ŢUIAC, DESPRE ORIGINEA ALFABETULUI PLUTAŞILOR DE PE BISTRIŢA

Cu vreo 1O – 12 ani în urmă, când m-am pricopsit cu un laptop, am început să navighez pe internet, unde am aflat o mulţime de lucruri noi, foarte interesante, din cele mai diferite domenii de activitate ale omului, de la istorie la cibernetică, de la teologie la mecanica cuantică s.a.
De la bun început mi-a atras atenţia o dezbatere foarte interesantă privind istoria scrisului, la care participau specialişti de înaltă clasă, după părerea mea, dar şi unii care, dar mai bine mă abţin. Erau înşirate diferite scrieri, de la cele mai vechi, cele sumeriene, egiptene, feniciene, greceşti, latine, gotice, chirilice, dar şi scrierea plutaşilor de pe Bistriţa, ceea ce m-a făcut să tresar.
Ca fost plutaş pe Bistriţa, eu nu ştiam ca strămoşii mei au inventat un alfabet special al lor, pe care l-au folosit până în timpurile moderne şi pe care savanţii contemporani se chinuie în prezent să-l descifreze, dar nu prea reuşesc. Natural ca m-am oprit asupra subiectului şi am constatat că în prezent i se acordă o mare atenţie, cel puţin în mediul internetului.
Prima persoană care s-a ocupat de scrierea plutaşilor de pe Bistriţa a fost marele om de cultură şi patriot, zic eu, Teodor T Burada din Iaşi, cel care a descoperit ceramica neolitică de la Cucuteni, care în articolul Despre crestăturile plutaşilor de cherestea, publicat în anul 1880, aborda problema scrierii plutaşilor de pe Bistriţa. Din câte îmi aduc aminte, pentru că acum eu nu mai reuşesc să recitesc acel articol de pe internet, după ce facea o trecere în revistă a tuturor opiniilor cercetătorilor privind scrierea plutaşilor, autorul concluziona că aceste semne reprezintă proprietatea asupra lemnelor la români.
Tot într-un articol de pe internet se afirma că ‘’N. Densuşeanu reproduce alfabetul plutaşilor români de pe malurile Bistriţei, care-l mai întrebuinţau încă pe vremea lui, fără să fi avut o valoare fonetică, numai ca semne distinctive, pentru cherestele sau lemnele de construcţie ce le transportau. Nu exista în acest alfabet arhaic al plutaşilor români, din munţii Moldvei aproape nici un caracter pe care să nu-l aflăm totdeauna în runele scandinave, în cele anglo-saxone şi în alfabetele rhetilor şi salassilor’’, afirmă în final autorul.
După aceea am constatat că de subiect s-au ocupat pe internet un numar mare de cercetători, dar care nu aduc nimic nou, decât să afirme că această scriere este extrem de veche, contemporană cu tăbliţele de la Tărtăria, tăbliţele de la Vadu Rău, anterioare scrierii din Sumer, ca au folosit-o si agatârşii, strămoşii dacilor, apoi de la români au preluat o secuii, în scrierera lor. Se afirmă chiar că locuitorii din Simeria au emigrat prin Asia Mică, au ajuns între râuri, unde au infiinţat Sumerul şi câte alte aiureli.
Ce mi-am zis eu, ce să mai pierd timpul cu aiureli, telefonez la Institutul de Lingvistică al Academiei, solicit o audienţă la marele lingvist Marius Sala şi clarific problema. Zis şi făcut. Telefonez, persoana care mi-a răspuns la telefon mi-a zis că nu se află în instituţie. Întrebând când l-aş putea găsi, mi-a răspuns că nu ştie, deoarece Dl Sala s-a pensionat, este în vârstă şi trece mai rar pe la institut. Atunci i-am spus că aş dori să vorbesc cu unul din cercetătorii din institut care se ocupă cu istoria scrisulul. Cerându-mi detalii i-am spus că mă preocupă scrierea plutaşilor de pe Bistriţa. Atunci tovaraşa, şi îmi măsor cuvintele, a apreciat că merit puţin flit, adică să fiu trimis la plimbare şi mi-a spus că în institut nu există nici un cercetător care se ocupă cu asemenea probleme.

2
Natural că m-am resemnat şi mi-am văzut de treabă. Totuşi văzând pe internet că problema scrierii plutaşilor de pe Bistriţa este dezbatuta în continuare cu mare elan, fără rezultate concrete, am zâmbit în barbă şi mi-am zis:
Măi oameni buni, de ce vă chinuiţi atâta să descifraţi o enigmă şi nu ma întrebaţi şi pe mine, că eu am aflat-o acum 76 de ani, adică în iarna anilor 1946 – 1947, când cumplita foamete făcea ravagii în Moldova. In familie nu făceam foame, dar nici nu trăiam în buiestru. Tata, invalid din Primul Război Mondial a decedat în 1940, mama rămânând vadană cu cinci copii, toţi minori, de crescut şi educat, pe timpuri deosebit de grele, război, secetă, foamete.
