| CD 1.913 aprobate denitsoc@gmail.com 192.200.148.178
UN IMPERIU IN DECLIN Motto: “„Nu vă lăsați potriviți după chipul veacului acestuia, ci prefaceți-vă prin înnoirea minții voastre, ca să puteți deosebi bine voia lui Dumnezeu: ce este bun, plăcut și desăvârșit.” ~ Scrisoarea lui Pavel către Romani Este absurd să spunem că SUA poate emite obligațiuni[bilete de trezorerie] și nu poate emite monedă proprie a Statelor Unite si se folosete de dolarul tiparit de consortiul privat Federal Reserve. Ambele sunt promisiuni de plată, dar una îngrașă cămătarul kosher FD, iar cealaltă ar ajuta poporul american. Refuzul de a se face eforturi pentru rezolvarea cauzelor comune, pentru binele comun pare că a devenit un blestem. Si asta face ca Statele Unite să alunece rapid spre disfuncționalitate instituțională și chiar instabilitate politicâ. Cugetarea liberă si gandirea critică sunt sufocate de ideologia progresistă și propaganda talmudică. Valorile de care vorbesc americanii nu sunt nici pe departe valori morale ci extra liberale. Individualismul egocentric este atat de puternic in SUA incat nu-si mai crută nici aliatii. Deja Kisinger a spus-o: „cine nu este aliat al SUA este condamnat, dar a fi prieten al SUA este letal.” Unii au observat mai demult ceea ce se poate observa mai usor astăzi. „Dominând peste tot, imperialismul american a devenit dușmanul popoarelor lumii întregi și s-a izolat din ce în ce mai mult. (…) Valul de furie al popoarelor lumii împotriva agresorilor americani este irezistibil. Lupta lor împotriva imperialismului american și a lacheilor săi va câștiga cu siguranță victorii din ce în ce mai mari.” – Mao Tse-tung, “Declarație în sprijinul războiului patriotic just al poporului panamez împotriva imperialismului american”, 12 ianuarie 1964. Războiul Washingtonului si TelAvivului cu Iranul se prelungește, lună de lună, fără a se putea întrevedea un sfârșit apropiat, lumea este martoră la limitele foarte reale ale puterii globale a SUA si a mignonilor din TelAviv. Lumea este sătulă să audă amenințări cu devastarea totală alternate cu promisiuni de pace si devine din ce în ce mai clar că puterea militară a SUA nu mai este capabilă să supună nici măcar o putere de dimensiuni medii precum Iranul, cu atât mai puțin să țină restul lumii sub controlul său: Pax Americana. Dacă SUA nu poate apăra si garanta pacea tărilor din Golf asta inseamnă că nu mai poate apăra nici petrodolarul, ultima schemă financiară care a mai slvat dolarul din 1973 incoace. Petrodolarul este instrumentul de exploatare a acestei ere decadente ultraliberale. Editorul colaborator al “The New York Times”, Christopher Caldwell a făcut o predicție despre viitorul hegemoniei globale a SUA, sub titlul provocator „America este oficial un imperiu în declin”. Caldwell a continuat: „a avut șansa de a realiza ceva similar” retrăgându-se „într-o sferă de influență mai puțin extinsă” și „reorientând atenția americană asupra emisferei vestice”. Caldwell considera că această strategie este potențial „fezabilă”, deoarece „sistemele imperiale durează doar atâta timp cât mijloacele lor sunt adecvate scopurilor lor”. În loc să se țină de acest plan, însă, Trump „a incercat să extindă imperiul în mod periculos” prin intervenția sa în Iran, care a devenit acum nimic mai puțin decât un „punct de cotitură în declinul imperiului american”. Trebuie să mergem dincolo de criza din Iran pentru a explora atât cauzele mai profunde ale declinului global al SUA, cât și probabilele sale consecințe pe termen lung atât pentru Statele Unite, cât și pentru restul lumii occidentale. Vârsta imperiilor nu mai este de 500 sau 200 de ani, epoca modernă, cu schimbările sale economice și tehnologice rapide, nu a făcut decât să accelereze declinul imperial. Pe măsură ce restul lumii se bucura de o redresare economică rapidă după ravagiile celui de-al Doilea Război Mondial, ponderea Americii în economia globală a scăzut de la un procent