2 votes
2 comments
De ce a răscolit HAITA Tudor Gheorghe și de ce DEGEABA nu e degeaba. Artistul către noi și tatăl său, în celulă: „Tată, nu sunt mort!”. Analiză pentru oameni și răspuns pentru guzgani
Fb-Button
Explicarea unui concert cultural: „Degeaba 30”. Arta-spectacol a maestrului Tudor Gheorghe
Decembrie 1958. O mașină cu prelată neagră înaintează ușor prin sat. La un moment dat ies trei civili îmbrăcați elegant și întreabă de Ilie Tudor. Nea Ilie cere explicație. „Cu dvs. avem treabă! Tovarășa Stancoveanu de la Regionala de Partid – Secția Culturală – are să vă comunice ceva urgent. E vorba, după câte am înțeles, de Uniunea Scriitorilor! M-a rugat să vă ducem imediat la dânsa. Suntem de la raion”. Nea Ilie își aruncă un palton în spate și pleacă alături de ei. Nu bănuiește câtuși de puțin că va fi condamnat la 22 de ani de închisoare. Pentru „poetul țăran” urmează cursuri lungi la „facultatea neagră de la Aiud”, în compania unor profesori iluștri: Părintele Dumitru Stăniloae, Radu Gyr, Nichifor Crainic.

Citiți și editorialul lui Victor Roncea, la ActiveNews Tudor Gheorghe i-a răpit libertatea lui Șora la 30 de ani
În 1961, nea Ilie este chemat la anchetă și i se înmânează certificatul de deces al fiului său, Gigi. Derutat, se întoarce în celulă mut de durere. Părintele Stăniloae îi simte deznădejdea și-l îndeamnă să se roage cu putere la Dumnezeu pentru a primi un semn. Însuși Părintele slujește zilnic pentru asta. Nea Ilie îl visează pe Gigi într-un lan de grâu, ridicându-și brațele și zicând: „Tată, nu sunt mort!”. Avea să se elibereze, iar pe Gigi avea să-l găsească într-un lan de grâu, făcându-i semn cu brațele și alergând spre el.

Tragicul poem al întrebărilor
Maestrul Tudor Gheorghe este fiul care îi apăruse în vis tatălui său, strigându-i: „Tată, nu sunt mort!”. La trei decenii de la evenimentele din decembrie ’89, vine înspre noi cu o întreagă moștenire, cu o întreagă istorie pe care noi, astăzi, am vrea s-o înțelegem și nu putem. Vrem s-o cunoaștem și nu reușim să ne-o însușim. Suntem blestemați? Cum am ajuns aici, la acest blocaj? De ce nu înaintăm? Cine ne împiedică să fim ceea ce suntem chemați să fim? Vechile racile ideologice? Ura? Nepăsarea? Cine să ne răspundă la toate acestea, și la încă altele pe care le purtăm în inimile noastre însângerate? Pentru noi, pentru obiditul popor român, a fost trimis el. Iar el ne povestește, în stih și cântec trist de martir, ceea ce noi nu înțelegem din ceea ce aflăm de la alții. Cum începe? „Pune, tată, steag la poartă/ Iartă-mă, iartă-mă că am murit./ Știu că mama mai așteaptă/ Și mai știu că-ntr-un ceas a albit”.

Începe cu tatăl său și generația sa încătușată, apoi cu Timișoara, cu București și cu martirii căzuți acolo în ’89. Începe cu suferința, cu moartea, cu sângele vărsat. Acesta să fie adevărul? Colindele noastre să fie împletite cu moartea? Și cu nemurirea? „Ce lumină lină… ne îndulcește moartea…/ Celor ce-am căzut în București…/ Părul maicii mele luminând și partea/ Nevăzutelor cărări cerești”. Și dacă dintre cei vii nu va rămâne vreunul care să spună adevărul, vor veni ei, cei trecuți dincolo, și ne vor povesti, iar povestea lor va fi istoria însăși. „Trec colinde-n astă seară…/ Leru-i ler, flori de măr, leru-i ler./ Noi cu ochii plânși spre țară/ Tremurăm la o poartă de cer”.

Ce a rămas în urma lor? O moștenire teribilă. Un testament de martiri și mărturisitori care și-au iubit țara, neamul, credința strămoșească. Paradoxal, oamenii aceia nu vor să fie răzbunați. Vor doar ca nouă să ne pese. Vor doar ca noi să nu trecem ignoranți pe lângă jertfa lor. Iar noi am putea îngâna profetic, alături de cel trimis nouă: „Primește-i, Doamne-n casa Ta,/ Pe cei ce vin din Timișoara./ Ei sunt ofranda cea mai grea,/ Pe care ți-o trimite țara”.

În continuare, deșirăm tragicul poem al întrebărilor, derapând blazați într-o alienare colectivă. De ce să-i avem modele pe ei și pe cei de dinaintea lor, congeneri cu nea Ilie? De ce să fim demni? De ce să fim liberi? Nu cumva e degeaba?