În acea iarnă cumplit de geroasă, când abia depăşisem vârsta de zece ani, dar absolvisem cele patru clase primare, deoarece am început şcoala de la şase ani, mama, nu pentru a contribui la echilibrarea bugetului familiei ci pentru a mă obişnui de mic cu greutăţile vieţii, mi-a găsit un loc de munca, specific vârstei mele, la măsură. Era o fază de lucru, numită predare sau luare în primire, se derula în ultima decadă a lunii şi consta în predarea de către muncitori a buştenilor pe care i-au fasonat în acea lună către gestionarul parchetului. La această operaţie participau şi trei copii, de obicei rude apropiate ale gestionarului parchetului, eu nefăcând parte din această categorie, cu consecinţele de rigoare. Sarcinile celor trei copii erau următoarele : 1, cel de la metru compas, măsura lungimea buşteanului fasonat, începând obligatoriu numai de la tulpină până la vârf, apoi de la vârf până la jumătatea lungimii buşteanului. 2, cel cu clupa, măsura cu instrumentul respectiv grosimea în cm, exact la jumătatea lungimii buşteanului. 3, cel cu roata, ştanţa numărul de inventar al buşteanului, numai la capătul gros al acestuia. Eu eram fericitul cu metru compas, care trebuia să alerg o lungime şi jumătate din fiecare lemn fasonat.
Ei bine, cu această ocazie am observat că după ce dobora cu toporul sau beschia un brad de 40 de m lungime, primul lucru pe care-l făcea unul dintre muncitori, era să cresteze cu toporul nişte semne, pe tulpina acestuia, semne care semănau aproximativ cu unele litere din alfabet, dar nu era numele lui. Intrebandu-i ce reprezintă aceste semne, fiecare îmi răspundea : ‘’este semnul meu, să se ştie că eu am fasonat acest brad şi nu altcineva’’. Este clar ?
Deci, dacă este să fim drepţi, aşazisa scriere a plutaşilor nu a fost creată de plutaşi ci de către muncitorii forestieri, cărora le servea într-un scop bine precizat, anume, să se ştie cine a fasonat buşteanul respectiv şi nu arăta proprietatea, cum afirmă majoritatea cercetătorilor.
Iată opinia mea asupra acestui subiect :
Din vechime, până în vremurile contemporane mie, când se hotăra ca pădurea de pe versantul unui munte să fie tăiata cu rasul, adică să fie tăiaţi toţi arborii, indiferent de dimensiune, proprietarul terenului lua o serie de masuri pregătitoare precum : stabilirea suprafeţei care va fi exploatată, adică a parchetului, găsirea muncitorilor care vor efectua această muncă, împărţirea lor în echipe, amenajarea locului lor de adihnă, respectiv construcţia barăcilor de dormit, asigurarea hranei pentru muncitori s.a.
Echipele de muncitori la doborât şi fasonat erau formate, de regulă, din două persoane, tată şi fiu, doi fraţi, doi prieteni, sau pur şi simplu doi asociati cam de aceeasi vârsta şi care se înţelegeau bine. Odată echipele formate se stabileau spaţiile din pădure unde acestea urmau să-şi desfăşoare
3
activitatea. Fiecărei echipe i se rezerva o suprafaţă de pădure, de obicei de formă dreptunghiulară, care începea de jos de la baza pădurii şi se întindea până la vârful muntelui, în creasta. Lăţimea parcelei care se rezerva unei echipe varia între 50 si 100 de m, asta în funcţie de densitatea şi grosimea arborilor din parcelă, cât şi de puterea muncitorilor care se angajau să taie pădurea în acea parcelă. Dacă echipa era formată din doi tineri în floarea vârstei şi a puterii de muncă, atunci parcela era mai lată, dacă era vorba de două persoane mai în vârstă, cu puteri mai slăbite, atunci parcela era mai îngustă. Uneltele de lucru ale muncitorilor erau toporul, beschia şi ţapina.
Dacă diametrul bradului care urma a fi doborât era mai mic, până pe la 60 de cm, atunci doborârea se efectua cu ajutorul beschiei, manevrată de către cei doi colegi de muncă. Dacă era mai mare şi se apropia de 80 – 90 de cm doborârea se afectua numai cu ajutorul toporului. Era o muncă epuizantă şi putea dura mult peste o ora. În prezent, cu ajutorul drujbei, această fază de lucru se realizează de către o singură persoană, nu două, fără un efort deosebit, în câteva minute, cât ale degetelor de la mâini.
Munca la doborât şi fasonat începea cu arborii cei mai de jos din parcelă. După pregătirea locului de muncă, prima fază de lucru era doborâtul bradului, care repet, era epuizantă.
