Şefii Justiţiei americane ştiau şi spuneau de atunci, din anii procesului de la Nürnberg, al „Holocaustului“, că este o făcătură politică
– acum judecătorilor români li se cere să-i
închidă pe cei care mai gândesc astfel,
care mai au o raţiune liber exprimată –
articol dedicat acuzatorilor nedrepţi şi judecătorilor
domnului colonel Vasile Zărnescu, ca şi acuzatorilor
avocatului Mihai Rapcea şi naţionalistului Mihai Tociu
Dacă, prin absurd, autorităţile şi justiţia române ar avea jurisdicţie în SUA, ar proceda ca şi în România şi, în baza legislaţiei unui „adevăr“ impus prin lege, ar închide web-site-ul Curţii Supreme a Statelor Unite, ar face dosar penal administratorilor acestuia şi i-ar condamna, căci, deloc cuşer din punctul de vedere al holocausticilor evrei, reproduce discursul The Chief Justice, şeful Curţii, judecătorul William Rehnquist, de la întrunirea anuală din 2004 a American Law Institute, în care acesta evoca batjocura faţă de ideea de justiţie a ceea ce au fost procesele de la Nürnberg (Nuremberg) de condamnare a liderilor germani, în viziunea celui care chiar la acea vreme, în anii 1940-1950, era şeful justiţiei americane, judecătorul Harlan Fiske Stone, care a calificat simulacrele de procese ale „aliaţilor“ în Germania, drept o „petrecere de linşaj la cel mai înalt grad“ („high-grade lynching party“), totul fiind o făcătură abuzivă (discursul din 2004 se află pe site-ul Curţii Supreme a SUA aici:
https://www.supremecourt.gov/publicinfo/speeches/sp_05-17-04a.html)
Magistraţii şi politicienii americani lucizi ai epocii erau oripilaţi de ceea ce se întâmpla la Nürnberg, în Germania, dar, în timp, tutorii morali (dar ipocriţi) ai omenirii au impus ideea de standard al adevărului pe care l-ar reprezenta aceste procese abuzive, cum că ar fi un adevăr „corect“, faţă de care cercetarea realităţii şi gândirea critică sunt „greşite“, deşi, tot ei, au asmuţit gândirea critică împotriva a tot ceea ce este tradiţional, conservator sau naţional. Tot astfel au fabricat şi ideea de „parte bună a istoriei“ şi „parte greşită a istoriei“, privind poziţiile politice prezente, „politic corect“ şi „incorect politic“ privind gândirea, în general, deşi maniheismul lor este mai tot timpul unul răsturnat din perspectiva bunului simţ.
„Dreptatea învingătorilor“: Abuzul, minciuna şi tortura ca modele primare secrete ale „adevărului“ standard.
Magistraţi ai conspiraţiei.
Recunoaşterea de către germani a propriei vinovăţii de ucidere planificată a evreilor în timpul războiului s-a petrecut în reprobabilele procese „internaţionale militare“ de la Nürnberg (Nuremberg), din 1945-1949, organizate de învingătorii Germaniei, adică de către SUA, Anglia şi Uniunea Sovietică, „aliaţii“. Însă germanii au fost crâncen schingiuiţi pentru a „recunoaşte“ orice se dorea şi li se cerea de către cuceritori. Iar documentul „soluţiei finale“ germane din 1942 privind problema evreilor (cu comportament de corp social străin, neintegrat, cu agendă proprie şi în Germania şi în alte părţi), documentul de la Wannsee-Berlin („Wannsee protocol“) al germanilor prevedea strămutarea acestora (spre est), ceea ce doreau şi evreii sionişti (dar în Palestina), şi nu uciderea lor, cum s-a impus ca interpretare, cu forţa, de către justiţiarii de la Nürnberg.
<*>
Şi totuşi, până în zilele noastre, Tribunalul de la Nürnberg este considerat cu ipocrizie apogeul Justiţiei, deşi este victoria forţei asupra dreptăţii şi adevărului. Aşa dubios, este baza pe care s-a clădit Organizaţia Naţiunilor Unite şi justificarea celui de-Al Doilea Război Mondial, în care SUA a suferit mai multe decese de luptă decât în oricare alt război, inclusiv în sângerosul Război Civil propriu.
Însă, interzis prin lege în România să le amintim, mai multe mărturii din epocă arată că ceva a fost foarte putred acolo.
