Eu, în felul acesta, renunț la dreptul meu la autodeterminare națională evreiască

de Robert Cohen

Bun, hai că încep.

Renunț la dreptul meu la autodeterminare națională evreiască.

OMG!

Gata. Am făcut-o.

Nu a durut.

Încă sunt aici.

Încă sunt evreu.

Dar ce a fost asta? Cum am ajuns aici?

Și de ce liderilor noștri evrei le place atât de mult să vorbească despre asta?

Înțeleg, potrivit diferitelor declarații ale comunității evreiești, că eu ca evreu am dreptul la ceva ce se numește autodeterminare națională evreiască.

Mersi băieți. Sună bine. La început.

Pare-se, fiecare națiune are acest drept, iar eu, făcând parte din națiunea evreiască, îl am și eu (cel puțin îl aveam, până când am renunțat acum la el).

Înseamnă (sau însemna) că am dreptul să trăiesc într-un stat evreiesc care mă va proteja și îmi va oferi privilegii ca evreu. De fapt, aș putea să mă mut acolo mâine, dacă aș vrea, definitiv.

Teoria spune că am nevoie de acest drept deoarece o asemenea protecție nu poate fi garantată nicăieri altundeva în lume, cel puțin nu există o astfel de garanție pe termen lung. Tot ce trebuie să fac este să deschid o carte de istorie evreiască pentru a ști cât de adevărat e lucrul acesta. Sunt prea mulți oameni care ne urăsc. Deci, oricât de luminos ar putea părea la un anumit moment, nu există cu adevărat un viitor pentru mine care să nu necesite polița de asigurare a unui stat-națiune evreiesc. Numai dacă ne gândim la secolul 20 european și înțelegem cât de fragilă este de fapt „civilizația”.

Mulțumită cam tuturor confesiunilor religioase și organizațiilor evreiești și tuturor celor din pozițiile de conducere evreiești, am învățat că autodeterminarea națională evreiască (altfel cunoscută ca Zionism) este un drept de nezdruncinat și astăzi este o parte invizibilă a identității mele evreiești. O puneți la îndoială pe propria răspundere.

Însă, în ciuda tuturor acestor lucruri, eu o dau la o parte. Puteți s-o luați înapoi. N-am nevoie de ea. Și o să vă spun de ce.

Dar mai întâi trebuie să știți un pic mai multe despre cum funcționează totul.

„Contextul” național evreiesc

În ciuda celor 2000 de ani de dispersări, migrări, expulzări și etnie mixtă, încă suntem, spune teoria, o „națiune”. Și lucrul ce unește poporul meu în această națiune este originea noastră comună într-o parte a lumii pe care noi o descriem ca „Pământul promis”, potrivit scripturii noastre. Dacă vă aduceți aminte povestirile din Vechiul Testament, a fost „promis” strămoșilor noștri Avraam, Isac și Iacob și descendenților acestora.

Da, știu că rabinii noștri au remodelat cu succes iudaismul pentru a se adapta circumstanțelor noastre schimbate.

Și știu că au muncit pentru a se îndepărta de la practicarea unei religii bazate pe cultul pământului și al Templului.

Nu am uitat cum au înlocuit sacrificiile animale cu rugăciunea și studiul și acțiunile etice.

Știu că au adaptat poruncile biblice la viața în afara Pământului Promis.

Știu, știu, știu.

Dar se pare că toate acestea au reprezentat doar o stare de „așteptare”, o întârziere, nu o evoluție spirituală. O abatere necesară dar nedorită de la adevărata noastră istorie ca națiune. În realitate, eram disperați să punem mâna pe pământ cât mai repede cu putință.

Faptul că rabinii secolului al 19-lea și de la începutul secolului 20 au avut de obiectat la adresa Zionismului nu ar trebui să ne distragă de la adevărul esențial și anume că Zionismul este vital pentru iudaism – sau „axiomatic” cum îi place să spună rabinului-șef Mirvis.

