“Convorbirile ultime” ale lui Benedict al XVI-lea
20 februarie 2017

Andrei Marga
Andrei Marga
Cel mai influent teolog din anii șaizeci încoace și primul papă emerit din istorie, Benedict al XVI-lea, a publicat un nou volum, sub titlul Ultimele convorbiri (Letzte Gespräche. Mit Peter Seewald, Droemer – Knaur, München, 2016, 286 p.).

Deja titlul este tulburător, fiind trei accepțiuni la dispoziție. Poate fi ultimul volum din seria de convorbiri ample și sistematice ( Salz der Erde, 1996; Gott und die Welt, 2000; Licht der Welt, 2010) pe care Joseph Ratzinger le-a realizat cu ilustrul jurnalist. Poate fi vorba, la fel de plauzibil, de ultima, chronologic vorbind, din seria de convorbiri ale celebrului teolog. Dar poate fi vorba, ca a treia variantă, de convorbirile ultime pe care le realizează pe Pământ o personalitate care a marcat Biserica, teologia, filosofia și gândirea publică a timpului său. Avem de a face cu personalitatea care a fost, cum spunea papa Francisc, “mintea teologică” a lungului pontificat al lui Ioan Paul al II-lea și cel mai teolog dintre papi.

În orice accepțiune, volumul Convorbiri ultime este edificator cu privire la vederile suveranului pontif al anilor 2005-2013, mai ales că Peter Seewald a urmărit, prin întrebări, să-și completeze datele în vederea biografiei exhaustive a lui Benedict al XVI-lea. Având în vedere ponderea neobișnuită a interlocutorului, interviul este, cu siguranță, un eveniment istoric. În volum se luminează multe aspecte ale biografiei lui Joseph Ratzinger și desigur ale celor opt ani de pontificat încheiat, în premieră istorică, printr-o retragere neașteptată.

Interviul luat în mănăstirea Mater Ecclesiae din Grădina Vaticanului, în care s-a retras fostul papă, începe, de altfel, cu o scurtă trecere în revistă a noii vieți a lui Benedict al XVI-lea. Papa emerit spune că demisia l-a făcut “liber, pentru ca, smerit, să pășesc cu Dumnezeu zilnic, să trăiesc între prieteni și să fiu vizitat de prieteni”. Mărturisirea sa este că nu puterea asupra celorlalți, pe care o dă scaunul papal, a fost sentimentul său. Dimpotrivă, “am resimțit nu ca și cum eu aș fi mai tare, ci totdeauna ca răspundere, ca ceva greu și care te copleșește. Ca ceva care te obligă să te întrebi în fiecare zi: sunt eu pe măsură?” (p.27). Iar atunci când la această întrebare răspunsul său a fost negativ, a intervenit, onest, retragerea. O altă mărturisire, că “pentru mine partea politică a oficiului a fost cea mai solicitantă” (p.263), spune, de fapt, totul.

Benedict al XVI-lea
Benedict al XVI-lea
De altfel, fostul suveran pontif a infirmat mereu, prin ceea ce a făcut, supoziția hazardată că ar fi fost condus de vreo voință de putere. Joseph Ratzinger a ezitat să treacă de la profesură la arhiepiscopia de München-Freissing. Abia dispoziția expresă a lui Paul al VI-lea l-a trecut din universitate în cariera eclezială. Fiind cardinal, a declinat prima propunere a papei Ioan Paul al II-lea de a se muta la Roma ca prefect al educației, motivînd că misiunea sa în capitala Bavariei nu s-a încheiat. Devenit prefect al Congregației Doctrinei (Sanctum Officium), cardinalul Joseph Ratzinger i-a prezentat papei Ioan Paul al II-lea de trei ori cererea de eliberare din funcție (p.203), spre a lucra la desăvârșirea operei teologice. Apoi s-a rugat lui Dumnezeu să nu-i pună pe umeri pontificatul și a sperat zadarnic ca în conclavul din aprilie 2005 altcineva, mai tânăr, să preia scaunul pontifical, încât să revină la Regensburg. Acolo își cumpărase o casă pentru a lucra nestingherit și își transferase deja o parte a bibliotecii personale.

Benedict al XVI-lea spune acum, în Convorbiri ultime, că se bucură că are “libertate interioară” destulă pentru a fi permanent în legătură cu “ceea ce este divin și spiritual”, dar și cu lumea din jur. Rugăciunea vestită a lui Franz Xaver – „te iubesc, Doamne, nu pentru că mă poți trimite în iad sau în ceruri, ci pentru că tu ești tu” – omiliile duminicale pentru mănăstirea de lângă basilica San Pietro, în care este însoțit de doi secretari și de patru călugărițe, și însemnările pentru istorie dau conținut vieții sale actuale.

