Selectează comentariul Radu
224 aprobate
radu.g@yahoo.com

TRIUMFUL MULTIPOLARISMULUI ANUNȚĂ SFÂRȘITUL GEOPOLITICII CLASICE?
De Lorenzo Maria Pacini

Geopolitica lumii multipolare este periculoasă, deoarece ne face să considerăm ceea ce trăim astăzi într-o lumină nouă. Și ne oferă o modalitate de a ne da seama.
În trecerea la o lume multipolară, la nivel de teorie se ridică o serie de întrebări, printre care se pune una dintre principalele: triumful multipolarismului pune capăt geopoliticii clasice, sau nu?

Părintele teoriei lumii multipolare, filozoful rus Aleksandr Dugin, nu a formulat corect și complet un răspuns la această întrebare în prima fază a compoziției teoretice, deoarece era prematur la acea vreme să se raționeze despre scenariile de succes ale teoriei. Astăzi, însă, este nevoie urgent de un răspuns.

Să începem cu elementele fundamentale. Geopolitica clasică, codificată între sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, vede în cuvintele amiralului Halford Mackinder una dintre axiomele sale definitorii, care a dictat fără îndoială legea până astăzi:
„Eurasia este Heartland. Cel care controlează Heartland, controlează lumea”.
În jurul acestei axe geografice a istoriei s-a înscris toată geopolitica cunoscută nouă.

Astăzi, conceptul care deține toate consecințele științifice în contextul transformării de la geopolitica clasică la geopolitica lumii multipolare este Heartland distribuit. Numai cu aceasta putem privi structura semantică a geopoliticii clasice cu dualismul esențial dintre Civilizația Mării (tot în sensul Proclus al lui Platon unde descrie civilizația antică a Atlantidei, definită drept „cea mai rea” din istorie) și Pământ.

Civilizația, care se păstrează, rămâne prezentă, și toate implicațiile și elaborările care vin din studiile lui Carl Schmitt asupra celor două civilizații. Geopolitica clasică operează cu două proiecții ale acestor principii în geografie și istoria lumii, identificând modul în care acestea vor fi încorporate și manifestate în marile puteri ale lumii.

Reținem, așadar, această interpretare a celor două tipuri de civilizații. Dualismul susținut deja de filozoful grec Proclu este pe deplin confirmat de Mackinder, care subliniază acest dualism ca fiind alcătuit din principii permanente, doi factori în dezvoltarea civilizațiilor omenirii și care pot fi identificați de-a lungul istoriei omenirii: atracția către timp, la materialitate, la trecător; atracție către verticalitate, către spirit, către valori stabile. Este interesant că apa de mare nu poate fi băută, deoarece este toxică pentru ființele umane și, prin urmare, apa de mare este într-un fel moarte, în timp ce apa proaspătă, terestră este apa vieții.

Această dualitate „exclusivă” între două puncte de atracție istorico-geografice se află în centrul geopoliticii clasice. Conflictele pe care le trăim sunt perfect înscrise în lectura dualistă de mai sus. Geopolitica clasică își găsește valabilitatea și în contextul actual, dacă ne gândim la conflicte cunoscute precum cel ruso-ucrainean, despre care știm că este o ciocnire de civilizații între Occident și Rusia, sau cel israeliano-palestinian.

Nu se poate spune că geopolitica clasică este depășită pentru că legile ei funcționează și astăzi în plină vigoare și, prin urmare, se poate folosi în continuare ca metodologie interpretativă. Cu toate acestea, rămâne o întrebare: se poate merge asa mai departe?

Se poate observa cu o obiectivitate calmă că Heartlandul clasic, Eurasia, nu mai este suficient ca stâlp de contrabalansare împotriva civilizației marii. Să luăm, așadar, în considerare două forme de geopolitică post-clasică, geopolitica de astăzi: geopolitica unipolară, care afirmă absența dualismului și triumful civilizației talasocratice descrise de Francis Fukuyama, Yuval Noah Harari, Clauss Schwab, democrații americani care sunt partizanii acestei lumi unipolare sau, în unele cazuri, a-polare, care are în vedere anularea absolută a Civilizației Pământului chiar și ca concept.