Cât despre obiecțiile rabinice anterioare, înțeleg că aveau de-a face cu faptul că exilul nostru era atât spiritual și moral cât și fizic. Dar până la urmă, au ajuns cu toții la ideea unei autodeterminări naționale evreiești. Chiar și rabinii liberali și reformați au fost nerăbdători să facă o distincție între națiune și religie. Rabinii au avut întotdeauna talentul să se adapteze condițiilor politice curente.

Și nu vă faceți griji dacă nu sunteți evrei religioși (gânditorii și pionierii Zioniști timpurii cu siguranță nu erau). Legăturile culturale și istorice cu pământul sunt mai mult decât suficiente să susțină „reîntoarcerea” noastră națională.

În plus, întotdeauna am fost prezenți pe Pământul Promis, indiferent cât de puțini am fi fost, pe toată perioada dispersării noastre. Deci, de fapt, dacă stai să te gândești, nu am plecat niciodată.

Sper că țineți pasul.

Noua religie internațională

Trăim într-o epocă a istoriei umane în care „drepturile” au devenit noua religie internațională. Asta înseamnă că poți să dai de belea dacă refuzi oamenilor ceea ce ei consideră un „drept” individual sau al unui grup, sau, în acest caz, al unei „națiuni”. De fapt, să negi „drepturile” oamenilor este cam cea mai gravă crimă pe care o poți comite astăzi în cultura vestică post-iluministă.

Așa că, nu este deloc surprinzător că negarea dreptului la autodeterminare evreiască a devenit inclusă în definiția antisemitismului.

Astăzi, dacă investighezi sau ataci conceptul de Zionism sau felul în care este alcătuit statul modern al Israelului, vei fi acuzat de antisemitism cât ai bate din palme. Este în regulă (în teorie, în practică nu prea) să critici anumite aspecte ale politicii guvernului israelian dar nu fundamentele existenței Israelului deoarece asta devine o încălcare a drepturilor umane evreiești.

Acuzația de antisemitism vine cam așa:

„Cum poți să negi dreptul evreilor la autodeterminare națională în timp ce aperi acest drept pentru alți oameni? De ce evreii trebuie să fie singurii oameni din lume despre care să poți spune că nu au dreptul ăsta. E antisemitism!”

Este o retorică potentă și este folosită pentru a închide, nu pentru a deschide o dezbatere despre o pace justă în Israel/Palestina. În majoritatea timpului funcționează. Și pentru lobby-ul pro-Israel cât și pentru liderii noștri evrei a devenit vital să funcționeze.

Bătălia drepturilor umane rivale

Motivul pentru care auzim atât de mult despre autodeterminarea națională evreiască este deoarece a devenit singura modalitate de a justifica și de a distrage atenția de la trecutul și prezentul inerent problematic al Zionismului.

În ultimii zeci de ani, contextul conflictului israeliano-palestinian s-a schimbat radical. După 50 de ani de ocupație a Cisiordaniei și anexare a Ierusalimului de Est și după 10 ani de blocadă israeliană impusă Gazei, conflictul devine înțeles într-un nou mod.

Nu mai e vorba despre un naționalism concurând cu alt naționalism. Nu mai e vorba despre narative diferite în legătură cu istoria pământului.

Este vorba despre cine are dreptate și cine nu. Cine neagă drepturile acelea și cine rezistă ocupației (uneori pacifist, alteori violent). Asta se aplică palestinienilor ce trăiesc în Cisiordania și în Ierusalimul de Est și în Fâșia Gaza. Lipsa drepturilor se aplică și palestinienilor israelieni (20% din populație) și refugiaților și urmașilor lor expulzați și neavând permisiunea de reîntoarcere la casele lor din Israel după 1949.

Mișcare de eliberare sau colonialism de tip settler?

Dar oare stă în picioare dreptul evreiesc la autodeterminare națională?

Este povestea noastră la fel ca cea a altor mișcări naționaliste de eliberare? La mijlocul secolului 20 eram noi ca italienii sau germanii la mijloc de secol 19? Sau ca cehii și maghiarii după primul război mondial?