Nu se putea ocoli întrebarea privind rațiunile retragerii papei Benedict al XVI-lea – prima demisie a unui papă în ultima o mie de ani, a doua în istoria papalității. Întrebarea era de neocolit din cel puțin două motive.

Pe de o parte, se știe de mult (în mod exact din secolul al XVI-lea, de la cardinalul Reginald Pole) că cine își asumă scaunul Sfântului Petru trebuie să fie gata să fie martir, oricând. În fața acestui argument, Benedict al XVI-lea a reiterat ceea ce spusese ca profesor de teologie când a apărat primatul pontifical: papa trebuie să fie gata de martiriul ființei proprii.

Într-adevăr răspunderea pontifului, spune Benedict al XVI-lea, înConvorbiri ultime, este extraordinară „în sensul că suferința lumii și problemele ei sunt ale sale…. Dacă un papă ar primi doar aplauze, ar trebui să se întrebe dacă nu cumva a făcut ceva ce nu este corect” (p.44). Dar de aici nu rezultă că trebuie repetat ceea ce au făcut unii antecesori, care au rămas pe scaunul petrin vizibil marcați de suferință fizică și practic puși în imposibilitate de a-și exercita plenar misiunea. Benedict al XVI-lea nu a dorit să repete asemenea situație continuând pontificatul în pofida stării de sănătate. Argumentul său este că „însărcinarea din partea lui Petru” nu se poate satisface în orice condiții de putere fizică a omului. „Papa nu este supraom”. Într-adevăr, „episcopul este purtătorul unei misiuni sacramentale”, dar oficiul papal este o funcție. „Dacă se retrage, papa rămâne într-un sens lăuntric în răspunderea pe care a preluat-o, dar nu în funcție. În această privință se va înțelege încet că oficiul papal nu a pierdut din grandoarea sa, chiar în situația în care caracterul omenesc al ocupării funcției intră mai clar în relief” (p.48). Benedict al XVI-lea spune că a demisionat deoarece simțea că puterile fizice nu îi mai sunt de ajuns pentru a fi la înălțimea misiunii, cu tot ceea ce aceasta implică.

Pe de altă parte, s-a speculat îndelung în legătură cu faptul că unul dintre cameriștii papei a făcut publice documente confidențiale, încît papa ar fi fost constrâns la demisie. Benedict al XVI-lea dezminte energic, înConvorbirile ultime, această speculație. Nu numai că nu era nimic amenințător pentru pontif în dezvăluirea respectivă, nu numai că l-a iertat pe camerist, dar decizia de retragere din funcție era deja în preocupările sale. „Desigur, nu trebuie nimeni să se încline în fața imperativelor formulate de cineva. De aceea am accentuat în cuvântul meu (de retragere NM) că o fac în mod liber. Nu-ți permiți să pleci când cineva ți-o cere. Nu-ți permiți să cedezi presiunilor. Îți permiți să pleci numai când nimeni nu ți-o cere. Nimeni nu mi-a cerut să o fac. Nimeni” (p.50). Benedict al XVI-lea s-a retras din funcție din considerente de sănătate fizică, în deplină libertate, sub imperiul considerentelor amintite.
Mai rămâne astfel valabilă legătura cu crucea, pe care orice creștin are a o purta cu sine? „Nu m-am distanțat de cruce (ich gehe nicht weg vom Kreuz)”, spune Benedict al XVI-lea. Ne amintim că atunci cînd cardinalul Joseph Ratzinger i-a cerut la un moment dat papei Ioan Paul al II-lea să-l elibereze din funcția de prefect la Sanctum Officium, papa i-a răspuns: nici pe Isus nu l-a coborît nimeni de pe cruce în această lume, astfel că mergem mai departe! Acum Benedict al XVI-lea explică faptul că prin retragerea din pontificat nu s-a dat jos de pe cruce pentru a-i fi mai „comod”. „Nu a fost o fugă lăuntrică în fața pretenției credinței, ce conduce oamenii înspre cruce. Ci numai un alt fel de a rămâne legat de Domnul suferind, în liniștea credinței, în măreția și intensitatea rugăciunii pentru întreaga Biserică. Pasul făcut de mine nu este fugă, ci mai curînd alt fel de a rămâne credincios serviciului meu” (p.60). De aceea, despărțirea papei Benedict al XVI-lea de Palatul Pontifical s-a și făcut nu prin vreo festivitate, care ar ține de lumea dată și este semn al acesteia (Verweltlichung), ci printr-o liturghie și întâlnirea cu credincioșii în piața Sfântul Petru. Infinit mai importantă decât orice festivitate, spune el, este bucuria și reflecția împreună cu ceilalți.

