Ultima întâlnire dintre Mareșalul Ion Antonescu și Hitler

Ultima întâlnire dintre Mareșalul Ion Antonescu și Hitler

În Martie 1944, generalul Titus Gârbea a fost numit în funcția de şef al Misiunii Militare Române în Germania la Înaltul Comandament al Wehrmachtului şi Înaltul Comandament al Armatei de Uscat. În această calitate, generalul Titus Gârbea, a asistat la ultima întâlnire dintre Mareşalul Ion Antonescu şi Adolf Hitler.

Relatare făcută de Generalul Titus Gârbea

Inițiativa întâlnirii

Întrevederea Mareșalului Antonescu cu Adolf Hitler din data de 5 August 1944 a fost cerută de către români. Celelalte au fost mai mult sau mai puțin, inițiate și chiar comandate de Hitler. N-am vrut niciodată, în situația în care m-am aflat eu în timpul acestui război, să ies cu ceva în evidență, dar pot să susțin că autorul și susținătorul acestei ultime întâlniri între Mareșalul Antonescu și Adolf Hitler am fost eu. Am fost eu pentru că la nivelul la care mă aflam și în discuțiile cu marii comandanți, militari mai ales, și chiar oameni politici germani, mi-am dat seama că mergeam către prăpastie. Și, când a avut loc atentatul asupra lui la data de 20 Iulie 1944, mi-am dat seama că poporul german, un popor răbdător și foarte disciplinat, a ajuns la capătul răbdării și unele cercuri militare și politice au pus la cale acest atentat ca să scape de Hitler care-i ducea la pierzare. Nu m-am grăbit după acest atentat să inițiez un astfel de demers. După ce am avut o întrevederea cu ambasadorul Japoniei în Germania Keizo Oshima, m-am dus și la Berlin ca să vorbesc cu ministrul nostru generalul Ion Gheorghe și cu alte personalități și cu cunoscuți de-ai mei, pentru a-mi da seama cât de adâncă este această nemulțumire ce a culminat cu acest atentat. După ce am făcut această călătorie și după ce am raportat la București, cât de repede posibil pentru a informa verbal în legătură cu perspectivele foarte importante cu caracter militar și politic, într-adevăr, mi-am dat seama că de pe urma acestui atentat, care dovedea o profundă ruptură între poporul german și dictatura nazistă. Deci, mi-am dat seama că este momentul să se tragă concluziile, iar războiul să se încheie printr-un compromis pentru România sau chiar printr-o predare fară condiții. Am susținut de mai multe ori că trebuie să vin imediat la București pentru probleme legate de armament. Deci, repet, organizatorul ultimei întâlniri dintre Mareșalul Antonescu și Hitler am fost eu, șeful misiunii militare române în Germania, pe lângă Oberkommando der Wehrmacht și Oberkommando des Heeres. Ducandu-mă la Berlin și vorbind cu ministrul Românie, generalul Ion Gheorghe, i-am pus întrebări în legătură cu necesitatea tragerii unor concluzii de pe urma atentatului asupra lui Hitler. Generalul Ion Gheorghe a fost foarte surprins de întrebarea mea și a cerut explicații.

Răspunsul meu a fost că trebuia găsită o cale de încheiere a războiului. Fară să stea pe gânduri, generalul Ion Gheorghe a refuzat propunerea mea, motivând acest lucru prin faptul că Hitler ar fi ripostat vehement acestei posibilități. Cerbicia lui Hitler era bine cunoscută, dar în sinea mea eram convins de viabilitatea ideii pe care o formulasem și în această idee era bine ca Mareșalul Antonescu, să vină și să discute pe față asupra acestei probleme dificile. Știam la acea vreme că însuși Mareșalul Antonescu declarase că încercase încă din anul 1943, odată cu ieșirea Italiei din Axă, să încheie o pace separată cu Aliații, în cooperare cu oficialitățile italiene. Inițiatorul acestei idei a fost Mihai Antonescu, mâna dreapta a Mareșalului Antonescu. Revenind la întâlnirie, am ținut cu orice preț ca Mareșalul Antonescu să vină în Germania să se întâlnească cu Hitler. Mi s-a răspuns că Mareșalul Antonescu era bolnav, că era foarte ocupat și nu putea veni. Eu însă insistam în direcția retragerii din război, fiind nevoit, pentru a-mi aduce la îndeplinire hotărârea, să apelez la un subtrefugiu, i-am propus Mareșalului Antonescu să vină doar pentru a-l felicita pe Hitler pentru că scăpase cu viață după acest atentat, ceea ce părea necesar. Mi s-a raspuns, că acesta era, într-adevăr, un argument puternic. Eu i-am spus atunci Marelui Șef de Stat Major Român, Generalul Ilie Șteflea. Mi s-a spus să aștept, începând cu data de 24 Iulie 1944, când eu raportaem la București, au trecut destule zile, vizita având loc la data de 5 August 1944. A fost nevoie să mă deplasez eu la București pentru a vorbi direct cu Mareșalul Antonescu :