covârșitor de 50% în 1945 la mai puțin de jumătate din această cifră astăzi. Folosind un indice numit PPC (Paritatea Puterii de Cumpărare) care măsoară valoarea reală a creșterii economice, FMI calculează că, în 2026, China produce 20% din producția economică globală, SUA doar 15%, iar Uniunea Europeană (UE) 14%. China va avea o economie de 123 de trilioane de dolari până în 2040. Până atunci, țara va reprezenta 40% din produsul intern brut al lumii și va fi „superbogată”. Economia americană, prin contrast, va produce doar 14% din producția globală. Și Europa? Uniunea Europeană. va pretinde doar 5%.” ~ Robert Fogel, Premiul Nobel pentru economie. În cei 80 de ani de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, economia SUA a crescut rapid, dar multe alte națiuni au crescut și mai rapid. SUA a înconjurat continentul cu trei armate navale, sute de baze militare și mii de avioane cu reacție. Cu Moscova izolată geopolitic și Beijingul încă o putere în curs de dezvoltare, Washingtonul putea pur și simplu să stea linistit și să aștepte ca economia socialistă din ce în ce mai stagnantă a Uniunii Sovietice să se prăbușească și zecile sale de state satelit agitate să se elibereze – așa cum au făcut toate între 1989 și 1991. Din 2001 până în 2021, atât administrațiile democrate, cât și cele republicane au supravegheat ocupații militare pe termen lung în Afganistan și Irak, care au costat mii de vieți americane, milioane de morți civili și trilioane de dolari. În timp ce Washingtonul irosea aproximativ 5,8 trilioane de dolari pe acele războaie inutile și fără profit pentru guvernul american, dar fructuoase pentru bancheri, rezervele valutare ale Chinei au crescut de la doar 200 de miliarde de dolari în 2001 la un număr masiv de 4 trilioane de dolari până în 2014. Bazându-se pe astfel de rezerve fără precedent, președintele Xi Jinping a lansat inițiativa sa „O Centură și un Drum”, în valoare de trilioane de dolari, care a pus rapid la punct o rețea de căi ferate, drumuri, conducte și porturi în Eurasia, de la Marea Baltică până la Marea Chinei de Sud. Până când trupele americane și-au încheiat retragerea umilitoare din Afganistan în august 2021, China devenise puterea dominantă în Asia Centrală, iar poziția SUA în Eurasia începea să se destrame. Trump a compromis NATO, cea mai mare și mai durabilă alianță din istoria militară modernă, presând Danemarca, membru fondator al alianței, să cedeze teritoriul său suveran Groenlanda, creând o criză gravă și obligându-i pe europeni să înceapă să acționeze autonom atât în ceea ce privește problemele comerciale, cât și cele de apărare. Intervenția lui Trump în Iran și blocarea aprovizionării cheie cu petrol către Asia, datorită închiderii Strâmtorii Hormuz, au slăbit alianțele bilaterale de lungă durată cu Australia, Japonia, Filipine și Coreea de Sud. La recentul summit Donald Trump cu Xi Jinping, președintele SUA a arătat o „lipsă îngrijorătoare de interes” față de Taiwan. „Incapacitatea Americii de a învinge armata mult mai mică a Iranului a ridicat întrebări cu privire la posibilitatea ca aceasta să ajute la apărarea Taiwanului de o invazie a continentului.” După 1945, ascensiunea Americii către hegemonia globală avea să fie sinonimă cu ascensiunea petrolului, înlocuind rapid cărbunele ca principală formă de energie la nivel mondial și ducând la intervenții ilegale repetate ale SUA în Orientul Mijlociu în ultimii 70 de ani. În ultimii ani, însă, Beijingul a lansat o revoluție în domeniul energiei verzi din soare și vânt, al cărei ritm accelerat, determinat de eficiența sa economică pură, are potențialul de a transforma o mare parte din economia globală, transformând simultan China în puterea economică preeminentă a lumii. China și-a crescut producția totală de energie cu 16% în 2025, energia solară și eoliană reprezentând jumătate din capacitatea sa totală. Și așa cum China produce deja 80% din oferta globală de panouri