Relația papei emerit Benedict al XVI-lea cu succesorul său este, desigur, un punct de interes major. Prețuirea în termeni înalți este reciprocă și caracteristică. Papa Francisc a vrut să-i telefoneze imediat după alegerea în conclavul cardinalilor din 2013 și a mărturisit că s-a rugat de îndată pentru înaintașul său. Înainte de a da cunoscutul și crucialul interviu al începutului de pontificat, în revista „Civilta Cattolica”, papa Francisc i-a adresat cîteva întrebări predecesorului. Opinia sa despre Benedict al XVI-lea o exprimă concentrat formula „un mare papă (ein grosser Papst)”: un papă „mare fiind vorba de forța și capacitatea de penetrare a inteligenței sale, mare fiind vorba de contribuția sa importantă la teologie, mare fiind vorba de iubirea sa pentru Biserică și pentru oameni, mare fiind vorba de virtutea și religiozitatea sa”. Odată papa Francisc a spus și mai mult, anume că Joseph Ratzinger a fost cea mai mare personalitate teologică dintre papi.

Benedict al XVI-lea mărturisește în Convorbirile ultime că nu a intervenit în nici un fel în alegerea succesorului și că a fost o surpriză alegerea cardinalului Jorge Bergolio ca pontif. El explică alegerea cardinalului de Buenos Aires și prin faptul că „în Europa credința slăbește” (p.55), iar continentul nostru „nu mai este centrul de la sine înțeles al Bisericii”, în vreme ce America de Sus este „cel mai mare continent catolic” (p. 53). Benedict al XVI-lea admiră la papa Francisc din prima clipă felul de „a vorbi cu Dumnezeu” (p.53) și „adresarea directă către oameni (die direkte Zuwendung zu den Menschen)” (p.55). El a lăudat faptul că „Francisc este un om al reformei practice” (p.221) a Bisericii.

În joc, inclusiv în relația dintre papi, mai ales după Conciliul Vatican II, convocat de Ioan al XXIII-lea și încheiat sub Paul al VI-lea, este, cum se știe, modernizarea Bisericii, mult discutatul aggiornamento, cum s-a spus atunci. În Convorbirile ultime Benedict al XVI-lea afirmă foarte clar coordonatele viziunii sale pe acest plan. El spune că „trebuie făcut ceea ce astăzi este posibil de făcut” în materie de „schimbări” și adaugă: „importantă este păstrarea credinței, în ziua de astăzi. În aceasta văd sarcina centrală. Toate celelalte sunt chestiuni administrative, care nu se impuneau rezolvate în timpul meu” (p.250). Chestiunea hotărâtoare este cu totul alta: „important este în fapt ca noi să propovăduim credința nu doar în forme veritabile și bune, ci și să o înțelegem în mod nou pentru prezent și să învățăm să o exprimăm în mod nou – și astfel să se constituie și un nou stil de viață” (p.251).

Se dovedește încă o dată cît de eronată este confundarea lui Joseph Ratzinger cu un teolog retractil la modernizare. În definitiv, el este autorul mereu răscolitoarei Introduceri în creștinism (1969) și unul dintre actorii de prim plan ai mișcării care a înnoit creștinismul după 1960.

Convingerea adâncă a lui Benedict al XVI-lea este că în cultura actuală „decreștinarea înaintează’, iar „forma creștină fundamentală nu mai este determinantă” pentru modernitate, după ce modernizarea a avut origini religioase. „Astăzi trăim într-o cultură pozitivistă și agnostică, care se arată mereu mai intolerantă față de creștinism. Societatea occidentală, în orice caz în Europa, nu va fi astfel, în mod simplu, o societate creștină. Cu atât mai mult credincioșii vor trebui să se străduiască să formeze și să ducă mai departe conștiința valorilor și conștiința vieții. Importantă devine credința mai hotărâtă a fiecărei comunități și a bisericilor locale”. Situația actuală face, în orice caz, ca pentru creștini „răspunderea să devină mai mare” (p.261). În ceea ce a spus Curiei Romane la despărțire – „credința nu este altceva decât atingerea mâinii lui Dumnezeu în noaptea lumii și astfel – în liniște – ascultarea Cuvântului, sesizarea Iubirii” – este cuprinsă de fapt concepția lui Benedict al XVI-lea pe acest plan.