Adevărul incomod este că definițiile obișnuite ale mișcărilor naționale de eliberare nu funcționează când încerci să le aplici situației evreilor de la sfârșitul secolului al 19-lea.

Noi nu trăiam pe același pământ. Nu eram o majoritate nicăieri, pe niciun pământ unde trăiam. Eram (și încă suntem) alcătuiți din diferite grupuri etnice. Forma cea mai apropiată de o limbă și o cultură comună era Yiddishkeit-ul est european. Așa că e dificil de făcut comparații istorice.

Pentru obținerea autodeterminării noastre naționale evreiești era nevoie de un alt popor, nativ pe pământul pe care doream să ne „reîntoarcem”, care să facă loc pentru noi. Nu așa funcționează mișcările naționale de eliberare.

Așa că „autodeterminarea națională evreiască” este o frază foarte utilă în „Epoca drepturilor omului”. Reușește să distragă atenția de la felul în care Zionismul a acționat în realitate, oricât de logice și chiar nobile ar fi fost odată intențiile sale față de evreii oprimați în ghettourile și ștetl-urile Europei de Est.

Conceptul autodeterminării naționale evreiești transformă cu succes un proiect colonialist de tip settler (așa cum pionierii timpurii Zioniști nu erau rușinați să-l descrie) într-o mișcare de eliberare evreiască. Plus că „mișcare națională evreiască de eliberare” sună mult mai bine în urechile moderne decât „colonialism de tip settler”.

Așa că există o mare problemă politică și morală cu ideea autodeterminării naționale evreiești odată ce ai dat la o parte straturile de negare și autojustificare colectivă. Și asta până să apuci să îți pui întrebări în legătură cu însăși ideea unei națiuni evreiești, idee ce are și ea parte de contestările ei istorice și de contradicțiile sale interne.

Dând piept cu criticii mei

Așa că întorc spatele întregii idei de autodeterminare națională.

Înțeleg că este dificil din punct de vedere emoțional pentru mulți evrei. Dar este în cel mai bun caz dubios din punct de vedere intelectual să nu o faci; un coșmar etic pentru iudaism; și o catastrofă pentru palestinieni.

Dar nimic din toate astea nu îmi va reduce criticii la tăcere.

Se vor repezi să spună că Israelul nu este singura țară zidită pe un trecut colonialist de tip settler (presupunând că acceptă premisa asta). „Ai putea să folosești aceleași argumente împotriva legitimității Statelor Unite sau a Australiei. De ce te legi de Israel? Pentru că ești un antisemit!”

Pare corect. Cu siguranță că Israelul nu este singura țară cu un trecut colonialist settler. Dar în cazul Israelului, asta nu e o problemă care să îi privească doar pe istorici.

Asta e o problemă care se întâmplă acum, în prezent, în timp ce vorbim.

Israelul încă își neagă natura întemeierii sale, consecințele și responsabilitățile pe care le are față de poporul pe care l-a deposedat. În al doilea rând, devotamentul său față de democrație este în cel mai bun caz limitat. Israelul controlează efectiv viețile a 4,5 milioane de palestinieni (fie direct, fie indirect) prin ocupație și prin blocada asupra Gazei. Discriminează și împotriva propriei sale populații palestiniene. Și refuză să-și asume și cea mai mică responsabilitate pentru comunitatea refugiaților palestinieni pe care a creat-o. Ăsta este un asalt continuu asupra drepturilor omului, 24 din 24! Nu e o pagină de istorie.

Așa că nu mă leg pe nedrept de Israel și nu folosesc standardele duble. Nedrept și nepotrivit este să ignori toate aceste lucruri.

Celălalt argument favorit este din categoria „ce-ar fi fost dacă.” Și sună cam așa:

„Ce-ar fi fost dacă ar fi existat un stat evreiesc în 1933 sau în 1940? Așa ar fi salvat viețile a milioane de evrei. De aceea am avut nevoie de autodeterminare națională și de aceea avem nevoie azi. Dacă negi acest drept înseamnă că ai trimis bucuros milioane de evrei la moarte. Și că ai face asta și mâine.”