– Domnule Mareşal, am venit la dumneavoastră să vă sfătuiesc să vorbiţi cu Hitler. Cu care, poate, abordați şi problema păcii. Ca să încheiaţi pacea. Fiindcă toţi generalii cu, care am vorbit, şi pe frontul de răsărit şi la Berlin, toţi sunt convinşi că războiul este pierdut şi e mai bine să-l încheiem mai devreme decât mai târziu.

Mareşalul Antonescu – Nu vin ! Nu vin !

– Totuşi, veniţi ! Veniţi numai ca să prezentaţi şi dumneavoastră felicitări că a scăpat cu viaţă din atentatul asupra sa.

Mareşalul Antonescu – Da ! Aceasta ar putea fi o raţiune ca eu să vin acolo. Dar… să începem şi discuţia păcii ?

– Să vă aşteptaţi şi la asta, fiindcă este necesar, de aceea veniţi şi cu sfătuitorii dumneavoastră necesari pentru încheierea păcii, adică cu ministrul de externe şi cu oamenii lui şi cu documentaţia vechilor tratate de pace din primului război mondial, pe care noi o ştim şi am trăit-o cu toţii !

Mareşalul Antonescu – Da, da ! Am înțeles.

Acum când relatez aceste fapte și sânt în posesia mai multor informații și stiu că în acea vreme se duceau tratative și la Cairo și la Stockholm, altele, mai înainte în Spania și Portugalia, iar o întârziere a întâlnirii între Mareșal și Hitler ar fi avut efecte negative asupra evenimentului ulterior, în desfășurarea importantei întâlniri, s-a prudus un lucru care mi-a demonstrat că Mareșalul Antonescu tergiversase întâlnirea tocmai pentru a vedea rezultatul tratativelor de la Cairo și Stockholm. Am mai spus și cu alte ocazii că Mareșalul suferea de un complex de inferioritate la aceste întâlniri, datorat în bună parte faptului că își dădea seama că Hitler făcea greșeli și că își distrugea propria creație, acea mașină de război germană, bazată pe realizările economiei germane interbelice.