„Au dat în pârg alte lanțuri, alte funii”
La 10 ani de la Revoluție, maestrul Tudor Gheorghe crea un spectacol intitulat „Mie-mi pasă!”, închinat celor ce se jertfiseră la Timișoara, la București, dar și în celelalte orașe ale țării. Picurase în el compasiune, durere, disperare, dezamăgire. „Între ce-am visat să fie și ce este,/ cale lungă”. Se iscase un „gol istoric” de un deceniu, pe care el se străduia să-l umple cu poezia, cu arta, cu cântecul. Încerca să ne comunice o stare sufletească. Care anume? Observase că pătimirile generației tatălui său rămăseseră fără ecou, că societatea e amestecată, nelămurită. Trăiam laolaltă victime și torționari, batjocoriți și batjocoritori, într-o istorie mută, schimonosită ca un coșmar. Melanjul acesta era greu de digerat. Trebuia făcut ceva. Dar ce? Încerca să ne transmită că trebuie să nu fim nepăsători la ceea ce se întâmplă cu noi, cu țara, cu istoria noastră confiscată politic. Trebuia să reacționăm. Cum? Într-un fel care să rezoneze cu ceea ce suntem fiecare.

Aflam pe acest drum că suntem săraci, dar avem democrație. Aflam că „Eroii Revoluției române, la București, zac într-un cimitir protocolar, păzit de soldați, de parcă le-ar fi teamă să nu iasă afară”. Ei ar fi putut, într-adevăr, povesti cum a fost, făcând lumină în tot hățișul postdecembrist distorsionat, dar cu pretenție de istorie autentică. Maestrul dădea cuvânt morților, care ies câteodată din morminte și împărtășesc celor vii din durerea lor. Toate lucrurile nespuse oficial ni se comunicau acum de pe scenă. Descopeream cum înaintăm treptat spre o schimbare de paradigmă. Era semnalată tema conflictului între generații: „Au făcut copiii noștri dinți,/ Mușcă din bunici și din părinți,/ Mușcă din văzduh și din pământ,/ Mușcă și din morții din mormânt”. Se ridica o altă generație? O generație a „cățelandrilor”, cu alergie la autoritate, cu poftă de-a zdrobi idealuri, valori, speranțe, în goana lor politică. „Nu m-am temut de lupii máturi,/ Le tai un cal bătrân și-i saturi./ Dar ce ne facem cu cățeii/ Care în numele ideii/ de Revoluție/ Se îngrașă?”. Ni se atrăgea atenția că aceștia sunt școliți, se strâng în haită și ucid.

Era devoalată și perspectiva bolnavă a parlamentarismului românesc: reforma continuă, rulând în gol, politicieni efemeri, figuri mediocre, toți însetați să-și facă un rost pe spatele poporului român, lipsa de perspectivă, consternarea că „prefecturile se fac iar comitete județene”.

Atât de afectată fusese și capacitatea noastră de percepție a sentimentului național, încât am fost surprinși când ni s-a spus că „patriotismul nu-i o brățară sau un papion”. Noi eram obișnuiți să reacționăm ideologic și să-l transformăm în „ocazie”, în „eveniment”, dar el trebuia purtat „ca pe-o cămașă a morții”. Nu se făcea tranzacție cu acest „fel de de suferință/ crestată dureros pe grinzi de suflet vechi și de credință”.

Toate aceste nelămuriri, toate aceste probleme esențiale ale unei societăți care-și ceruse dreptul la libertate, dar care nu știa, iată, să gestioneze libertatea, provocau o dezordine axiologică răvășitoare. Se înțelegea suficient de limpede că nu eram statornici. „Când cu somnul, când cu dracul/ Când cu Domnul, când cu parul,/ Când cu cioara, când cu grâul, când cu moara.// Când cu liru-trandafiru’/ Când cu cheia, când cu mărul/ Când cu spicul, când cu firul/ Când cu brânza, când cu zărul.// Când cu calul sau săgeata/ Când cu pâinea, când cu bradul/ Când cu asul, când cu roata,/ Când cu Gheorghe, când cu Radu”.

Maturizare
La 20 de ani de la Revoluție, maestrul Tudor Gheorghe a considerat că mesajul spectacolului „Mie-mi pasă!” rămăsese de actualitate. L-a reluat sub un nume nou: „Degeaba”. Era prea dezamăgit, ca de altminteri noi toți. Țintea în societatea politică versatilă, rapace, indolentă. Poezia devenise virulentă, mesajul, răscolitor. Poate indecent de educativ, fiindcă arăta ceea ce noi ne obișnuisem să nu mai vedem – că împăratul e gol. Cert e că maestrului i s-a atras atenția. Mai degrabă i s-a pus în vedere că ar fi bine să-și numească altfel spectacolul. În România, timp de două decenii, se realizase totuși câte ceva. Sau… nu?