Și eu pot să pun o mulțime de întrebări care încep cu „dar dacă”. Ce-ar fi fost dacă Chamberlain l-ar fi confruntat pe Hitler la Munchen? Ce-ar fi fost dacă America, Marea Britanie și Argentina și-ar fi deschis porțile refugiaților evrei fugind de naziști? Dar dacă RAF (n.t. forța aeriană a armatei britanice) ar fi bombardat Auschwitz? Dar dacă Hitler ar fi fost asasinat?

Sunt nenumărate cursuri diferite pe care le-ar fi putut lua istoria și schimbând un element al poveștii nu înseamnă că rezultatul dorit s-ar fi întâmplat. Au fost milioane de evrei și ne-evrei civili uciși de naziști sau de aliații lor. Scenariile care ar fi putut să-i salveze sunt infinite. Un stat evreiesc nu a fost niciodată singura sau cea mai bună alternativă la ceea ce s-a întâmplat.

Și acum încotro?

Deci, am renunțat la dreptul meu la autodeterminare națională evreiască. E pa. Am terminat-o cu asta.

Dar îmi dau seama că altceva trebuie să se întâmple. Ceva mult mai coerent și cu mult mai multe beneficii pentru evrei, palestinieni și pentru oricine lângă care trăim în satul acesta global.

Nu vreau autodeterminare națională evreiască, dar vreau drepturi egale, respect egal, protecție egală și oportunități egale oriunde trăiesc. Și împreună cu aceste drepturi trebuie să vină și responsabilitatea de a lupta și de a le proteja pe cele ale vecinilor mei.

Există astăzi în Israel o majoritate evreiască, o limbă și o cultură comună. Aceste șase milioane de evrei israelieni au drepturi și au nevoie de siguranță și protecție la fel ca cetățenii oricărei țări. Și coloniștii evrei din Cisiordania au drepturi. Dar niciunul dintre drepturile noastre evreiești nu poate fi garantat cu prețul suferinței altor oameni. Modalitatea de a proteja democrația (parțială) a Israelului este de a o extinde, nu de a o refuza altora.

A respinge autodeterminarea națională evreiască nu este același lucru cu a dori distrugerea statului Israel sau a dori ca cetățenii săi evrei să fie aruncați în mare. Asta este doar încă o mostră de limbaj apocaliptic menit să îngusteze o dezbatere acceptabilă și să înăbușe o conversație onestă.

Dorința drepturilor egale nu îi exclude pe evreii din Israel sau din altă parte. Și indiferent care ar fi aranjamentele pentru a realiza acest lucru, este ridicol și antidemocratic să crezi că teritoriul Israelului sau oricum i-am spune, ar fi lipsit de un puternic caracter evreiesc sau de un puternic caracter palestinian. Dar asta trebuie să se bazeze pe respectul și protecția reciprocă și nu pe discriminare instituțională.

Răspunsuri universale

Renunțând la dreptul meu la autodeterminare evreiască mă simt la fel de evreu ca înainte. Și sunt la fel de legat de ceilalți evrei printr-o credință comună, o istorie comună și o sensibilitate comună. Istoria noastră evreiască e unică. Nu încăpem în definițiile altor minorități naționale. Așa că soluția la oprimarea noastră trebuie să fie și ea diferită. E nevoie de o abordare mai degrabă universală, nu naționalistă. Așa asiguri adevărata autodeterminare evreiască oriunde, nu doar într-un singur loc. Poartă numele de drepturi egale. Și luptăm pentru ele pentru noi și pentru ceilalți oriunde am fi. Nu e o utopie naivă ce promovez eu aici. Acest tip de gândire va salva poporul evreu, nu îl va distruge. Este bun simț și bună-cuviință. Și acesta este întotdeauna un bun punct de plecare.

http://mondoweiss.net/2016/12/jewish-national-determination/