Ăștia sânt gangsteri

Mareșalul Antonescu s-a hotărât să se întâlnească cu Hitler. La data de 5 August 1944 Mareşalul Antonescu sa deplasat de la Bucureşti cu o delegație foarte mare la cartierul general a lui Adolf Hitler de la Rastenburg unde a fost aşteptat de mine şi generalul Ion Gheorghe. Hitler a fost foarte încântat de aceasta vizită și mai mult decât atât, i-a trimis urgent unul din avioanele sale personale cu care în ziua de 5 August, în jurul orei 11:00, a sosit la Rastenburg. Pe lângă personalități militare, din delegație făcea parte și Ministrul de Externe Mihai Antonescu, în eventualitatea unor discuții politico-diplomatice. Fară prea multă ceremonie la sosire, a început imediat conferința. Discuțiile au fost lungi, durând aproape șase ore, dar, spre dezamăgirea noastră, Hitler n-a vorbit, într-un discurs, de 3-4 ore, decât despre ticăloșia tuturor și în special a poporului german, total lipsit de recunoștință pentru el, cel ce-i scosese din adâncul prăpastiei și-l ridicase pe culmi neajunse de nimeni. Era atât de penibilă această atmosferă cu plângerile lui Hitler, alternate cu izbucniri de revoltă și de amenințări care nu făceau deloc cinste unei persoane atât de sus puse încât nega char scopul lui, acela de a-i demonstra Mareșalului Antonescu că dreptatea era de partea sa, că războiul a luat această întorsătură pentru că toți își pierduseră încrederea în geniul său politic și militar și a amenințat din nou, fie și cu represalii, încrederea poporului german. Toți cei prezenți, în frunte cu Mareșalul Antonescu, obosisem tot ascultând-ul. În cele din urmă acest lung discurs a luat sfârșit și s-au putut discuta problemele cu adevărat importante, de ordin militar. A luat cuvântul pentru acestea nu Wihlem Keitel, comandantul armatei germane, cel îndreptățit să poarte discuțiile, ci Heinz Guderian, cel răspunzător de frontul de est. Dar acesta, un om cu adevărat inteligent, cu multă judecată, abia luase conducerea acestul front uriaș, de la Marea Nordului până la Marea Neagră și încă studia ceea ce avea de făcut. Dotat cu o mare putere de gândire, Guderian și-a dat seama de importanța capitală a frontului de est, după ce frontul de vest fusese starpuns de Aliați în Normandia și de faptul că menținerea acestui front de est, pe care erau masate efectivele militare și umane enorme, era imperios necesară, mai ales după ce Armata Roșie își începuse operațiunile de amploare în vara anului 1944. Comandantul frontului de est a făcut cunoscute observațiile sale, arătând că cel mai probabil loc prin carea Armata Roșie urma să-și concentreze ofensiva, era frontul românesc, singura porțiune întinsă care nu fusese teatrul unor operațiuni militare de amploare. Heinz Guderian a cerut Mareșalului Antonescu să impulsioneze armata română, pentru a participa alături de armata germană la oprirea ofensivei sovietice. Marele atu, a subliniat Guderian, este terenul românesc, cu puternica cetate a Carpaţilor ce ar fi putut să împiedice punerea în valoare a principalei forțe sovietice, armata blindată. Mareșalul Antonescu și dat seama că România va deveni teatrul principal al operațiunilor militare, și că, pentru a rezista, germanii ar fi lăsat de bunăvoie teritoriul românesc pradă disrugerii. Guderian nu cerea nimic altceva decât ca Marele Stat Major german, colaborând cu cel român, să pregătească evacuarea regiunilor vizate din nord-estul României, iar apărarea să fie asigurată de-a lungul lanțului Carpatic și pe Dunăre între care să fie masate mari efective umane germano-române. Din nou a intervenit Hitler, care a afirmat că această retragere, urmată de cedarea teritoriilor, se va face numai la ordinul lui expres, că românilor li se cere, de fapt, doar o pregătire a terenului. Aceste intervenții a lui făcea dovada faptului că Hitler ajunsese să se teme de cedarea de noi teritorii, și punea în evidență greșelile pe care le făcuse în aprecierea evenimentelor, faptul că acțiunile lui putea să mai salveze ceva. Hitler a încercat să dovedească necesitatea luptei totale pentru oprirea ofensive sovietice, pe linia principală de luptă. A luat, apoi, cuvântul Mareșalul Antonescu, care era conștient că a-la ajuta pe Hitler în continuare, echivala cu pierderea unor provincii românești. Hitler a insistat din nou asupra faptului că cedarea de teritorii ar fi făcută numai în disperare de cauză. Pe fondul acestei discuții, în contradictoriu cu Guderian, Hitler a făcut o evidențiere impresionantă, el a spus :

Trebuie să mulțumim Mareșalului Antonescu, care consimte la această retragere pe linia Carpaților în extremis.

Mareșalul Antonescu ripostează că s-ar putea rezista și la fața locului dacă germanii s-ar hotărî să dea ajutoarele mereu solicitate și mereu refuzate sau acordate într-un procent infim. Urmează un moment tensionat, Hitler, încruntat și nervos, sare din domeniul militar al discuției în domeniul politic, fară legătură. El îi cere Mareșalului Antonescu să răspundă dacă va lupta, ca aliat al Reich-ului, în fruntea armatei române până la limita extremă. Mareșalul Antonescu a fost surprins și indignat de această întrebare fară ocol, care îndepărta prespectiva încheierii războiului. Foarte dezamăgit, Mareșalul Antonescu a răspuns prin niște întrebări :

Adolf Hitler – Şi dumneata … şi dumneata Mareşal Antonescu înţelegi ca împreună cu România şi cu armata dumitale, trebuie să rămâi şi să lupţi cu mine alături pe frontul acesta până la ultimul soldat ?

