dumitru B uta
88 aprobate
dumitrubuta189@yahoo.com
79.115.35.188
Tribunalul De La Nürnberg, Făcătură Sionistă III
mai 20, 2023 at 12:56 pm, Răspunde
Acuzatorul american evreu era un criminal neştiut.
Condamnarea înalţilor ofiţeri şi a liderilor germani venise însă cu mult înainte să existe un proces în care să se dovedească vreo vinovăţie, atunci când, în plin război, la 17 decembrie 1942, liderii Statelor Unite, Marii Britanii şi Uniunii Sovietice au dat o declaraţie comună privind „uciderea în masă a evreilor europeni“ şi că după război îi vor pedepsi pe „criminalii de război din Germania nazistă“. Acuzele nu erau dovedite (încă), dar pedepsirea se pronunţase deja.
A urmat după război „dovedirea“, pentru care s-a practicat tortura de către nişte anchetatori foarte dubioşi, precum Burton F. Ellis şi William R. Perl. Chiar dacă despre aceştia nu se ştie sigur dacă erau evrei „care, sub Roosevelt, au ajuns repede gradaţi în armata americană“ (după cum afirma Douglas Reed, că erau evrei), este un fapt confirmat că evrei au fost mulţi dintre acuzatorii (procurorii) de la procese.
Ca şi translatorii, până şi „psihologul“ american introdus pentru a-i „consilia“ în culise pe inculpaţii germani, Gustave Mark Gilbert, era tot un evreu, născut în 1911, la New York, din părinţi evrei emigranţi în SUA din Austria. Acesta nu şi-a jucat deloc echidistant rolul.
*
Dar cel mai răsunător a fost cazul procurorului evreu (şi avocat al cauzei sioniste) Benjamin Ferencz, acuzator al germanilor la Nuremberg, care apoi a contribuit şi la crearea Curţii Penale Internaţionale (care vrea acum să inculpe Rusia şi pe preşedintele rus Putin), tot un instrument de putere, nu de justiţiei reală.
Ferencz, acest personaj sinistru care provine din zona Satu Mare, susţinea fantasmagoric că familia lui evreiască a emigrat în SUA după ce România a anexat Transilvania de nord în 1920 şi românii au început să îi persecute pe „evreii unguri“. O minciună fără rost, dar care arătă cât de necinstit a fost şi Benjamin Ferencz.
Iar odată ajunşi în SUA, părinţii viitorului procuror la Nuremberg s-au stabilit chiar în centrul comunităţii evreieşti parteneră politic familiei preşedinţilor Roosevelt, în cartierul Lower East Side din New York, cartier căruia evreii i-au zis ghetto, deşi este practic tot în luxosul Manhattan.
Aşa de corect şi just a fost acest Benjamin Ferencz în Germania post-belică, încât, deşi era un procuror al Statelor Unite, a participat prin prezenţă încurajatoare la crime evreieşti de „răzbunare“ la întâmplare.
Căci iată ce declara el în 2005 către The Washington Post:
„Am văzut odată nişte DP [displaced persons – evrei strămutaţi de sionişti imediat după război, din Europa de est în Germania, înainte de a fi transferaţi apoi drept colonişti în Palestina / Israel – n.aut.] bătând un [fost ofiţer german] SS pe care apoi l-au legat de gura de oţel a unui crematoriu. L-au strecurat în cuptor, au aprins focul şi l-au scos iar afară. «Bate-l din nou şi pune-l înapoi până când va fi ars de viu», îşi ziceau. N-am făcut nimic pentru a-i opri. Presupun că aş fi putut să-mi folosesc revolverul sau să trag în aer, dar nu am vrut să fac asta… Păi ştii cum am primit declaraţiile martorilor? Mă duc într-un sat în care, să zicem, un pilot american ar fi fost paraşutat şi bătut până la moarte. Îi aşez pe toţi cu faţa la perete şi spun: «Oricine minte va fi împuşcat pe loc!». Nu mi-a trecut niciodată prin minte că declaraţiile luate sub constrângere ar fi invalide [juridic].“ (Matthew Brzezinski, „Giving Hitler Hell“ – interviu cu Benjamin Ferencz în The Washington Post din 24 iulie 2005).
*
Ipoteza cu pilotul american omorât de germani este fantezistă, o plăsmuire a lui Benjamin Ferencz, ca exemplu teoretic, dar chiar aceasta a fost regula probatoriilor pentru procesele postbelice demarate în noiembrie 1945 în Germania: mărturii obţinute prin constrângere morală, psihologică şi tortură fizică.
De fapt, unii dintre păpuşarii cei mai importanţi ai „justiţiei“ de la Nurnberg îşi aveau centrul în zona evreiască a Manhattan-ului new-yorkez. Şi familia Roosevelt îşi avea fieful tot acolo, între „macabeii“ evrei (cum le zicea Franklin Roosevelt), care erau maşinăria ei de vot. Ca şi familiile evreilor Goldmann şi Ferencz.