Charles F. Wennerstrum, judecător la Curtea Supremă a statului Iowa din SUA, este unul dintre primii care, implicat şi avizat, a condamnat aceste procese de la Tribunalul de la Nürnberg şi cele conexe, din acelaşi timp.
În 1947-48, Wennerstrum a fost unul din judecătorii americani din Germania, în completul „Hostages Case“ (Dosarul Ostaticilor), care, în seria de procese anti-germane ale timpului, a judecat unii generali ai armatei germane pentru comiterea unor crime de război.
El a acuzat „abordările părtinitoare“ ale acuzatorilor / procurorilor la procese, arătând că aceştia „erau mai interesaţi să-şi promoveze propriile cariere decât să se facă dreptate“, iar „mult prea mulţi dintre ei erau evrei“, având, în consecinţă, o loialitate dubioasă faţă de Statele Unite; „Întreaga atmosferă de aici este nesănătoasă… Avocaţii, grefierii, interpreţii şi cercetătorii au devenit americani abia în ultimii ani, în ei fiind încorporate urile şi prejudecăţile Europei din trecutul lor “.
„Procesele trebuiau să-i convingă pe germani de vinovăţia liderilor lor…“, dar „i-au convins pe germani doar că au pierdut războiul în faţa unor cuceritori răi“, a mai spus judecătorul Wennerstrum în 1948 (după Charles F. Wennerstrum, 96; Served on Iowa’s High Court, articol în The New York Times din 6 iunie 1986).
Şi senatorul jurist republican Robert A. Taft, membru al Senatului SUA în 1939-1953, declarase în 1946 că „participarea Americii la Tribunalul de la Nuremberg este o pată pe onoarea Statelor Unite“.
Om al legii, Taft a descris procesele de la Nürnberg de după război ca fiind o justiţie a învingătorilor, în baza unor legi ex post facto, în care cei care au câştigat războiul erau în acelaşi timp procurori, judecători şi presupuse victime. Taft a condamnat procesele ca o încălcare a principiilor de bază ale justiţiei americane şi a standardelor acceptate la nivel internaţional în favoarea unei versiuni politizate a justiţiei, în care procedurile judiciare au devenit o scuză pentru răzbunare împotriva celor învinşi.
„Mă întreb – spunea senatorul Robert Taft – dacă spânzurarea celor care, oricât de dispreţuitori or fi fost, au fost totuşi liderii poporului german, va descuraja vreodată să se mai facă război agresiv, deoarece nimeni nu face război agresiv decât dacă se aşteaptă să câştige. În toată această judecată [a proceselor de la Nürnberg] a existat spiritul răzbunării, iar răzbunarea este rareori dreptate. Spânzurarea celor unsprezece bărbaţi condamnaţi va fi o pată în istoria americană…“. (Taft Condemns Hanging for Nazis as Unjust Verdict – Action at Nuremberg Violates All Concepts of U.S. Justice, Senator Says in Ohio – He cites Napoleon’s case, articol pe prima pagină în The New York Times din 6 octombrie 1946).
Datorită opoziţiei sale faţă de procesele de la Nürnberg, Taft a fost puternic criticat din toate părţile eşichierului politic asociat lobby-ului şi intereselor evreieşti („internaţionala iudaică“, cum o numea jurnalistul britanic Douglad Reed), acest fapt fiind considerat ca „principalul motiv al eşecului său de a-şi asigura nominalizarea republicană la funcţia de preşedinte“ pentru alegerile din 1948, preşedinte ajungând atunci un prieten necondiţionat al sionismului, Ike Eisenhower. Taft avea să şi moară apoi.
*
Chiar şi colegi ai celui care a creat „Tribunalul de la Nürnberg“, importanţi judecători ai Curţii Supreme a SUA, l-au criticat aspru pe acesta, pe Robert H. Jackson, un instrument al celor din spatele preşedintelui Franklin D. Roosevelt („internaţionala iudaică“).
Nu există alt preşedinte al Statelor Unite ale Americii pentru care evreii să fi fost mobilizaţi atât de tare, mai ales ca maşinărie de vot, ca pentru acest Roosevelt, ceea ce se poate vedea şi din sursa evreiască „Jewish Voting Record in U.S. Presidential Elections“ postată pe jewishvirtual library.org, web-site-ul American-Israeli Cooperative Enterprise (AICE).