Convorbirile ultime lămuresc mai departe rolul avut de tânărul profesor de teologie din Bonn în formularea rezoluțiilor deschizătoare de epocă ale istoricului Conciliu Vatican II. Joseph Ratzinger a fost însoțitorul ales de cardinalul Frings (a cărui vedere slăbise dramatic), care a condus acțiunea de înnoire dinăuntrul Bisericii catolice, într-o dispută cu apărătorii statu quo-ului, conduși de cardinalul Ottaviani. Relativ tânăr, Joseph Ratzinger a fost numit expert teolog (peritus) al Conciliului Vatican II (în 1962). El a și publicat în contextul Conciliului patru cărți de comentarii și reacții la punctele de vedere exprimate de conciliari. Acum, în Convorbiri ultime, se dezvăluie până la capăt faptul că vestitul cardinal de Köln a prezentat papei Ioan al XXIII-lea, la cererea acestuia, un proiect de abordare teologică pentru Conciliul ce se convoca, iar papa a fost entuziasmat și a declarat că nu se putea exprima mai bine proiectul său. Cardinalul Frings i-a mărturisit imediat papei cine este autorul (p.144 și urm.) de facto al textului și a comunicat discuția însuși acestuia, profesorului Joseph Ratzinger, și celor din anturaj.

”Benedict XVI. Ultimele convorbiri”
”Benedict XVI. Ultimele convorbiri”
Oricum, ca peritus, Joseph Ratzinger a cooperat, cum mărturisește, cu francezii Congar și de Lubac, cu Karl Rahner (extrordinar pregătit în scolastică!), cu von Balthasar, dintre cei mai notorii teologi conciliari, cu cardinalul Montini (viitorul papă Paul al VI-lea) pentru a concepe în detalii proiectul lansat de Ioan al XXIII-lea. Se lămurește totodată, în Convorbiri ultime, faptul, exploatat în orice direcție ulterior, că Hans Küng, celălalt teolog de mare notorietate astăzi, a influențat elaborarea documentelor în calitate de consilier al cardinalului de Viena, König, dar nu a participat la redactarea documentelor Vatican II (p.160). În ceea ce privește anularea vestitei missio canonica, care antrena revocarea din rolul de profesor de teologie catolică, în cazul lui Hans Küng, fostul său coleg la universitatea din Tübingen, Joseph Ratzinger reafirmă, în Convorbirile ultime, că nu a avut tangență cu decizia, aceasta fiind luată direct de papa Ioan Paul al II-lea.

Este limpede că în urma acestor precizări se vor extinde cercetările de arhivă – de natura celor pe care de cîțiva ani le realizează „Institutul Benedict al XVI-lea” din Regensburg – pentru a stabili cu exactitate rolul și contribuția conceptuală a teologului de atunci, venit de la Bonn, la redactarea rezoluțiilor Vatican II. După toate indiciile existente, Joseph Ratzinger a contribuit substanțial, cu erudiația și concepția sa, foarte probabil cel mai mult dintre teologii conciliari, la redactarea documentelor și la schimbarea teologiei și viziunilor din lume.

Aceleași Convorbiri ultime ne permit să surprindem mai exact traiectul formării unei personalități care, din familia unui jandarm din provincia bavareză, s-a ridicat printre vârfurile dătătoare de direcție în cultura mondială. Ioan al XXIII-lea fusese primul copil de țăran care a devenit suveran pontif. Ioan Paul al II –lea primul neitalian. Benedict al XVI-lea nu numai că urcă pe scaunul pontifical venind dintr-o familie modestă, dar urcă pe acest scaun ca unul dintre teologii determinanți ai epocii. Traseul formării sale teologice este luminat sub multe aspecte cu noile interviuri luate de Peter Seewald.