solare, inovațiile sale recente în proiectarea bateriilor pentru vehicule electrice i-au permis să acumuleze 70% din producția globală de vehicule electrice. În timp ce industria auto din China a crescut vertiginos în ultimii cinci ani, ajungând să acapareze 24% din producția globală de automobile în 2025 (și se preconizează că va ajunge la 35% în doar patru ani), cota de piață a orașului Detroit a scăzut la doar 16%, determinată parțial de retragerea costisitoare din producția de vehicule electrice de la revenirea lui Trump la putere. Având în vedere că industria auto din Detroit, cel mai mare sector manufacturier din America, se luptă acum să supraviețuiască, împreună cu alte industrii, viitorul unei mari părți din producția americană pare din ce în ce mai sumbru. În loc să pună în comun resursele limitate pentru a face față provocării schimbărilor climatice, națiunile principale ale planetei continuă să își majoreze bugetele militare, ceea ce duce la o creștere de 13% a cheltuielilor pentru arme nucleare numai în 2023. Pentru a ține pasul cu China și Rusia într-o rivalitate între marile puteri, care este în mod clar în pericol de a deveni un nou Război Rece, SUA au început să-și reorganizeze triada nucleară în 2010, cu un cost estimat de 1,7 trilioane de dolari în următorii 30 de ani. Conștiente de faptul că Coreea de Nord, înarmat cu arme nucleare, rămâne în siguranță în timp ce Iranul este devastat, chiar și statele de dimensiuni medii vor căuta, fără îndoială, siguranța armelor nucleare, ceea ce ar putea produce o proliferare periculoasă a unor astfel de arme care ar putea pune capăt lumii. Deci nu este vorba de un conflict al civilizatiilor ci de o succesiune firească, necesară si asteptată. Samuel Huntington urmărea să respingă teoria „Sfârșitului istoriei”, prin care Francis Fukuyama susținea, în 1992, victoria democrației liberale și sfârșitul confruntărilor trecutului. Risipind această iluzie considerată fatală, Samuel Huntington anticipa, dimpotrivă, o revenire în forță a identităților colective la scară mondială, insă gresea si el arătand că această revenire va alimenta conflictele viitoare. Statele Unite sunt marcate de fundamentalismul protestant și se pretind investite cu o misiune divină, China insă nu manifestă nicio tendință mesianică și nu încearcă în niciun fel să salveze lumea. După cum explică Jiang Shigong, profesor de drept la Universitatea din Beijing, „soluția chineză înseamnă că China nu își va impune modelul de dezvoltare altor țări, așa cum a făcut obsesiv si compulsiv occidentul, ci va oferi mai degrabă un set de principii, idei și metode de dezvoltare, permițând altor state să caute o cale de dezvoltare adecvată propriului lor caracter național. Înțelepciunea Chinei va ajuta ca lumea să se schimbe în liniște, deoarece ea va da dovadă de încredere în sine și de maturitate politică. Excepționalismul american este afirmarea unui „destin manifest” care justifică o hegemonie fără limite, întrucât aceasta ar rezulta din presupusa sa identificare cu Binele Suprem spre deosebire de Binele Comun, sau pentru comunitate. Cele patru diferențe majore față de civilizația occidentală pentru chinezi sunt: Acest universalism incluziv descalifică orice pretenție de dominație care ar îmbrăca masca unui universal denaturat. În această dialectică, universalul nu se realizează decât prin particular: fiecare țară aderă la ideea universală de libertate sau de democrație, dar îi aparține dreptul de a-i stabili termenii în deplină suveranitate. În timp ce occidentul se erijează în depozitar exclusiv al universalului și încearcă să își universalizeze propria particularitate, abordarea chineză fundamentează un universalism autentic, pluralist și respectuos față de diferențe. America imperială nu a oferit acestei planete mai multe șanse de schimbare decât marile puteri imperiale care au precedat-o. Requiescat in pace Pax Americana. Atlanta 7/06/2026 |
Distribuie!