Bogatul evreu Herbert Lehman (fiul unuia din fondatorii celebrei bănci Lehman Brothers, „elită“ a finanţelor SUA, alături de Goldman Sachs şi Morgan Stanley) era un fel de rege politic neîncoronat al Manhattanului şi al New York-ului, fiind conectat cu toate familiile evreieşti puternice din cartierele newyorkeze, nu doar din Manhattan, ci şi din Bronx, Brooklyn, Queens ş.a.m.d.
Când Franklin D. Roosevelt părăsea în 1993 postul de guvernator de New York ca să plece la Casa Albă ca preşedinte, el îl lăsa în locul său pe foarte apropiatul prieten evreu şi partener politic Herbert Lehman, care îi fusese adjunct („lieutenant governor“) şi care a controlat politica New York-ului din 1928 până în 1956, prin comunitatea evreiască. După mijlocul anilor ’50, acest Lehman a început o intensă colaborare „civică“ cu Eleanor Roosevelt, văduva lui Roosevelt, care a girat cu numele ei super ONG-ul Freedom House, o cooperativă globală CIA-Mossad pentru „human rights“, cu finanţare de stat americană şi conducere evreiască de la bun început (prin evreul ungur marxist şi „anti-fascist“ George Field, ex-Feldmaier) şi până în prezent (Michael Abramowitz şi Michael Chertoff).
Un centru de studii istorice şi o catedră de Political Science de la universitatea neo-marxismului din SUA, Columbia, poartă numele acestui bogat evreu, Herbert H. Lehman, post pe care a fost numit profesor, după ce a slujit în administraţia Carter, Zbigniew Brzezinski, stâlp al organizaţiilor noii ordini mondiale corporatisto-iudeo-americane, precum Bilderberg.
*
Iar Robert Jackson – mandatarul evreilor sionişti din spatele preşedintelui Roosevelt pentru a înfiinţa Tribunalul de la Nurnberg – fusese admis în baroul din New York fără a avea o diplomă de studii în drept, printr-o relaţie a unui văr al mamei sale, avocat, Frank H. Mott, personaj enigmatic, cu un prenume şi un nume purtate de mulţi evrei din SUA, conform genealogiilor de la jewishdata.com sau al lucrării „Jews on the Move: Implications for Jewish Identity“ (1996), unde aflăm de un evreu Frank Mott, profesor.
Jackson devenise deasemenea activ în Partidul Democrat, ca şi „proeminentul“ său unchi Mott, şi, astfel, a devenit prieten şi aliat cu Franklin D. Roosevelt, iar după ce, în 1933, Roosevelt a devenit, susţinut de lobby-ul evreiesc newyorkez, preşedinte al SUA, l-a adus în guvern ca „Assistant General Counsel“ în 1934, numindu-l apoi Procuror General al Statelor Unite în 1940, ca din 1941 să fie judecător asociat al Curţii Supreme de Justiţie a Statelor Unite ale Americii, funcţie în care a stat până la sfârşitul vieţii, în 1954.
Înainte, în 1938, Roosevelt îl numise judecător la Curtea Supremă şi pe evreul Felix Frankfurter, care făcea parte din aceiaşi „internaţională iudaică“ – reprezentată la vârf de Bernard Baruch, rabinul sionist Stephen Wise senatorul Herbert Lehman şi Henry Morgenthau Jr. -, care dirija politica SUA, fiind consideraţi şi „guvernul secret“ evreiesc ce dirija Departamentul de Stat în timpul preşedinţilor americani Woodrow Willson, Roosevelt şi Truman (cum arată Douglas Reed în „Controversa Sionului“).
Roosevelt îl avea sfătuitor de taină de bază pe evreul născut la Viena, Felix Frankfurter, atunci când l-a trimis judecător la Curtea Supremă a SUA, unde i l-a trimis în ajutor şi pe amicul Robert Jackson.
Judecătorii Felix Frankfurter şi Robert H. Jackson treceau drept colaboratori, aliaţi şi prieteni, când Jackson a fost însărcinat de preşedintele Truman cu rolul de „procuror şef al SUA în faţa unui tribunal internaţional pentru a judeca înalţii oficiali germani acuzaşi de crime de război“. Astfel, Robert Jackson a fost arhitectul principal al proceselor de la Nuremberg, descrise de el ca „opera suprem interesantă şi importantă a vieţii mele“ (în discursul său în faţa barorului statului New York, în 1947).