Acest traseu a debutat imediat după al doilea război mondial, într-o Germanie prăbușită. Nazismul denunțase creștinismul, căci „era catolic și de origine evreiască”, și voia să-l înlocuiască cu „mitul germanității”, dar o nouă generație, din care Joseph Ratzinger făcea parte, își asuma să găsească viitorul în cadrul Bisericii. Profesorii care i-au marcat traseul au fost Söhngen, Schmaus, Pascher – cunoscuți în epocă pentru căutări neconvenționale. Trei întrebări, amintește Benedict al XVI-lea, își punea generația sa: „Unde suntem astăzi? Cum va evolua Biserica? Cum va evolua societatea?” (p.96). Ele au fost fundalul interogațiilor concrete de viață ale acelor ani și ale anilor ce au urmat. „Voiam să înnoim teologia din fundament și, cu aceasta, să dăm o nouă și viguroasă formă Bisericii” prin „depășirea strâmtei și cumva kitchoasei cuvioșenii și suprasentimentalități”. În fapt, „voiam o nouă fază a cuvioșeniei (Frommigkeit), ce ia formă tocmai din liturgie și prozaismul și măreția ei, care revine la ceea ce este originar – dar chiar prin aceasta era nouă și modernă” (p.101).

Henri de Lubac arătase (Catolicisme: les aspects sociaux du dogme,Paris, 1938) că trebuie ieșit din înțelegerea „îngustată, individualistă și moralizatoare, a credinței” spre „considerarea iubirii aproapelui ca ceva important și asumarea credinței ca întreg”, iar noii teologi l-au urmat. „Eu voiam – scrie Benedict al XVI-lea – să ies din tomismul clasic, iar Augustin mi-a fost un ajutor și o călăuză. În acest fel am intrat, de asemenea, într-o convorbire vie cu noile filosofii. Cu siguranță, existențialist nu am fost niciodată” (p.101). A găsit mereu la Augustin un stimulent pentru a gândi lumea trăită a vieții, în vreme ce Toma oferă „cărți de școală”, oarecum „impersonale” (p.102). Frecventarea asiduă a teatrului (Paul Claudel, Zuckmayer etc.), a operei lirice (Poulenc, Mozart mai ales) și a muzeelor (Rembrandt și olandezii, mai cu seamă) la München l-au făcut să se apropie de cultura largă. Romano Guardini (p.107), Martin Buber – cu relația eu-tu și reflecțiile asupra iudaismului (p.123), Blaise Pascal – cu reflecția asupra relației dintre Dumnezeul credinței și Dumnezeul filosofilor (p.128), i-au alimentat interogațiile. „Eram crescuți, desigur, într-o filosofie modernă. Anumiți porofesori ne-au adus în atenție ceea ce este nou și ne-au deschis noul. Acest ton l-am preluat în interiorul meu și am încercat să-l duc mai departe, după posibilități” (p.122).

Epoca formării lui Joseph Ratzinger și de mai târziu a fost una de efervescență teologică, pe care acesta o recunoaște. Școlile teologice au fost termeinice, dotate cu profesori „calificați”. Se trăia însă o situație aparte. „Era conștiința că noi trăim într-un timp în care avem ceva de spus” (p.139). Benedict al XVI-lea pune această conștiință și în seama politicii reconstrucției Germaniei.

El amintește, în Convorbirile ultime, că în confruntarea dintre Adenauer, care apăra „prioritatea libertății”, și Schumacher, care apăra „prioritatea unității”, a fost un avantaj că s-a părăsit ideea statului ce venea de la Bismarck și s-a îmbrățișat soluția lui Adenauer – „unitatea se poate realiza numai în libertate”, prin care Germania a fost legată de Occident. „Aveam sentimentul că Germania ca stat german trebuie construită din nou după eșuarea ideii bismarckiene, că astfel noi, de asemenea, ne aflăm în această privință la un nou început. De aceasta ține împrejurarea că aici creștinismul a avut un rol de susținere” (p.140). Chiar dacă personal nu a intrat în politică, Benedict al XVI-lea spune că a manifestat totdeauna un „mare interes” pentru politică și filosofia ce o alimenta. „Eu sunt ca și înainte un convins adenauerian – spune în Convorbirile ultime. Faptul că trăim într-o pace lungă îl datorăm mai departe lui Adenauer. Căci prioritatea unității ar fi însemnat că la un moment dat s-ar fi produs, poate, un război” (p.141). Se observă din nou că Benedict al XVI-lea este nu numai teologul ce și-a asumat cu deplină cunoaștere a teologiei înnoirea acesteia, dar și o conștiință trează a nevoilor țării sale într-o epocă de reconstrucție din temelii.

Pontificatul lui Benedict al XVI-lea este prea aproape de noi ca să poată fi cunoscut cu detașarea necesară. S-au înregistrat, însă, multe premiere istorice în cursul său, care sunt deja circumscrise și pe care Convorbirile ultime le ating, fie și în treacăt.