Maestrul a ținut cont de consiliere și, la 25 de ani de la Revoluție, a numit spectacolul altfel: „Tot degeaba”. Acum s-au împlinit trei decenii. Am participat mulți dintre noi la un spectacol pe care-l cunoșteam, cu care ne identificam – „Degeaba 30” –, indiferent că vibrăm la ceea ce-i artistic și-l însoțim pe maestru în sălile arhipline, sau participăm pur și simplu la mersul insipid al societății românești postdecembriste. Strigătul a fost parcă mai dureros, mai aprig: „Degeaba, pentru noi luminile s-au stins/ Degeaba, în mijlocul verii noastre-a nins!”. Perspectiva proiectată la începutul anilor ’90 s-a dovedit iluzorie. „Doamne, cât am mai crezut/ Că ne ții candela-aprinsă/ Și noi tot ca la-nceput,/ în genunchi, cu mâna-ntinsă”.

Parcă mai apăsat ca niciodată a fost conturat portretul românului vândut, slugă la străini. Cu zăbala-n gura însângerată, mânat fără zăbavă prin țarcul pe care-l consideră țara lui, „rația lui de libertate”, poporul român este acum, la trei decenii de la căderea comunismului, invadat de „temele” care i se livrează sistematic. Avem câștigate de la cei de dinaintea noastră destul de multe drepturi. Unul dintre ele este, așa cum a spus și maestrul, că putem ieși din sălile de spectacol fără teama că vom fi așteptați de trei civili îmbrăcați elegant care ne avertizează, ne anchetează, ne amenință. Dar umilința aceasta, obidirea, opintirea în jug ne fac să pierdem conștiința demnității.

Apatia, pustietatea, blazarea – toate aceste plăgi au venit pe fondul unor decizii fundamental greșite, dintre care prima este păcatul. O soluție ar fi să facem școală în compania Annei Shirley și să vedem frumosul, să refuzăm urăciunea păcatului, să schimbăm perspectiva cu care ne-am însoțit în toți acești ani, „văduviți de verbul a vrea,/ părăsiți de verbul a fi”. Pentru asta e nevoie de o hotărâre istorică, iar maestrul consimte: „Ia-ne, Doamne, orice perspectivă/ Roză, tricoloră, cum o fi!”, în schimbul iubirii. Sunt trei decenii în care s-a împuținat tot mai mult iubirea între noi, românii, între noi, oamenii. Avem nevoie de iubire – e soluția de azi, de acum și dintotdeauna. „C-am uitat să ne iubim, Părinte,/ Și ne omorâm noi între noi/ Dă-ne sărăcia dinainte/ Dar revarsă-Ți dragostea spre noi!// Nu mă bate, frate, nu mai da!/ Uite cum se zbate luna-n tâmpla mea!/ Nu mă bate, frate, mă omori!/ Uite cum se zbate sângele-mi pe flori”.

Maestrul Tudor Gheorghe ridică mâinile către generația tatălui său și spune și astăzi: „Tată, nu sunt mort!”. Prin poezia sa, prin reacția vie pe care o are, prin trăirea transmisă prin arta sa, ne deschide o cale – aceea a libertății și a demnității. E mai mult decât un simplu îndemn la luptă continuă și implicare, la bărbăție și, mai presus de toate, la iubire, pentru ca jertfa înaintașilor noștri să nu fi fost degeaba.

Sergiu Ciocârlan

*

Nota redacției: Comentatorii, inclusiv cei care l-au înjurat pe Tudor Gheorghe, se feresc să pomenească motivul arestării lui Ilie Tudor de către comuniști. Pasămite, nea Ilie Tudor fusese sau încă mai era legionar. A murit legionar! În urmă cu puțini ani! Păstra o amintire scumpă Căpitanului și, probabil, o mai mărturisea și în public. Fusese, dacă nu mă înșel, unul dintre copiii orfani, câteva zeci, pe care legionarii i-au selectat din toată Țara și i-au adus la București să primească o educație și o instrucție potrivită cu potențialul lor intelectual. A petrecut multe ore în preajma Căpitanului și a povestit această experiență extraordinară, în cartea Un an lângă Căpitan.
Tudor Gheorghe nu prea vorbește despre apartenența tatălui său la Mișcarea legionară, dar prin tot ce a făcut în viața publică dovedește că a primit în familie educația cea mai potrivită unui român cu un potențial intelectual creativ excepțional. O educație naționalistă.
O educație naționalistă am primit și eu în familie. Fără să fi avut legionari în familie. Ai mei au fost țărani, mândri că sunt țărani, mocani, iar tradiția țărănească a fost educația naționalistă. Ea a stat la temelia României Mari! Ea este acum ținta voitorilor de rău ai neamului românesc!