Mareşalul Antonescu – Domnule Hitler, eu nu pot să mai duc acest război, nu pot să mă mai apăr, eu nu mai pot să mai stau în război alături de dumneata, pentru că nu mai am cu ce. Dumneata îmi ceri mie să mă sinucid împreună cu poporul meu şi cu armata mea, ca să câştigăm acest război, pe care simt că îl pierdem. Nu, nu, eu nu am să mă sinucid niciodată împreună cu poporul meu. Voi mi-aţi luat după frontul nostru toate forţele blindate şi toate forţele valide şi le-aţi dus ca să vă apăraţi Prusia Orientală şi Germania de Est şi aţi lăsat tot frontul nostru , fără o divizie de blindată. Cum credeți că veți menține frontul de răsărit odată cu intrarea Turciei în Război ? Dumneata nu ştii că toată flota aliată o să intre în Marea Neagră. Şi din Marea Neagră uşor, uşor, o să pună piciorul în Balcani, în spatele meu. Cu ce să mă apăr eu ? Dumneavoastră nu vă daţi seama de lucrul acesta ? Îmi luaţi toate forţele. La cererea dumneavoastră de a mă sinucide, eu v-am făcut de atâtea ori cereri : Să ne daţi avioane să ne apărăm contra anglo-americanilor, care ne bombardează zi şi noapte. Să ne daţi tancuri să ne apăram de masa asta de tancuri ruseşti care vine peste noi. Cu ce să mă apăr ? Cu mica mea divizie de blindate. Şi să ne daţi artilerie anti-aeriană. Şi încă ceva. Dumneavoastră ne-aţi cerut aurul, vi l-am dat, ne-aţi cerut pâinea v-am dat-o şi toate cererile care le-aţi făcut, toate au fost onorate. Păi, cum credeţi dumneavoastră, că dacă ne lăsaţi fără mijloacele proprii, o să întreţinem războiul, cu bani, cu hrană şi mai ales cu petrol ? Dumneavoastră aveţi nevoie de petrolul nostru ca şi pâinea zilnică.

Reacția neașteptată a Mareșalului Antonescu l-a descumpănit pe Hitler, acesta nu se aștepta la atâta vehemență și din această cauză raspunde cu lucruri care nu putea să stea în picioare. Astfel, se baza pe dușmănia de secole dintre Rusia și Turcia și era convins că Turcia nu va ataca Axa. Această greșeală îi da din nou Mareșalului Antonescu prilejul să vorbească deschis, să-și dezvăluie opiniile. Hitler schimbă subiectul, declarând că-și va onora de acum încolo toate promisiunile de ajutor și că va readuce în România diviziile germane dizlocate pe frontul de est, pentru a asigura linia de rezistență românească, nedându-și seama că , de fapt, în acea conjunctură, acest lucru este imposibil. Discuția capătă aspectul unui conflict între Mareșal și Hitler în care cei doi aliați dau și primesc răspunsuri dure. Toți erau obosiți iar Hitler a suspendat discuțiile, motivând necesitatea refacerii fizice a participanților astfel :

– Domnule Mareşal suntem obosiţi şi iritaţi şi montaţi sufleteşte şi dumneavoastră şi eu, să luăm masa şi să continuăm după aceea.

Dar adevăratul rezultat al discuțiilor se vădește a fi fost nul. Ieșind din sala de conferințe înainte de a se pune masa, Mareșalul Antonescu se depărtează de germani și, față de mine și de generalul Ion Gheorghe a izbucnit revoltat :

Mareşalul Antonescu – Ai văzut, domnule ? Ăștia sânt gangsteri ! Ai văzut, domnule, mi-a pus mâna în gât și m-a întrebat dacă sânt de acord să mă sinucid cu el, împreună cu armata și cu poporul român ?! Ce zici domnule Gheorghe Ion de atitudinea asta? Ai văzut, ca un gangster mi-a sărit la gât şi să îmi ceară să mă sinucid cu poporul şi cu armata mea, ce zici de chestia asta ?

Gheorghe Ion – Domnule Mareşal, eu sunt de părere ca să fim liniştiţi şi să nu ne gândim la pace încă . Germanii au pierdut războiul.

Mareşalul Antonescu – Păi, dacă l-au pierdut, de ce mai stăm de vorbă şi nu-l încheiem ?

Gheorghe Ion – Trebuie să pierdem şi noi războiul şi să cădem odată cu ei, pentru că Germania se va reface cu puterea ei militară şi cu puterea ei industrială şi noi ne vom reface alături de ei.