4 Comments
Comenteaza
Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.
EXTRA ECCLESIAM NULLA SALUS
– În afara bisericii nu există salvare
De CD
SSPX si-a schimbat atitudinea față de Vatican, dand de bănuit că evreii dau ordine în privința SSPX-ului din Franța. De aproape 40 de ani, SSPX-ul din Franța a fost agresorul într-un război împotriva autorității legitime a Bisericii Catolice, începând cu consacrarea ilicită a Arhiepiscopului Lefebvre din 1988, război care seamănă izbitor cu războiul pe care israelienii îl poartă împotriva palestinienilor în aceeași perioadă.
Ed Condon, scriind pentru „The Pillar”, a observat același tipar, subliniind că „conducerea societății a părut să adopte un ton de căutător de compromis nemulțumit, insistând în același timp că consacrarea lor ilicită va continua fără mandat papal”.
FSSPX este prescurtarea Fraternității Sfântul Pius al X-lea (Fraternitas Sacerdotalis Sancti Pii X). Este o societate sacerdotală catolică tradiționalistă internațională, fondată în 1970 de arhiepiscopul francez Marcel Lefebvre.
Societatea a fost înființată ca răspuns la deviațiile moderniste percepute și la schimbările liturgice care au urmat Conciliului Vatican II.
FSSPX este cel mai bine cunoscută pentru dedicarea sa față de conservarea Liturghiei tradiționale latine (Liturghia Tridentină) și a teologiei catolice de dinainte de Vatican II.
FSSPX aderă strict la practicile catolice, catehismul și tradițiile liturgice așa cum existau înainte de anii 1960.
FSSPX critică Conciliului Vatican II si susțin că anumite reforme introduse de Vatican II – cum ar fi ecumenismul, libertatea religioasă și modificările aduse Liturghiei – contrazic învățăturile istorice ale Bisericii și expun doctrina catolică la erori.
SSPX-ul din Franța nu operează cu recunoaștere canonică oficială și deplină din partea Bisericii Romano-Catolice tradiționale. Relația a fost din punct de vedere istoric foarte tensionată:
Arhiepiscopul Lefebvre a consacrat patru noi episcopi fără permisiunea Papei Ioan Paul al II-lea. Acest act ilicit a dus la excomunicarea lui Lefebvre și a episcopilor nou consacrați, plasând societatea într-o stare de schismă.
Ridicarea excomunicărilor în 2009 de Papa Benedict al XVI-lea a ridicat excomunicările episcopilor supraviețuitori.
Cu toate acestea, Vaticanul a clarificat faptul că FSSPX încă nu are statut canonic, iar preoții săi nu posedă autoritatea oficială de a exercita în mod legitim funcții pastorale (cum ar fi ascultarea spovedaniilor) în circumstanțe normale.
De-a lungul anilor, Vaticanul și FSSPX au purtat discuții teologice pentru a-și rezolva diferențele, deși tensiunile izbucnesc ocazional din cauza dezacordurilor ideologice continue.
De peste 40 de ani, FSSPX a susținut că există „o stare de urgență” în Biserică ca justificare pentru sfidarea autorității bisericești. Afirmația nu avea sens, deoarece era întotdeauna însoțită de declinări de responsabilitate care recunoșteau autoritatea papei și validitatea Liturghiei vernaculare.
Ultimul ultimatum al lui Pagliarani a schimbat termenii angajamentului. Ducând afirmația sa privind starea de urgență la concluzia logică, Pagliarani spune acum că porțile iadului au biruit Biserica fondată de Hristos, deoarece, în cuvintele sale, „într-o parohie obișnuită, credincioșii nu mai găsesc mijloacele necesare pentru a-și asigura mântuirea veșnică”.