Această primă formă de geopolitică post-clasică o putem boteza post-polarism, perfect în concordanță cu post-modernitatea, și aceasta este geopolitica „dogmatică” contemporană (în sensul talasocratic, clar), s-a născut din gânditori cufundați în clasica geopolitică talasocratică și nu admite disidența.

Citind evenimentele actuale cu această lentilă, este clar cum Rusia de astăzi luptă „războiul trecutului” pentru a deschide lumii viitorul: este ultimul război geopolitic din trecut, ultimul luptat conform axiomelor Mackinderiene; ceea ce urmează va fi „altul”, diferit, ambițios de multipolar.

Observați bine: Rusia de astăzi, după catastrofa din anii 1990, nu mai are resursele pentru a se impune singură ca putere mondială în competiție cu civilizația unipolară a Occidentului. Eurasia nu mai este suficientă singură: îi lipsește stabilitatea demografică și economică și acest lucru îi obligă pe rușii care luptă pentru geopolitica clasică tradițională să lupte cu noi norme, să traseze diferite rute și să exploreze teritorii necunoscute. Rusia are nevoie de aliați și parteneri pentru a finaliza această misiune epocală. Dintr-o perspectivă mai metafizică, rușii sunt purtătorii ultimei voințe sacre telurocratice, luptă pentru eternitate peste temporalitate.

Imaginându-ne victoria Rusiei în acest ultim război al geopoliticii clasice, extinderea ideii ruse asupra întregii lumi nu este convenabilă, pentru că Rusia nu are o ideologie universală – ceea ce au americanii, cum ar fi ideologia “drepturilor omului”, genderismul etc. . — care poate atrage elitele lumii. — care poate atrage elitele și popoarele lumii.

Rusia este prea mică în acest sens. Se poate salva ca „mică Eurasia”, limitată la Rusia însăși, dar acest lucru nu va fi decisiv pentru că este o luptă defensivă, nu ofensivă și, pe termen lung, nu dă roade.
Prin urmare, apare multipolaritatea: dacă nu putem accepta dominația talasocratică și nu putem propune Eurasia ca idee universală, atunci trebuie să trecem la multipolaritate.

Marea Chină, India în ascensiune și Africa emancipată de vestul european sunt exemple de independență și trebuie să excludem absolut orice plan de interferență rusă, chiar dacă doar conceptual. Rusia are o viziune imperială într-un sens complet diferit de cel din trecut, dar nu una globală. Nici măcar teoretic nu este permis să ne imaginăm ceilalți poli ca fiind supuși puterii ruse.

Aici se naște de fapt geopolitica lumii multipolare, unde se naște o alternativă. Occidentul rămâne un (macro)pol cu valabilitatea sa maritimă, cu globalismul ca ideologie si tot antiglobalismul este o continuare și o transfigurare a Civilizației Pământului: Heartlandul este distribuit pe mai mulți poli, este transformat și readaptat, cu o multitudine de fațete. Această pluralizare operațională reprezintă o transformare decisivă care este deja în curs.

La alegerile din SUA din 2016 s-a văzut clar această „dezmembrare”, cel puțin aparentă, a macropolului numit Vest: coastele (Coasta de Est și Coasta de Vest) au votat pentru democrați, statele teritorial centrale au votat pentru republicani. Această „geopolitică internă” a schimbat în mare măsură soarta hegemonului stelat. Există un fel de Heartland interior în America care se conturează, așa că SUA nu mai pot fi privite ca o singură civilizație a mării. Acesta este un punct absolut decisiv.