Mareşalul Antonescu – Şi dumneata ce părere ai domnule Gârbea ?

Titus Gârbea – Eu am o altă părerea, şi anume, dacă domnul general Gheorghe Ion ar sta de vorbă cu românii, nici 1% nu are să fie de părerea asta. Noi dacă pierdem războiul ne ducem în fundul pământului şi de acolo nu ştiu cine ne mai scoate. Noi nu avem industria germană. Noi nu putem să rezistăm. Şi dacă dumneavoastră domnule Mareşal întrebaţi pe toţi românii: dacă trebuie să încheiem pacea sau să continuăm războiul, sunt sigur că toţi românii, 100%, au să vă ceară să faceţi pace.

Mareșalul Antonescu își trăda tulburarea lăuntrică printr-un zbucium exterior vizibil. Se gândea probabil și la tratativele secrete pe care le începuse. În acele momente, delegația noastră a fost invitată la masă, trebuie să spun că nu am fost percheziționați la intrare, dar fiecărei persoane i se fixase una sau două „umbre” în sală. A fost o masa simplă și scurtă. Hitler era la pământ, atât fizic, cât și mai ales moral, după atentatul eșuat asupra lui. Au urmat ore de odihnă pentru toți, dar ne-am dat acum seama că despre pace sau armistițiu nici numai era vorba. Eram total și profund dezamagiţi, noi români. În seara zilei de 5 August 1944 au mai avut loc discuții între Mareșalul Antonescu și Wihlem Keitel, una mai scurtă și una mai îndelungată între Mareșalul Antonescu și Heinz Guderian, pe probleme militare.

Divergențe între consilierii Mareșalului Antonescu

S-a convenit ca a doua zi 6 August 1944, înainte de plecare, să se mai pună la punct unele probleme militare și să se stabilească planuri și măsuri pentru modul în care vor acționa românii în eventualitatea retragerii. Se stabilise ca Mareșalul Antonescu și Hitler să nu se mai întâlnească în ziua plecării, fapt care a întărit astfel convingerea tuturor că la întâlnirea avută cu o zi în urmă nu se realizase nici o înțelegere importantă, că tot ceea ce se discutase va avea ca efect o oarecare mișcare de trupe, în realitate neimportantă. În schim Mareșalul Antonescu a avut o scurtă discuție cu Heinz Guderian :

– Domnule, eu nu mai pot să mai ţin frontul de la Dunăre şi la Marea Neagră şi peste Carpaţi. Dumneata să-mi dai înapoi diviziile pe care mi le-ai luat, să-mi dai aviaţie care să mă apere, să-mi dai tunuri antiaeriene şi tancuri. Fără astea nu mai pot să rezist !

Cu puțin timp înaintea plecării, Mareșalul Antonescu m-a chemat pe pista aeroportului pentru a-mi da instrucțiuni, dar și-a dat seama că era necesar să fie de față și generalul Gheorghe Ion. Ne-am depărtat de grupul german, iar Mareșalul ne-a întrebat :

Ce-i de făcut ? Care-i soluția ?