La fel ca și catolicismul tradiționalist în general, FSSPX s-a născut din opoziția față de schimbările din Biserica Catolică care au urmat Conciliului Vatican II (1962–1965). Fondatorul și figura centrală a societății a fost Arhiepiscopul francez Marcel Lefebvre, care a slujit Biserica Catolică ca Delegat Apostolic pentru Africa francofonă, Arhiepiscop de Dakar și Superior General al Congregației Sfântului Duh, un ordin misionar de preoți. Mereu apar noi ordine bisericesti, sacerdotale, monahale si duhovnicesti; de ce oare?
În septembrie 1970, la scurt timp după pensionarea sa din funcția de Superior General al Congregației Sfântului Duh, Lefebvre a fost abordat de unsprezece membri ai Seminarului Pontifical Francez din Roma. Aceștia au cerut sfatul lui Lefebvre cu privire la un seminar conservator unde să-și poată finaliza studiile.
El i-a îndrumat către Universitatea din Fribourg, în Elveția..
Le-a spus că, dacă le-ar spune să meargă mai departe, ar vedea în ea un semn al Providenței Divine. Charrière a aprobat cererea lui Lefebvre și, cu un document datat cu șase zile înainte de 1 noiembrie 1970, a înființat Fraternitatea Sfântul Pius al X-lea ca o pia unio („uniune pioasă sau sfântă”) cu titlu provizoriu (ad experimentum) pentru șase ani.
Statutul de pia unio a fost prima etapă prin care trece o organizație catolică înainte de a obține recunoașterea oficială ca institut religios sau societate de religie apostolică in conformitate cu dreptul canonic. Din 1983, termenul „Asociația credincioșilor creștini” a înlocuit „pia unio”. Fraternitatea Sfântul Pius al X-lea a fost fondată oficial, respectând toate normele canonice și primind binecuvântarea episcopală și încurajarea ordinariului local.
În mod normal, după o perioadă adecvată de experiență și consultare cu Sfântul Scaun, un episcop ar ridica o pia unio la statut oficial la nivel diecezan. Lefebvre a încercat să ocolească această etapă și a contactat trei departamente diferite ale Sfântului Scaun pentru a asigura recunoașterea timpurie a societății sale.
A obținut cu succes o scrisoare de încurajare de la cardinalul John Wright, prefectul Congregației pentru Cler, dar nu a existat nicio aprobare din partea congregației Sfântului Scaun responsabilă pentru ridicarea unei asociații la nivelul dorit de Lefebvre.
Scrisoarea cardinalului Wright, din data de 18 februarie 1971, spunea, referitor la domeniul de competență al congregației cardinalului Wright, că asociația „va putea contribui mult la realizarea planului elaborat de această Congregație pentru partajarea clerului la nivel mondial”.
Înființarea FSSPX a fost nedorită de unii oameni ai bisericii, în special episcopii francezi, a căror perspectivă teologică diferă de cea a lui Lefebvre și care aveau legături importante cu cardinalul secretar de stat al Sfântului Scaun, Jean-Marie Villot.
Până în noiembrie 1974, episcopatul francez a indicat că nu va încardina niciunul dintre preoții lui Lefebvre din diecezele lor, ceea ce era opusul dorinței unor episcopi elvețieni de a-i încardina pe preoții societății.
De observat prezenta continuă a elvetienilor in Reformă cat si in instituirea de congregatii si uniuni pioase sau caritabile.
O controversă centrală din jurul FSSPX se referă la consacrarea de către Arhiepiscopul Lefebvre și episcopul brazilian Antônio de Castro Mayer a patru preoți FSSPX ca episcopi în 1988, încălcând ordinele Papei Ioan Paul al II-lea.
La instrucțiunile Papei Ioan Paul al II-lea, cardinalul Ratzinger i-a răspuns lui Lefebvre pe 30 mai, insistând asupra respectării acordului din 5 mai și adăugând că, dacă Lefebvre ar efectua consacrari neautorizate pe 30 iunie, autorizația promisă pentru hirotonirea în episcopat ar fi retrasă.
Pe 3 iunie, Lefebvre a scris că intenționează să procedeze. Pe 9 iunie, Papa a răspuns printr-o scrisoare personală, apelându-l să abandoneze un plan care „nu ar fi văzut decât ca un act schismatic, ale cărui consecințe teologice și canonice vă sunt cunoscute”. Lefebvre nu a răspuns, iar scrisoarea a fost făcută publică pe 16 iunie.