De îndată ce bradul era doborât, obligatoriu urma ca echipa să ştanţeze pe partea laterală a buşteanului, imediat după olăritură, ferul echipei sau numai al unuia din membrii echipei.
Ce era ferul sau cerul, cum se pronunţa local? Era un ansamblu de crestături efectuate cu toporul în bradul doborât, lungi exact cât era de lungă gura toporului, adică vreo 10 – 12 cm, late cam de 1 cm şi ceva şi adânci tot de aproximativ 1 – 1,5 cm. Aceste crestături imitau într-o anumită măsură literele alfabetului, poate din această cauza au fost numite scrieri ale plutaşilor, în realitate fiind, repet, ale muncitorilor din pădure. Aceste crestături se asemanau cu literele alfabetului latin A, V, Y, W, X, N, M, K, L, F, S, U, dar şi cu unele litere ale alfabetului chirilic. Fiecare muncitor forestier avea un fer (cer) format dintr-o combinaţie de anumite litere, de obicei trei – patru, combinaţie pe care el o folosea toată viaţa, fără a o modifica, exceptând situaţia când vecinul său de parcelă avea un fer foarte asemănător cu al lui, caz rarisim.
Ce m-a contrariat pe mine a fost numărul foarte mare de litere ale alfabetului plutaşilor reprodus de Nicolae Densuşianu, vreo cincizeci aproape, unele foarte complicate, altele reproducând zvastica sau alte imagini complicate, ceea ce mi se pare exclus. Muncitorul nu avea timp să deseneze cu toporul asemenea semne. O făcea poate copilul său, care venit cu mâncare de acasă pentru dejun, se juca cu toporul tatâne-său, în pauza de amiază, dar este puţin probabil. 
De ce era absolut obligatoriu ca imediat după doborâre, pe brad trebuia să se imprime ferul (cerul) celui care urma să-l fasoneze, adică să-i taie cepurile şi să-l cojească de scoarţă ?
Se putea întâmpla ca bradul uriaş să fi crescut pe o pantă foarte înclinata, iar atunci când era doborât, datorita gravitaţiei, el pleca imediat la vale, aşa cu crengi pe el, sau în momentul în care fasonatul era pe sfârşite, sigur o pornea la vale. În drumul sau vijelios, întâlnea o cioata, pe care dacă nu reuşea să o disloce, atunci datorită olăriturii (formei rotunjite a capătului gros) o ocolea, dar cu acest prilej el îşi schimba şi direcţia de deplasare, nu drept la vale ci o lua de-a curmezişul coastei, până trecea în parcela vecinului, unde ori se oprea, ori o lua din nou la vale, dar nu mai era în parcela
4
celui care l-a doborât. Bucuros nevoie mare că l-a pricopsit Dumezeu cu un asemenea catarg gata fasonat, vecinul îşi ştanţa imediat ferul lui şi îl preda la sfarşitul lunii gestionarului de parchet ca fiind fasonat de el. Din moment ce avea ferul celui care l-a doborât el nu mai putea fi însuşit de altcineva. Dacă ar fi încercat să şteargă cu toporul ferul original şi sa-l treaca pe al său, lucrul se observa de la o poştă.
Cel căruia i-a plecat de sub nas buşteanul aproape fasonat în întregime, urmărea traseul acestuia şi într-o dimineaţă sau seară, în linişte, îşi termina treaba, iar la sfarşitul lunii îl preda gestionarului de parchet, chiar dacă nu se gasea in parcela sa, ci a vecinului.
Ferul se folosea nu numai de către muncitorii care tăiau pădurea în ras, ci şi de cei de la rărituri, când erau tăiaţi numai arborii cei mai bătrâni sau stupoşi. După fer erau identificaţi cei care au lucrat buşteanul şi li se făcea plata muncii.
După fasonare buştenii rămâneau până iarna în parchet când erau corhaniţi, după care erau transportaţi pe sanciu până la malul Bistriţei, sau al unui afluent plutibil al acesteia, erau stivuiţi în mari stive şi aşteptau liniştiţi primăvara pentru a fi legaţi în plute şi a pleca pe lungul drum al apelor către beneficiari.
Odată plutele pornite, acestea au atras ca un magnet numeroşi amatori de călătorii, printre ei aflându-se şi oameni instruiţi, care au profitat de acest exotic mijloc de transport pentru a efectua superbe excursii cu pluta pe traseul Vatra Dornei – Piatra Neamţ. Cu acest prilej aceştia au observat crestăturile de pe bustenii plutei, şi-au pus întrebarea care o fi originea şi semnificaţia lor.
Cum răspunsurile plutaşilor nu-i satisfaceau şi-au pus imaginatia la contribuţie, iar rezultatul este alfabetul plutaşilor de pe Bistriţa, un deliciu al specialiştilor de pe internet.
Aştept specialiştii să mă contrazică.

Constantin Cojocaru Ţuiac, fost plutaş pe Bistriţa