Multe premiere istorice sunt de natura biografică. Bunăoară, odată cu Joseph Ratzinger cel mai influent teolog al timpului a urcat pe scaunul petrin. El a preferat să fie ales altcineva de către conclavul cardinalilor și și-a asumat pontificatul ca răspundere. Acesta a fost „mintea teologică” a predecesorului său vreme de două decenii și astfel personalitatea cu cel mai lung impact asupra Bisericii. Joseph Ratzinger a dispus de asemenea exercițiu și elaborare intelectuală încât și-a scris singur toate intervențiile, iar ce spunea putea trece direct în tipar, cu citate cu tot, fără alte corecturi. El a apelat cel mai mult dintre papi la diferite limbi (vorbea cursiv opt limbi) în exercitatea misiunii.

Unele premiere istorice sunt de natura orientării. Pontificatul lui Benedict al XVI-lea a fost pregătit de o explorare proaspătă a bazelor creștinismului și a Bisericii. Joseph Ratzinger și-a asumat cel mai clar dintre teologii de înaltă calificare ascendența iudaică a lui Isus Histos și a contribuit la deschiderea celei mai fecunde epoci a relației dintre creștinism și iudaism. Suveranul pontif a promovat energic raportarea la Sfânta Scriptură și la tradiție ca repere. A fost teologul cu cea mai vastă cercetare în vederea restabilirii credinței în cultura modernității. Pentru prima oară papa a fost autorul unei vaste monografieri a lui Isus din Nazaret. Enciclicele sale, de la Fides et Ratio (1998), pe care a pregătit-o pentru Ioan Paul al II-lea, la Deus Caritas Est (2006), Spe salvi (2007), Caritas in Veritate (2009), la Lumen Fidei (2014), pe care a transferat-o succesorului său, papa Francisc, sunt o interpretare originală a teologiei și a lumii și conturează o cale în desișul vieții și printre propunerile culturii.

Alte premiere istorice sunt de natură funcțională. S-a înlocuit tiara cu obișnuita ținută de episcop, s-a introdus dialogul în sinod, iar sinoadele s-au deschis celor din alte confesiuni, s-au creat reuniunile regulate cu responsabilii dicasterelor, s-au redus la normal audiențele, călătoriile, sărbătorile și proclamările de sfinți, s-a rupt cu tradiția invitării la sfânta messă sau la masă a multor oaspeți, s-a înlocuit pelerina roșie cu sutana simplă, liturghia a fost readusă la date clasice.

Sunt și premiere istorice de natură organizațională. Benedict al XVI-lea a stimulat bisericile locale să-și asume rolul fără să reducă ponderea credinței. El a numit primul profesor muslim la Universitatea Gregoriana și primul protestant în fruntea unui Consiliu la Vatican. El a lămurit ponderea religiei în „societatea postseculară” într-o dezbatere publică cu cel mai profilat filosof al timpului. El a indicat originea religioasă a terorismului islamic și a deschis discuția asupra reprezentării lui Dumnezeu în cultura lumii. El a atras, pe porțiuni echivalente de timp, cei mai mulți oameni în Piața San Pietro din Roma la ceremonii. Odată cu tipărirea intervențiilor sale, papa a început să fie urmărit în întreaga lume pentru reflecțiile sale pastorale, teologice și de larg interes public.

Joseph Ratzinger spune că a asumat pontificatul la o vârstă la care nu se lansează proiecte pe termen lung. Este adevărat, dar nimeni nu stabilește vârsta pentru funcții. Ioan al XXIII-lea a exercitat pontificatul tot la 78 de ani, vreme de cinci ani, dar a inițiat cea mai mare schimbare în Biserică în ultimele secole, Conciliul Vatican II, pe care a avut înțelepciunea să-l convoace. Deschiderile pe care Benedict al XVI-lea le-a făcut în succesiunea Conciliului sunt, la rândul lor, praguri, iar viitorul va clădi, cu siguranță, plecând de la ele. La nouăzeci de ani, pe care-i împlinește în 16 aprilie 2017, Joseph Ratzinger are în urmă, cu siguranță, o moștenire de anvergură istorică, dar și un exemplu al înfruntării plină de smerenie a condițiilor vieții în lume, pe care o prilejuiește cultura profundă.

(Din volumul Andrei Marga, Absolutul astăzi. Teologia și filosofia lui Joseph Ratzinger, în curs de tipărire).