Cei mai mulţi dintre colegii de la Curtea Supremă a SUA (formată din 9 judecători) nu au tăcut şi au criticat prestaţia lui Jackson, magistratul jucărie sionistă, ca dirijor al Proceselor de la Nürnberg. Astfel, judecătorul William O. Douglas a spus:
„[Jackson] a dispărut un an întreg de la Curte şi, în absenţa lui, am funcţionat ca instanţă de doar opt judecători. Am crezut la momentul când a acceptat slujba că a fost o încălcare gravă a separării puterilor să fie pus un judecător într-o funcţie executivă [procuror şef la Nürnberg]. M-am gândit, ca şi judecătorii Stone şi Black, că dacă Bob face asta, el ar trebui să demisioneze (dar nu a făcut-o). Mai mult, unii dintre noi – în special Stone, Black, Murphy şi cu mine – am crezut că procesele de la Nürnberg au fost neconstituţionale, după standardele americane.“
Judecătorul şef al SUA, Harlan Fiske Stone de la Curtea Supremă (unde era chiar şeful lui Jackson), s-a referit tot atunci la procesele de la Nuremberg ca la o „petrecere de linşaj la cel mai înalt grad“, cum se poate vedea şi azi pe web-site-ul Curţii americane (mai sus arătat).
Marele judecător Stone era iritat în primul rând de caracterul marcat politic al proceselor aliaţilor împotriva liderilor germani. Procesele de la Nürnberg erau, în viziunea lui competentă, un exemplu de „răzbunare a învingătorului“ (victor’s vengeance), mai degrabă decât justiţie internaţională, adăugând că actele procesuale şi probele sunt pline de inconsecvenţe.
Judecătorul şef american H. F. Stone a acuzat şi inconsecvenţa logică şi morală, căci, de exemplu, la Nürnberg a fost condamnat pentru crime împotriva umanităţii Înaltul Comandament german, ce a planificat şi executat invazia Poloniei în 1939, dar generalii sovietici care au făcut acelaşi lucru, conspirând cu germanii, nu au fost acuzaţi de nici o crimă, iar „aceasta este o fraudă mult prea blasfemică pentru principiile mele de modă veche“, a scris despre această situaţie Stone.
Altă nemulţumire a judecătorului Stone a fost că a aflat pentru prima dată despre numirea lui Jackson în rolul de procuror al „Tribunalului Internaţional“ atunci când a fost anunţat de preşedintele Truman, iar Jackson nici nu l-a consultat înainte, deşi Stone era şeful său şi ar fi avut cu siguranţă anumite propuneri sau alte idei. ( Larry Holzwarth, 10 Lesser Known Facts About the Nuremberg Trials, pe historycollection.com/ în 19 iunie 2018; ca şi biograful lui Stone, Alpheus T. Mason: Harlan Fiske Stone: Pillar of the Law, New York 1956.)
„Gloata de linşaj“ care era Tribunalul de la Nürnberg (după descrieerea judecătorul şef al Curţii Supreme SUA, Harlan F. Stone), a fost se vede la fel de „infailibilă“ (fără greşeală) la fel cum artizanul american al acesteia, ca procuror şef al „linşajului“, Robert Jackson, jucăria sionistă, vorbea despre Curtea Supremă a SUA, unde funcţiona: „Nu suntem finali pentru că suntem infailibili, ci suntem infailibili doar pentru că suntem finali“.
*
Între cei mai categorici, judecătorul Edward van Roden, veteran în ambele războaie şi şef al Diviziei Militare de Justiţie pentru Teatrul European de război Normandia, care ar fi fost mult mai nimerit să conducă Tribunalul „crimelor de război“, a condamnat cu exemple odioase ororile proceselor învingătorilor „Aliaţi“ ţinute în Germania.
Ca şi colonelul Willis Everett, judecătorul van Roden a participat la unul dintre aceste procese de după război, împotriva ofiţerilor şi militarilor germani, în celebrul caz „Malmedy massacre“, în care au fost judecaţi soldaţii din unitatea germană Kampfgruppe Peiper (Grupul de luptă Peiper), care la 17 decembrie 1944, în cursul bătăliei din Ardeni, s-a pretins că ar fi asasinat nişte soldaţi americani care s-au predat sau care se predau.
