De la Craii de Curtea Veche la candidatul rus la coroana României

Nu sunt nici pe departe singurul fascinat de Craii de Curtea Veche, cartea la care Mateiu Caragiale a lucrat timp de 20 de ani. O anchetă făcută de Observatorul Cultural prin 2001, declara cartea drept cel mai bun roman al literaturii române.

Acestor considerații de ordin estetic a trebuit însă să lea adaug recent noi valențe. Romanul gotic, baudelarian, decadent, dandy este unul în cheie. Nu o spun eu, o spune unul dintre cei mai de seamă ezoteriști români, anume Vasile Lovinescu.

Născut la Fălticeni în ilustra familie a Lovineștilor, nepot de frate al lui Eugen Lovinescu si verișor primar cu Monica Lovinescu (“Teze și antiteze la Paris”), Vasile Lovinescu a fost atras de filonul tradiționalist cu care a luat contact prin lucrarea lui Rene Guenon, “Regele lumii”. După ani de corespondență cu Guenon, Vasile Lovinescu pleacă în 1936 în Elveția unde studiază alături de Frithjof Schuon fiind inițiat în sufism, mai precis în tariqah allawiah[i]. Din perioada interbelică, ne rămâne de la Lovinescu un studiu în franceză, “La Dacie hyperboréenne”, (Dacia hiperboreanăpublicat în revista„Études Traditionnelles” și redescoperit de profesorul italian Claudio Mutti în anii ’80.

Rămas în țară în vremurile comuniste, Vasile Lovinescu reîncepe să publice la mijlocul anilor ’60. Primul său studiu din acea perioadă se numește “Al Patrulea Hagialâc”[ii]și este dedicat …Crailor. Nu îmi propun un comentariu exhaustiv la studiul lui Lovinescu, mai vast de altfel decât romanul lui Mateiu (!!), cu atât mai mult cu cât și studiul în sine, la fel ca și romanul pe care îl analizează, este unul cifrat, accesibil mai degrabă inițiaților. Mă opresc însă asupra unor informații de ordin istoric,  inedite pentru mine și care ar putea să-i intereseze și pe cei care accesează acest blog.

În primul rând o referire la Ordinul Cavalerilor Maltezi. Scrie Mateiu: “Eram trei odrasle de dinaști ce nume slăvite, tustrei cavaleri-călugări din tagma Sfântului Ioan de la Ierusalim, ziși de Malta, purtând cu fală pe piept crucea de smalț alb și încununatul trofeu spânzurate de panglica de cănăvăț negru.[iii]Or, în studiul său Vasile Lovinescu ne arată că, după cucerirea insulei Malta de către Napoleon Bonaparte în 1798, în drum spre Egipt, cavalerii cărora li se oferise refugiul în Rusia l-au ales Mare Maestru pe împăratul rus Pavel I, transferându-I prioratul.

Deși legalitatea transferului și continuitatea ordinului în Rusia a fost aprobată de papă, la începutul secolului XIX ordinul este “reînființat” în occident, la presiunea Angliei, îngrijorată de sporirea influenței rusești în Mediterana. Avem prin urmare de a face cu două ramuri distincte o ramură legală, orientală, cu sediul în Rusia și alta occidentală. Că țarii ruși acordau importanța cuvenită calității lor de mari maeștri ai ordinului este relevat de portretul împăratului Pavel I care apare cu o singură decorație …cea de Cavaler de Malta. Care este însă legătura între personajele romanului, Mateiu însuși și acest ordin maltez răsăritean rămâne pentru Lovinescu  un prilej de elevată speculație.