Pe 30 iunie 1988, arhiepiscopul Lefebvre a procedat la hirotonirea în episcopat a patru preoți ai FSSPX. Antônio de Castro Mayer, episcop emerit de Campos dos Goytacazes, Brazilia, a asistat la ceremonie. Cei consacrați ca episcopi au fost: Bernard Fellay, Bernard Tissier de Mallerais, Alfonso de Galarreta și Richard Williamson.
Pe 12 februarie 2026, Davide Pagliarani s-a întâlnit cu cardinalul Víctor Manuel Fernández, șeful Dicasterului pentru Doctrina Credinței. Dicasterul și-a exprimat deschiderea de a începe discuțiile cu FSSPX, avertizând totodată împotriva consacrărilor planificate.
Pe 18 februarie 2026, FSSPX a publicat o scrisoare adresată de Don Pagliarani cardinalului Fernandez, în care 1 iulie era confirmată ca punct de plecare pentru noile consacrari episcopale.
Pe 16 martie 2026, Districtul Italian FSPPX a donat episcopilor italieni un volum intitulat Al servizio della Chiesa (În slujba Bisericii) în care sunt explicate motivele noilor consacrari episcopale.
Pe 13 mai 2026, cardinalul Víctor Manuel Fernández, prefectul Dicasterului pentru Doctrina Credinței, a avertizat în mod explicit Societatea că hirotonirea episcopală planificată în iulie va fi considerată un act de schismă formală și va duce la excomunicarea noilor episcopi și a tuturor celor implicați în hirotonisire.
Pe 26 mai 2026, Societatea a anunțat numele celor patru episcopi: Pascal Schreiber din Aargau, Elveția, rector al Seminarului Herz Jesu, Michael Goldade din Dakota de Nord, Statele Unite, rector al Seminarului Saint Thomas Aquinas, Michel Poinsinet de Sivry din Franța, superiorul districtului Benelux, și Marc Hanappier din Franța, profesor la Seminarul Saint Thomas Aquinas.
Într-o declarație care a reafirmat autoritatea papală și a negat gravitatea situației actuale, episcopul Fellay a anunțat duminică, 26 aprilie, că „există o probabilitate enormă ca voi toți să fiți excomunicați, declarați schismatici” de către Vatican, dacă consacrarea va continua conform așteptărilor.
Apoi, Pagliarani a reluat stilul pasiv-agresiv pe care l-am așteptat de la FSSPX, reafirmându-și sfidarea în cuvinte care sugerau simultan reconcilierea, în termenii săi, desigur: „În recunoașterea comună a faptului că nu putem găsi un acord asupra doctrinei”, a scris Pagliarani, „mi se pare că singurul punct asupra căruia putem fi de acord este cel al carității față de suflete și față de Biserică”.
Problema principală aici este caritatea, nu doctrina. În tratatul Sfântului Augustin „Despre Botez, împotriva donatiștilor” (De Baptismo contra Donatistas, cca. 400–401 d.Hr.), în special în Cărțile I–IV), el atribuie în mod repetat daunele schismei lipsei de caritate (caritas), bazându-se în mare măsură pe ceea ce a spus Sfântul Pavel în 1 Corinteni 13:1–3 despre natura esențială a carității:
“Chiar dacă aș vorbi limbi omenești și îngeresti, și n-aș avea dragoste, sunt ca o aramă sunătoare sau un chimval zornăitor. … Și chiar dacă aș avea toată credința, așa că aș putea muta munții, și n-aș avea caritate, sunt nimic. Și chiar dacă mi-aș împărți toate bunurile pentru a hrăni săracii și chiar dacă mi-aș da trupul să fie ars, și n-aș avea caritate, nu-mi folosește la nimic.”