Gheorghe Ion a spus că pacea sau armistițiul ar fi fost ultimul lucru pe care Hitler le-ar cere, iar România trebuia să aibă aceeași atitudine. Om realist de felul lui, generalul Gheorghe Ion și-a dat seama că germanii au pierdut războiul și a declarat că, într-adevăr, se afla într-o situație foarte gravă din cauza luptei pe două fronturi care se mișcă mereu și că vor fi în final, înfrânți. Generalul Gheorghe Ion era convins că poporul german se va ridica după război, la fel cum a făcut-o și după primul război mondial și că poporul român nu trebuie să se desprindă de el, ci să cada odată cu acesta. După aceea, Mareșalul Antonescu se îndreaptă către mine și mi-a cerut părerea asupra problemei. Eu n-am ezitat să răspund, deși generalul Gheorghe Ion era de față că, după părerea mea, propunerea domniei sale ar fi privită ostil de majoritatea românilor, care n-ar accepta în nici un fel un asemenea punct de vedere. Mă uitam la Gheorghe Ion, care cu o mimică adecvată, îmi împărtășea ostilitatea pe care o încerca în fața răspunsului meu și mi-am dat seama că singura șansă de salvarea de la prăpastie era ieșirea din război, ruperea imediată a unei alianțe la al carei capăt se afla sinuciderea. Mareșalul Antonescu a căzut într-o scurtă meditație, dar nu i se putea citi pe chip ce gândea despre cele două puncte de vedere total contradictorii ale noastre. După acest interval de tăcere, Mareșalul a declarat că va pleca la București, unde va așteptă atacul de neoprit al sovieticilor, timp în care Gheorghe Ion va avea timp să intervină pe lângă corpul diplomatic german pentru încetarea războiului. Cred că vă închipuiți mirarea ce sa așternut pe chipul generalului Gheorghe Ion, mai ales când Mareșalul a precizat că trebuie să acționeze cum poate pentru a obține de la germani un ajutor mai substanțial și pentru a opri retragerea de divizii germane de pe frontul românesc. Iar mie, Mareșalul mi-a cerut să intervin pe lângă Keitel și Guderian pentru a obține de la germani armament și apărare antiaeriană. Acestea au fost ultimele cuvinte spuse de Mareșal. Avionul era gata de zbor, delegația română s-a suit în avion după ce-și luase rămas bun într-o atmosferă rece. Mihai Antonescu n-a spus nici macar un cuvânt în timpul întrevederii, de altfel, el fiind antipatizat de cercurile germane. Avionul a intrat pe pista și a decolat, a făcut un tur pe deasupra noastră, după care s-a îndreptat spre sud-est. Imediat însă ce și-a stabilit direcția, avionul se întoarce brusc și aterizează în apropiere. Toți ce prezenți am fost mirați de întâmplare. Mareșalul Antonescu era convins că era vorba de un ordin a lui Hitler, care, supărat de faptul că Mareșalul îl înfruntase atât de deschis, ar fi dat ordin să fie arestat. A coborât foarte nervos și ne-a spus că totul s-a întâmplat din cauza unei pene de motor a avionului, care numai putea face față în deplină siguranță zborului și că delegației române îi va fi pus la dispoziție un alt avion.

Într-adevăr după un sfert de oră a sosit un alt avion identic, dar în tot acest timp Mareșalul Antonescu nu-și găsea liniștea, frământat, mi-a mărturisit mai apoi la București, de gândul care-l avusese că i se va întâmpla și lui același lucru ca și lui Horty, care a venit la o întrevedere cu Hitler și a fost arestat în luna Martie 1944, după care Ungaria a fost ocupată. Teama era întemeiată, căci cu mai multe luni înainte aflasem că exista un plan asemănător și pentru România, și că pute fi aplicat în caz de necesitate. Deși nu se dăduse nici un ordin de aplicare a planului, toți știau că discuția din data de 5 August 1944, atât de vehement purtată de Hitler și Mareșal, l-ar fi putut determina pe Hitler să aplice planul Margareta II. Teama românilor nu s-a adeverit însă, căci avionul ce sosise a îmbarcat toată delegația română și au ajuns cu bine la București. Înainte de a decola a doua oară, Mareşalul Antonescu m-a chemat şi mi-a spus :

Dumneata Gârbea rămâi aici, lângă Mareşalul Keitel şi spune-i că dacă nu ne trimite aceste forţe, pe care eu le-am cerut, noi nu mai putem să ţinem frontul, ne vom prăbuşi. Dumneata, Gârbea,când mai vii la Bucureşti, să îmi aduci veşti cât mai bune ! Anunţă-mă la telefon,situaţia se poate înrăutăţi din zi în zi.

Cel mai dezamăgit dintre toți am fost eu, căci problema păcii sau a încheierii unui armistițiu nici măcar nu a fost pomenită, iar tot timpul alocat discuțiilor a fost ocupat de lunga plângere a lui Hitler și de acea discuție vehementă și în contradictoriu ce a culminat cu izbucnirea neașteptată a lui Hitler și cu răspunsul Mareșalului Antonescu prin întrebări dure, deschise, la care Hitler nu a putut răspunde cu nimic convingător.