Istoria este controversată, căci mai multe probe şi mărturii, aflate însă public târziu faţă de momentul procesului ţinut de către „Aliaţi“ în mai-iunie 1946 în Germania învinsă, spun că soldaţii americani au fost ucişi în luptă sau evadând. Astfel, cel mai important episod este acela când, după ce au fost luaţi prizonieri, soldaţii americani, ţinuţi liber pe un câmp, ar fi reluat armele abandonate când s-au predat şi ar fi deschis focul asupra trupelor germane care îşi continuau înaintarea în luptă, aşa că germanii au tras şi ei asupra lor. (Gerd J. Gust Cuppens, Massacre a Malmedy? Adrennes: 17 December 1944, lucrare publicată în germană în 1989 – sub titlul Was Wirklich Geschah: Malmedy – 17 Dezember 1944. Die Kampfgruppe Peiper in den Ardennen – şi în franceză în 2009; a se vedea şi „Massacre At Malmédy During the Battle of the Bulge“, articol publicat în 2003 pe jurnalul World War II şi pe historynet.com.)
Cert este că a existat o evadare a soldaţilor americani, evadare în care, cu evadatorii înarmaţi sau nu, germanii au tras asupra americanilor. În total, 43 de soldaţi americani care se predaseră germanilor au fugit înapoi în rândul liniilor aliate, unii după mai multe zile chiar. Aceştia au raportat şi răspândit faptul că ceilalţi soldaţi americani căzuţi prizonieri au fost ucişi de germani.
Vestea masacrării americanilor de către nemţi s-a propagat chiar de la cartierului general al Armatei I americane, ajungând repede la Cartierul General Suprem al Forţelor Aliate şi la avanposturile americane, fapt ce „a provocat revolta soldaţilor şi le-a înzecit hotărârea de a lupta“. Dar această situaţie corespunde unei operaţiuni de intelligence psihologic aplicat asupra armatei Aliate / americane, răzbunarea fiind un mecanism cerebral bine cercetat şi manipulat de specialiştii militari care se ocupă cu „psychology of revenge“ (mai recent, psiholoaga britanică Ann MacAskill de la Sheffield Hallam University arăta că răzbunarea excită părţile creierului asociate satisfacţiei, putând acţiona ca şi un drog, răzbunarea fiind un instinct ce poate fi activat cu abilitate de către liderii militari sau de artizanii războaielor, atunci când soldaţii lor nu sunt motivaţi să lupte, iar soldaţii americanii nu îi urau pe cei germani în 1944 şi nici înainte).
La procesul făcut de americani şi de aliaţi, însă, în mai 1946, împotriva militarilor germani arestaţi, mulţi dintre aceştia, surpriză, şi-au recunoscut vinovăţia, deşi alte probe sau mărturii, precum a maiorului american Harold D. McCown, îi prezentau ca fără vină.
„Cum se face că inculpaţii naţional-socialişti [germani] au mărturisit tot felul de crime odioase? – scria judecătorul Edward L. Van Roden -. Pot să răspund pentru că am examinat prizonierii germani şi 137 din 139 aveau testiculele distruse ireversibil; fălci sparte, dinţii scoşi. Înainte să ajung [la proces, în Germania], alţi 152 fusseră executaţi“.
Cum a apărut această situaţie?
Locotenent colonelul american Willis N. Everett, Jr., care îi apăra ca avocat pe cei şaptezeci şi patru de germani acuzaţi în cazul de la Malmedy, a făcut o petiţie la Curtea Supremă a SUA privind faptul că germanii nu au avut parte de un proces corect. Curtea şi-a declinat competenţa, dar, presat, secretarul Apărării din guvernul SUA, K. C. Royall Sr., i-a însărcinat pe judecătorii Edward Leroy van Roden (din Pennsylvania) şi Gordon Simpson (din Texas) să facă cercetări.
