocrotirea autorității românești; începuse să rupă și mai bine românește și dorea să-și încheie viața între noi. Aștepta să i se acorde cetățenia română, pe care o ceruse. Am auzit însă că un medic de-al nostru l-ar fi denunțat sovieticilor și Ceasovnicov a fost silit să se înapoieze cu soția sa la Odesa. O versiune pretindea că el ar fi fost restabilit acolo în dregătoria sa și în toate drepturile, iar după alții – că ar fi fost deportat în ghețurile nordice, ba că ar fi fost și executat. Eu n-am fost sigur ce s-a întâmplat cu acest savant, profesor și doctor.

 

Nota redacției: Raportat la teza Holocaustului din Transnistria, textul de mai sus confirmă faptul că evreilor nu le-a fost ușor în acea vreme. Despre corectitudinea comentariului nu ne îndoim. Au fost și oameni neoameni printre românii care au avut în grijă soarta evreilor din Transnistria. Dar abuzurile acestora nu au mers dincolo de o anumită limită! Limita dintre lăcomie și crimă!… Nici măcar de jaf nu a fost vorba, ci de tranzacții relativ libere, în care oameni fără frica lui Dumnezeu au profitat de situația în care se aflau „ceilalți”! Despre astfel de ne-trebnici, găinari puși pe căpătuială, vorbesc și documentele oficiale ale guvernării. S-ar părea că asemenea documente ar trebui să ne rușineze! Din păcate, aceste documente ajung să ne fie tare folositoare, căci ele mai dovedesc și altceva: la atât se reduce suferința evreilor din Transnistria, unde au căzut victime ale unor schimburi economice dezavantajoase! Nici pomeneală de crime, de asasinate în masă etc. Nici vorbă de genocid, de Holocaust!… (scris neapărat cu majusculă!)

Tertipul folosit pentru a-l buzunări pe un evreu mai bogat era simplu: îl declarai bolnav! Caz în care evreul bolnav era readus acasă, în Chișinău sau la Cernăuți!… Și abia atunci îl răsplătea pe „binefăcător”! Deci așa se purtau în Transnistria românii cu evreii bolnavi? Nu-i lăsau să moară?!, că doar de aia-i aduseseră în Transnistria: ca să-i extermine!… Deci care-i adevărul? A fost sau nu un regim de exterminare? Ce mărturisește mărturia teologului de vrednică pomenire  CONSTANTIN TOMESCU ?