În ajunul sfârșitului

Iată, în încheiere, mai multe lămuriri și date despre discuțiile avute de Mareșalul Antonescu, secondat de generalul Ilie Șteflea, cu Wilhem Keitel și Heinz Guderian. Înainte de a se stabili data precisă a vizitei Mareșalului la Rastenburg, m-am interesat în dreapta și stânga pentru a afla cum va fi abordată problema păcii și a armistițiului. Cea mai sigură sursă de informații au fost ofițerii în rezervă, cu grad de miniștri plenipotențiali, care la un pahar de băutură fină își exprimau deschis opiniile și informațiile. Toți, fară excepție, au fost mirați de întrebarea mea, dar au admis că ar fi posibil să fie abordată această temă, a păcii și a armistițiului, avându-se în vedere faptul că la întrvederea cu Mareșalul Antonescu fusese invitate toate personalitățile importante germane și că se formase un curent de nemulțumire a maselor. Mi s-a explicat după discuții că însuși Hitler ordonase acea mobilizare de somități pentru a demonstra unitatea de nezdruncinat a tuturor comandanților germani, unitate ce nu se lasă destrămată, credea Hitler, nici de atentatul asupra sa din ziua de 29 Iulie 1944. Din delegația română făcea parte și șeful de cabinet al Mareșalului Antonescu, colonelul Gheorghe Davidescu, care era depozitul gândurilor Mareșalului cu privire la conducerea statului, mai erau două persoane civile din anturajul lui Mihai Antonescu, și apoi ofițeri din suita Mareșalului și a generalului Ilie Șteflea, în total, delegația română era formată din 15 persoane. Temându-se de eventualitatea ca ordinul de evacuare să nu cadă brusc, în jurul datei de 10 August 1944, m-am întors la București pentru a-i pregăti pe ai noștri în cazul unei retrageri pe linia Carpaților. Ajuns la București, mi-am dat seama de atmosfera penibilă care a urmat în urma discuțiilor cu Hitler, atmosferă creată de dezamăgirea tuturor celor care așteptaseră ca discuțiile să aibă urmări pozitive. Chiar de la întoarcerea delegației, toți și-au dat seama că rezultatul întâlnirii era nefavorabil. În zilele de 14-15 August 1944, am putut sta de vorbă la Berlin cu Radu Crutzescu, care, în acord cu lumea diplomatică românească, mi-a spus că ne îndreptăm spre prăpastie, că Mareșalul nu mai are cum să conducă țara în această situație și singura soluție ar fi ieșirea cu orice preț din război. În schimb, generalul Gheoeghe Ion, mi-a reproșat deschis poziția pe care o adoptasem, pretinzând că soluția propusă de mine era inadmisibilă, considera că, dacă s-ar fi adoptat punctul meu de vedere, ne-am fi dat pur și simplu pe mâna inamicului ! De ce oare nu și-a dat seama că, în acest caz, poporul ar fi supraviețuit, ar fi avut o șansă mai bună de scăpare ? Și de partea germană dezamăgirea își făcuse apariția, mai ales printre persoanele ministerului german de externe.

În zilele următoare atentatului eșuat asupra lui Hitler, măsurile luate au fost atât de severe, atât de dure, încât cei care mai înainte își mai prezentau informațiile, erau reținuți, temându-se de represalile suspiciunilor lor. Chiar Guderian, superior multor colegi de ai lui, era timorat, neliniștit de acea stare de fapt, și după cum mi-a mărturisit, a intervenit pe lângă Hitler pentru a pune capăt campaniei de suspiciuni și represalii. După 5-6 August 1944, Mareșalul Antonescu a avut același rol militar pe frontul de est, nu i s-a retras rolul său, el conducea efectiv problema liniei de rezistență Focșani-Nămoloasa- Galați-Marea Neagră. Tot frontul îl conducea Guderian. Iat grupul de armate „Ucraina Sud” îl conducea Hans Freissner. Mareșalul Antonescu nu avea ideea fermă de a rămâne până la sfârșit alături de Hitler și nici gândul să rămână împreună cu România, cu armata ei și cu tot neamul nostru alături de Germania. Părerea Mareșalului Antonescu cu privire la valoarea strategică și valoarea politică a lui Hitler, poate, mai înainte să fi fost de o admirație reală, dar în anul 1943 și 1944, după greșelile repetate comise de Hitler, Mareșalul era critic față de acesta. Atitudinea Mareșalului, socotesc eu, ca unul care am asista la ultima întâlnire între cei doi, a fost o atitudine demnă față de Hitler. Aceasta ultimă întâlnire s-a sfârșit fară nici un rezultat fară nici o concluzie. Eu am sperat ca la această întâlnire avea să se discute și o cerere de armistițiu și de începerea tratativelor de pace. Am sperat, dar era o simplă speranță.