Iată cuvântul celebrei scriitoare Freda Utley, contemporană evenimentelor:
„Raportul făcut de aceşti doi judecători americani în urma anchetei lor, a fost păstrat secret faţă de publicul american, la fel ca multe alte rapoarte referitoare la Germania. Dar judecătorul van Roden, după întoarcerea sa în Statele Unite, a susţinut o serie de prelegeri şi discursuri în care a afirmat că metodele «de gradul trei», precum cele următoare, au fost folosite pentru a obţine acuzarea germanilor condamnaţi la moarte, mulţi dintre ei fiind deja spânzuraţi de cei care i-au şi judecat ulterior:
Bătăi şi lovituri brutale; zdrobirea dinţilor şi ruperea maxilarelor; probe simulate; izolare, tortură cu aşchii arzânde; utilizarea anchetatorilor care se prefac că sunt preoţi; foame şi promisiuni mincinoase de achitare, condiţionată de recunoaştere. Vorbind la un club Rotary din Pennsylvania (la Chester Pike), la 14 decembrie 1948, judecătorul van Roden a spus: «Toţi nemţii, cu excepţia a doi, din cele 139 de cazuri pe care le-am investigat au fost loviţi cu piciorul în testiculele distruse. Aceasta a fost procedura standard de operare a anchetatorilor noştri americani.»
El a povestit cum un german căruia îi fuseseră aprinse beţe de chibrit înfipte forţat sub unghii de către anchetatorii americani ca să i se smulgă o mărturisire, a apărut la proces cu degetele încă bandajate de la atrocitate.
Un alt caz menţionat de acest judecător american în discursul său a fost cel al unui băiat german de optsprezece ani, care, după o serie de bătăi, a fost de acord să scrie o declaraţie dictată de anchetatorii americani. După ce a terminat de scris şaisprezece pagini, băiatul a fost închis peste noapte. În timpul nopţii, prizonierii din celulele alăturate l-au auzit spunând: «Nu voi mai spune o altă minciună !», iar când temniţerii au venit dimineaţa, au văzut că se spânzurase de barele celulei. Şi totuşi, declaraţia forţată pe care începuse să o scrie, dar se sinucisese înainte să o semneze, a fost înaintată ca probă la judecarea altor acuzaţi.
«Uneori – continuă van Roden – un prizonier care refuza să semneze era condus într-o cameră slab luminată, unde un grup de anchetatori civili, îmbrăcaţi în uniforme ale armatei Statelor Unite, erau aşezaţi în jurul unei mese negre cu un crucifix în centru şi două lumânări aprinse în părţi. ’Acum vei avea procesul tău american’, i se spunea apoi inculpatului.»
Această instanţa falsă adopta [după interogatoriu] o sentinţă la moarte falsă, apoi învinuitului i se spunea: «Vei fi spânzurat în câteva zile, imediat ce generalul va aproba această sentinţă, dar între timp dacă semnezi această mărturisire te putem achita». Mulţi au semnat, unii însă tot nu au semnat…
Într-un alt caz – a mai relatat judecătorul Edward L. Van Roden –, un fals preot catolic (de fapt un anchetator) a intrat în celula unuia dintre inculpaţi, i-a auzit mărturisirea păcatelor vieţii sale, s-a prefăcut a-i da iertarea păcatelor, apoi i-a dat un mic sfat prietenos: «Semnează tot ce îţi cer anchetatorii să semnezi. Vei obţine astfel eliberarea, chiar dacă recunoşti fapte pe care nu le-ai făcut. Îţi pot oferi iertarea de păcat acum, în avans, pentru minciuna pe care o vei spune.».
În unele cazuri, detenţia sau ameninţarea cu represalii asupra prizonierului sau a familiei martorului au fost suficiente pentru a-l convinge să semneze o declaraţie pregătită, care să îi implice pe alţii. În altele, «anchetatorii puneau o glugă neagră peste capul acuzatului şi apoi îl loveau cu pumnii în faţă, cu piese metalice, îl loveau cu piciorul şi îl băteau şi cu un furtun de cauciuc».
Judecătorul van Roden a spus, de asemenea, audienţei sale, că locotenent-colonelul [Burton F.] Ellis şi locotenentul [William R.] Perl, din partea acuzării americane, au spus, în justificarea atrocităţilor pe care le-au făcut, că le-ar fi fost dificil să se obţină dovezi prin mijloace corecte. Perl a spus: «Aveam o nucă tare de spart şi a trebuit să folosim metode persuasive (sic)». Locotenentul Perl a recunoscut că «metodele persuasive» includ «unele violenţe şi procese simulate, false (mock trials)» şi că în cazurile Malmedy s-au bazat pe declaraţii obţinute prin astfel de metode.