A doua informație istorică inedită accesibilă grație studiului lovinescian, este preferința arătată de Alexandru Ioan Cuza,  pentru un monarh de origine rusă în fruntea Principatelor Unite. Or, acest monarh ar fi trebuit să fie tocmai Serghei de Leuchtenberg-Beauharnais sau “frumosul Serghie, nepotul împăratului” cum îi spune Mateiu. Prințul rus avea să moară în 1877, cu 33(!) de ani înainte de 1910, anul de la care începe povestea Crailor. Serghie de Leuchtenberg, “Făt-frumosul în ființa căruia se resfrângeau, întrunite, strălucirile a două cununi împărătești..s-a dus să moară ca un cruciat în Balcani” spune Mateiu Caragiale, iar Vasile Lovinescu, autentifică, documentând sosirea trenului mortuar în București în toamna anului 1877, exact la data amintită în roman, 19 octombrie. Mai mult, Lovinescu speculează asupra unui posibil asasinat, glonțul ucigaș găsindu-l pe principele rus nu într-o bătălie ci într-o misiune de patrulare. Pantazi povestește “La rândul său, tata primi o însărcinare pe lângă principele Gorceakoff, între neamul căruia și al nostru fuseseră legături de prietenie. Înnodai și eu una, mai înaltă, ce se consfinți în focul luptei – vă povestii mai adineaori ceva de Serghie de Leuchtenberg. Să fi trăit…” 

Că, în ciuda susținerii arătate de Cuza, Serghie de Leuchtenberg- Beauharnais nu a ajuns regele României nu se datorează totuși glonțului ucigaș ci opoziției fățișe a Franței, “..pe care, de când cu războiul nelegiuit, cum îl numea, din Crimeea, o ura de moarte.”  Spune Vasile Lovinescu, citându-I pe Xenopol, Bossi și Candiano-Popescu: “Totuși persistă în Franța convingerea că Vodă Cuza era rusofil și că voia să aducă pe tron în locu-i pe ducele Serghie de Beauharnais. Impresia franceză nu era chiar atât de neîntemeiată, deoarece după lovitura de stat din 1866 s-a găsit între hârtiile domnitorului o corespondență secretă, privitoare la aducerea principelui Serghei. Prin urmare Cuza persista în ideea sa și a unor, să zicem, grupuri, din jurul său[iv].”

Odată cu dispariția eroului rus,  începe și ocultarea lui Pantazi, a doua generație de oameni retrași din viața publică, la fel ca și tatăl său pe vremea lui Cuza și la fel ca și Cuza însuși. “Învățătura lui și ocrotirea domnitorului Alexandru Ioan, la care se bucura de mare trecere, îl făcuseră să fie numit de-a dreptul la Curtea de Apel și repede înaintat la Înalta Curte. Fusese apoi deputat. Secularizarea averilor mănăstirești și împroprietărirea țăranilor i se datoresc în mare parte lui. A fost cel mai tânăr dacă nu și cel mai de seamă dintre acei câțiva bărbați cu vază ce, după răsturnarea lui Vodă-Cuza, s-au retras din viața politică pentru totdeauna.”.. iar odată cu ocultarea eroilor vine vremea lichelelor, vremea lui Pirgu.

Dar dacă Serghie de Leuchtenber a fost un personaj real, de ce nu ar fi fost la fel și “văduva” Pena, Pena Corcodușa, cheia romanului, sau craii, păzitorii ei și ai Curții Vechi, se întreabă Vasile Lovinescu și ne întrebăm și noi.

Vasile Lovinescu a murit în iulie 1984, luna în care îi apărea în Italia, cartea editată de Claudio Mutti, nu însă înainte de a dona orașului Fălticeni casa în care a copilărit și care astăzi poartă numele “Galeria oamenilor de seamă”[v].

Craii de Curtea Veche, Mateiu Caragiale, Cavalerii de Malta

[i]Claudio Mutti – Vasile Lovinescu. Gografia sacră și ideea de Imperiu. http://archiva.flux.md/articole/17305/

[ii]Vasile Lovinescu – Al patrulea hagialâc. Ed. Rosmarin 1994

[iii]Mateiu Caragiale – Craii de Curtea Veche

[iv]Vasile Lovinescu – op.cit p 158-159

[v]https://ro.wikipedia.org/wiki/Galeria_Oamenilor_de_Seamă_din_Fălticeni