Eleanor Roosevelt, soţia preşedintelui SUA şi verişoara lui în acelaşi timp (fiind semi-incestuoşi), era născută tot în Manhattan, unde era foarte bună prietenă cu familia Goldmann, pe atunci cea mai implicată familie evreiască în sforăria globală a iudaismului şi a sionismului, totodată. Activistă de „human rights“, biografii Goldmanilor spun că Eleanor Roosevelt era mereu la masă („at dinner“) la aceştia (cf. Martin Klingst, „Amerikas Mr. Germany: Guido Goldman“, Herder Verlag 2021, tradusă în engleză sub numele titlul „Guido Goldman – Transatlantic Bridge Builder“). Tot în Manhattan se mutase şi finanţistul evreu Bernard Baruch, consilier al lui Roosevelt dinainte de a fi el preşedinte, dar şi în timpul războiului, până în 1945.
Nahum Goldmann (ortografiat şi Goldman, cu un singur n, specific evreilor, la germani terminaţia man având, de regulă, doi n), era şeful sionist al criminalului Benjamin Ferencz, procurorul evreu desemnat de administraţia Roosevelt ca acuzator împotriva liderilor militari germani învinşi.
Căci Nahum Goldmann, sionist de copil, din familie, a fost creatorul organizaţiei Congresul Mondial Evreiesc (World Jewish Congress, cea mai puternică organizaţie evreiască globală şi azi) şi preşedintele acesteia din 1951 până în 1978, fiind deasemenea şi preşedintele Organizaţiei Sioniste Mondiale (World Zionist Organization) din 1956 până în 1968.
Aceste organizaţii, în frunte cu World Jewish Congress (adică Nahum Goldmann) şi „Conference on Jewish Material Claims against Germany“ l-au trimis în realitate pe Ferencz în Germania după război ca să obţină tone de bani pentru cauza evreiască, deşi el apăruse, oficial, ca procuror al Statelor Unite la Nurnberg.
În activitatea de „recuperator“, Benjamin Ferencz era secondat în Germania chiar de Goldman fiul, pe nume Guido, care în acest scop s-a şi împrietenit cu cancelarul vest-german Konrad Adenauer, în funcţie până în octombrie 1963.
Dar ei crescuseră ca nişte infractori, având prieteni criminali, în „ghetto“-urile din Manhattan / New York, căci iată ce a relatat Ferencz despre copilăria şi tinereţea sa:
„Zona în care am trăit [în New York]… era o zonă cu criminalitate ridicată. Toată lumea bătea, omora sau jefuia pe cineva… Făceam parte din bande, iar poliţiştii ne erau duşmanii. Eu eram câinele de pază, iar ceilalţi jucau zaruri pe trotuar. Puneau banii pe jos, iar eu eram la colţ. Dacă vedeam venind poliţistul strigam: «Cheezit, vin poliţiştii!». Dacă fugeau suficient de departe, luam eu banii, dar dacă poliţistul ajungea primul acolo, ridica el banii. Deci poliţia a fost inamicul. O situaţie ca cea a mafiei italiene în anii următori. Era o vremea de prohibiţie, iar încălcarea legii era considerată un lucru bun, toată lumea spunea asta, se organizau jocuri de noroc, erau o mulţime de infracţiuni pe străzi, împuşcături în cartier, lucruri de genul acesta.“
Nu ne aşteptăm ca Ben Ferencz să fi spus (tot) adevărul despre traseul său biografic până la misiunile din Germania postbelică, dar observăm că în interviul din care îl cităm nu şi-a ascuns adevărata natură criminală personală, deşi era un tip scund, firav şi complexat:
„[În 1943] am scris mai întâi FBI-ului… Germanii ocupaseră Franţa şi se anticipa că vor ataca Anglia destul de curând. M-am gândit: bine, dacă mă vor lăsa în spatele liniilor germane din Franţa şi mă vor învăţa cum să folosesc dinamita, aş fi o achiziţie destul de bună. Aş putea băga nemţii în iad. Dar FBI-ul a spus că nu mă puteau accepta. Eram un risc de securitate… Eram cetăţean [american] doar de aproximativ treisprezece ani. Aşa că am fost respins“.
Apoi, continuă el, „am terminat mai mult sau mai puţin Facultatea de Drept Harvard şi m-am dus imediat la acest tip din comisia de recrutare“, intrând astfel în armata SUA, ca instructor întâi, dar şi-a urât superiorul sergent american: „Era un om cu un caracter atât de steril încât, în mod serios, dacă aş fi ales să-l ucid pe el sau să-i ucid pe cei care au ucis 90.000 de evrei, l-aş fi ucis mai întâi pe sergent“. („Benjamin Ferencz“, interviu luat acestuia de dr. Daniel Stahl şi Annette Weinke în 2 decembrie 2013, publicat pe Süddeutsche Zeitung şi în 2014 pe http://www.geschichte-menschenrechte.de în limba engleză.)