Există un fel de civilizație interioară Heartland în interiorul civilizației marii. Trebuie să începem să scriem o istorie a Heartlandului american. Este interesant faptul că, în articolul de referință al lui Mackinder despre Axa geografică a istoriei, el a vorbit despre SUA ca o civilizație telurocratică în aproape același mod cu Rusia, ceea ce indică faptul că a existat o schimbare radicală, care a avut loc temporar după proclamarea celor 14 Principii. de președintele de atunci Woodrow Wilson. Aceste puncte au fost cele care au redefinit poziția Americii față de talassocrație.

Ne putem imagina, de asemenea, că Rusia nu este total terestră: există o elită talasocratică în interiorul Rusiei, precum conducătorii anilor 1990, antreprenori liberali în stil occidental, mulți oameni care au emigrat când URSS s-a prăbușit și apoi s-au întors ca domni ai capitalismului liberal. . Acesta este motivul pentru care Civilization of the Sea[mare] și Civilization of the Land[pamant] devin principii identificabile în toate civilizațiile.

Astăzi putem vorbi, ca să mai dăm câteva exemple, despre Heartlandul Chinei, prezentat de Xi Jinping, care este profund telurocrat, dar care are o putere maritimă comercială uriașă, deci o extindere maritimă, deși China nu este istoric o putere maritimă.

La fel și cu Nerendra Modi alo Indiei, care vrea să propună o Indie independentă și „decolonizată în conștiință”, și acesta este un Heartland, dar în același timp India are o puternică atracție maritimă care o face să tinde spre globalism, cu alianțe cu SUA, Marea Britanie, Japonia, așa cum sa povestit deja în secolul al XX-lea.

Lumea islamică este, de asemenea, formată din țări mai terestre, cum ar fi Iranul și alte țări care sunt bine integrate în globalismul internațional, cum ar fi „prinții petrolului” din Peninsula Arabă și nu numai. Și în Africa, multe forțe promovează un panafricanism care este afirmarea unui Heartland african, o civilizație autentică a pământului, în timp ce alți conducători vor să facă parte din proiectul occidental care îi fascinează și îi atrag.

În Ibero-America, se întâmplă același lucru: țările se îndreaptă spre o integrare pe Pământ, în timp ce alți lideri sunt atlantiști fără pasiune. Teoretic, acest lucru se întâmplă și în Europa, care astăzi este total sub control atlantist: uitați-vă la populismul de dreapta care s-a lăudat – și continuă să o facă – cu o deschidere multipolară, dar plecând de la premise eronate, atât de mult încât a avut a dobândit o cantitate suficientă de putere politică doar pentru a trăda reprezentarea populară la timp, confirmând că într-un teritoriu ocupat militar, politic, economic și cultural de o putere străină (SUA), păstrarea puterii nu este posibilă fără intervenția Mării. .

Europa nu poate și nu trebuie să fie supusă altor poli sau civilizații, dar de fapt este a celui atlantist; există o Europă teoretică, care există virtual și are o istorie mare, care astăzi se află într-o fază „ascunsă” și nu are nimic de-a face cu Rusia.
Rusia, însă, luptă astăzi pentru multipolaritate, care reprezintă o șansă pentru Europa de a renaște.

Singura Europă posibilă este o Europă independentă, liberă de putere externă de orice fel, autonomă și geopolitic pentru sine. În cele din urmă, Heartlandul american vede în lupta electorală, reprezentată astăzi de provocarea dintre Joe Biden și Donald Trump, o parafrază a ciocnirii geopolitice interne dintre Pământ și Mare. Acesta este sfârșitul luptei geopolitice clasice.

Auzim apelul la o geopolitică revoluționară, nu doar academică, ci și alcătuită dintr-un militantism care este o luptă cu dictatura unipolarismului și postpolarismului.
Geopolitica lumii multipolare, pe de altă parte, este periculoasă, deoarece ne face să considerăm ceea ce trăim astăzi într-o lumină nouă. Și ne oferă o modalitate de a ne da seama.