În Cartea I și Cartea a IV-a, Augustin explică faptul că nici măcar sacramentele valide (cum ar fi botezul) în afara unității Bisericii Catolice nu folosesc la nimic pentru mântuire fără caritate, care este legătura unității în Duhul Sfânt. Schisma rupe această legătură, făcând din separare o „rană fatală” care anulează beneficiile spirituale. Sacramentele care sunt săvârșite și primite în schismă rămân valide ca formă, dar le lipsește efectul mântuitor până când unitatea și caritatea sunt restabilite:
Augustin și-a bazat afirmația conform căreia donatiștii erau în afara Bisericii pe celebra frază a Sfântului Ciprian „Extra Ecclesiam nulla Salus”. Chiar și cei care celebrează sacramente valide nu pot atinge mântuirea veșnică dacă le lipsește caritatea fraternă, deoarece caritatea, nu simpla corectitudine doctrinară sau sacramentală, ține Biserica unită.
Denunțurile de către FSSPX la adresa Conciliului Vatican II ca avand un conținut de doctrine „eretice”, demonizarea Novus Ordo aprobat de papalitate ca fiind „periculoasă pentru suflete” și criticile sale viguroase la adresa tuturor papalităților post-conciliare, considerându-le pline de „modernism”, au ajuns acum la un punct de incoerență teologică.
Totusi care este pozitia FSSPX-ului, dacă poate avea una consecventă?
In pofida unei proiectii de maxim conservationism totusi au fost depistati si dati publicitatii trei preoți și un fost seminarist ce au molestat cel puțin o duzină de tineri în mai multe țări. S-a mai afirmat că dovezile abuzurilor au fost ținute secrete de către FSSPX și că preoților li s-a permis totusi să-si continue slujirea.
FSSPX-ul este si el supus diviziunii care macină nucleul si au apărut mai multe dezmembraminte ale Frătiei peste tot in lume. In general aceste factiuni nu sunt recunoscute nici ele de Papalitate. Dar totusi unele grupuri desprinse din FSSPX au reconciliat cu Papalitatea si sunt recunoscute canonic.
Excomunicările iminente ar trebui văzute ca un act de milă din partea Papei Leon al XIV-lea. Caritatea nu are niciun sens separat de adevăr. Dacă Papa Leon ar trece cu vederea gravitatea consacrărilor ilicite ale FSSPX, ar facilita condamnarea celor care rup comuniunea cu vehiculul mântuirii pe care Hristos l-a creat atunci când l-a făcut pe Petru primul Papă și i-a dat puterea de a ierta și de a păstra păcatele.
Nu mai este mult pană pe 1 iulie.
Pentru mai multe informații despre locațiile, ministerele și credințele lor, puteți vizita site-ul oficial FSSPX: https://sspx.org/en
Alte surse:
https://firstthings.com/goodbye-sspx/#:~:text=As%20expected%2C%20the%20head%20of,further%20dialogue%20over%20doctrinal%20matters.
https://sspxpodcast.com/episodes/fr-pagliarani
Atlanta 8/06/2026
Detasat temporal, miscarile lui Trump sunt tocmai pentru a accelera implozia imperiului. Acest imperiu a devenit un monstru Frankestein, un golem (!) distructiv pentru civilizatie. Xi & Vladimir NU pariaza pe…cai morti. In psihologie inversa, Trump este primul lider american care a devoalat (fooooaaarte subtil + a starnit roiul) planurile ocultei. Cu toata dragostea de jerusalema: prieten mi-e bibi, dar mai prieten mi-e Adevarul. In logica aceasta, Trump = „omul secolului 21” (surclasandu-l pe Putin).
urmatoarea la prabusire fiind China.
Doar propagandistii mercenai ai Asiei credeti ca, prin lucrarea voastra se va prabusi SUA, fara a urma imediat si prabusirea globala a lumii.
https://hotnews.ro/rusia-merge-spre-dezastru-financiar-serviciul-militar-de-informatii-al-suediei-spune-ca-putin-ascunde-starea-reala-a-economiei-2223433
Sine ira. Vezi datele statistice legate de economia Rusiei, in „modul”, fara conectare la finatele globale (burse) si vei intelege ca nu blufeaza. Imperiile de genul asta, ridicate pe truda si arme, nu prea… cad. Nu mor caii cand vor cainii.