*
Dar Ben Ferencz, a publicat în 1944, bine orientat, un articol în principala revista de criminalistică, Journal of Criminal Law and Criminology, despre crimele de război, semnând „sergent Benjamin Ferencz, al 15-lea batalion AAA“ şi, fiind deja în Europa, la sfârşitul anului 1944, a fost convocat la Judge Advocate Section a Armatei (zisă şi a „Naţiunilor Unite“, deşi nu exista oficial încă ONU) în Luxemburg, sediul generalului Patton, unde avea deja un protector, pe colonelul George Hickman, şi unde i s-ar fi spus că preşedintele Statelor Unite vrea înfiinţarea unei filiale pentru crime de război şi doar el, Ferencz, ar şti ce sunt acelea, căci pentru armată era ceva nou până şi noţiunea de „crime împotriva umanităţii“.
Iar planul pentru „judecarea criminalilor de război din Europa“ a fost elaborat de ministrul american al apărării Henry L. Stimson şi de subalternii săi din minister, şi, cum Roosevelt a murit în aprilie 1945, operaţiunea judiciară a fost aprobată de noul preşedinte, Harry S. Truman, căci Stimson era, ca şi şi restul cabalei evreieşti din jurul Casei Albe, tot din Manhattan, plus că…
Acest Henry L. Stimson era la rândul său şi un iniţiat al cabalei globaliste şi a conspiraţiilor, căci, absolvent de Yale, el a fost primit din studenţie în societatea secretă a „elitei puterii“, Skull and Bones, care ar controla şi Central Intelligence Agency, conform celor mai mulţi cercetători (mulţi dintre şefii CIA provenind din Skull and Bones), şi care „i-a oferit numeroase contacte pentru tot restul vieţii sale“ (Sean L. Malloy, Atomic Tragedy: Henry L. Stimson and the Decision to Use the Bomb Against Japan, Cornell University Press 2008).
Şi Henry L. Stimson mai era membru şi în globalista Council on Foreign Relations şi absolvent şi al Harvard Law School, ca şi subalternul său Ben Ferencz, evreul chemat să acuze germanii.
(dupa articolul „Românii la Închisoare Pentru Adevăr?” Incorectpolitic)
Articolul este scris de un habarnist. Aliații anglo-americani NU AU VRUT PROCESE, NU AU DORIT JUDECAREA NAZIȘTILOR. AU VRUT EXECUTAREA LOR IN PIEȚE PUBLICE. Acest lucru se regăsește în numeroasele documente privind atitudinea anglo-americanilor la sfârșitul războiului pentru naziști, fasciști și imperialiștii japonezi.
Stalin a dorit, a insistat și i-a convins pe anglo-americani de necesitatea ca membrii Axei să fie judecați de un tribunale internaționale pentru crime de război. Așa a apărut Tribunalul Internațional de la Nurenberg și Tokyo.
Articolul piratat aici este scris in realitate din Cornel-Dan NICULAE
si e o parte din articolul publicat sub titlul
«Şefii Justiţiei americane ştiau şi spuneau de atunci, din anii procesului de la Nürnberg, al „Holocaustului“, că este o făcătură politică»
chiar si aici, pe ioncojaro, trimis de mine in martie 2022:
https://ioncoja.ro/farsa-de-le-nurnberg-text-dedicat-celor-care-lupta-pentru-adevar/
sau publicat, tot cu acordul meu, la
https://www.incorectpolitic.com/romanii-la-inchisoare-pentru-adevar/
Dumitru Buta imi copiaza din nou textele, avand o mare preferinta pentru ele, fara a-mi mentiona insa numele.
Evident voi pune si acest nou eveniment la dosarul cu procesul fata de blogul ioncojaro, unde s-au publicat textele mele in mod piratat si unde s-a permis si calomnierea mea cu afirmatii false facute de diversi anonimizati.
Textul acesta a mai fost postat cu fals autor Dumitru Buta, de catre acesta, tot aici, pe 14 iunie 2023:
https://ioncoja.ro/justitiarii-de-la-nurnberg/
Apoi, daca i-am aratat ca imi copiaza abuziv textele, inlaturand autorul, ceea ce e fapta penala si se poate stabili cu usurinta prin comparea textelor identice, Dumitru Buta mi-a trimis e-mailuri cu insulte si cu „acuza” ca sunt „jidan”. L-am blocat, dar el cine este, fara date de interpelare, dar blogul ioncojaro putand fi actionat in Justitie?
Asemenea pratici ii determina pe creatori reali de continut valoros sa nu mai publice nimic, caci munca lor devine raptul altora, care se insinueaza autori, unii prezentandu-se cu titluri academice chiar, ceea ce arata de fapt ca au stiut in viata cum sa parvina prin impostura si influenta.
Pentru ca am spus ca vom avea proces, dar practicile continua, cer ca sa fie inlaturat numele lui Dumitru Buta de la acest text si pus cel al autorului real, desi in general nu doresc sa mai colaborez cu ioncojaro, unde s-a permis in mod repetat calomnierea mea gratuita, cu acuze fara legatura cu realitatea, inventate mincinos strict in scop de compromitere de catre dusmani ascunsi, de regula plagiatori.
Legea 8/1996 (a drepturilor de autor, actualizată 2024), articolul 197 (1): „Constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă fapta persoanei care îşi însuşeşte, fără drept, în întregime sau în parte, opera unui alt autor şi o prezintă ca o creaţie intelectuală proprie.”