«Nu a existat juriu», a concluzionat van Roden. «Curtea era formată din zece ofiţeri care funcţionau şi ca judecători şi ca juriu, plus un magistrat, singura persoană cu pregătire juridică, ale cărui hotărâri cu privire la admisibilitatea probelor erau definitive.
Declaraţiile care au fost admise ca probe au fost obţinute de la bărbaţi care au fost ţinuţi mai întâi în izolare timp de trei, patru şi cinci luni. Erau închişi între patru pereţi, fără ferestre şi fără posibilitate de mişcare. Două mese pe zi le erau împinse printr-o fantă din uşă. Nu aveau voie să vorbească cu nimeni. Nu au avut nici o comunicare cu familiile lor sau cu vreun ajutor sau preot în acel timp.»“
(După celebra scriitoare Freda Utley, The High Cost of Vengeance, Chicago 1948.)
*
Pretinsul „masacru comis de germani în bătălia şi în luptele de la Malmedy“ apare ca fiind un fals, o istorie fabricată, şi după cum a reieşit în timpul procesului din mărturia unui ofiţer american de rang înalt. Astfel, la 4 zile de la „masacru“, pe 21 decembrie 1944, militarii germani din subordinea lui Peiper îl capturaseră pe maiorul Harold D. McCown, comandantul unuia din batalioanele Regimentului 119 Infanterie. Acest maior american era la curent cu zvonistica (sau propaganda) privind masacrul de la Malmedy şi era îngrijorat de soarta sa şi de cea a oamenilor săi şi a vorbit cu Peiper. Conform lui McCown, Peiper l-a încredinţat că nici el şi nici oamenii săi nu riscă nimic şi că nu are obiceiul să-şi ucidă prizonierii de război. Iar McCown a constatat el însuşi că militarii americani din subordinea lui nu erau în pericol, aşa că a depus mărturie în favoarea lui Peiper în procesul de la Dachau din 1946, dar în care militarii germani schingiuiţi au semnat declaraţii de vinovăţie doar spre a scăpa de chinuri.
Aceste dovezi ale schingiuirii germanilor pentru a li se smulge declaraţii auto-incriminatoare au fost scoase la lumină în 1948, deci, de către judecătorii raportori americani Edward Leroy van Roden (din Pennsylvania) şi Gordon Simpson (din Texas), care însă, ulterior, a trebuit să se marginalizeze de sistem sau social, pentru a nu fi la rândul lor persecutaţi. Astfel, judecătorul Gordon, după ce a recomandat ca „vinovaţii“ germanii să nu fie ucişi, ci doar condamnaţi la închisoare (existând dubii privind vinovăţia lor) s-a şi retras prin demisie de la Curtea Supremă a SUA, lucrând apoi în conducerea General American Oil Company, deţinută de nişte creştini (viitoarea ConocoPhillips), iar judecătorul Leroy van Roden a stat retras până la sfârşitul vieţii ca şef la o instanţă mai mică, în statul Delaware.
Torturile asupra germanilor sunt descrise bine documentat de către Mark Weber, în lucrarea „The Nuremberg Trials and the Holocaust“ („Do the ‘war crimes’ trials probe extermination?“).
Acuzatorul american evreu era un criminal neştiut.
Spectacolul criminal de la Nürnberg, sforăria evreiască
şi preludiul conspirativ pentru Curtea Penală Internaţională.
Condamnarea înalţilor ofiţeri şi a liderilor germani venise însă cu mult înainte să existe un proces în care să se dovedească vreo vinovăţie, atunci când, în plin război, la 17 decembrie 1942, liderii Statelor Unite, Marii Britanii şi Uniunii Sovietice au dat o declaraţie comună privind „uciderea în masă a evreilor europeni“ şi că după război îi vor pedepsi pe „criminalii de război din Germania nazistă“. Acuzele nu erau dovedite (încă), dar pedepsirea se pronunţase deja.
A urmat după război „dovedirea“, pentru care s-a practicat tortura de către nişte anchetatori foarte dubioşi, precum Burton F. Ellis şi William R. Perl. Chiar dacă despre aceştia nu se ştie sigur dacă erau evrei „care, sub Roosevelt, au ajuns repede gradaţi în armata americană“ (după cum afirma Douglas Reed, că erau evrei), este un fapt confirmat că evrei au fost mulţi dintre acuzatorii (procurorii) de la procese.
Ca şi translatorii, până şi „psihologul“ american introdus pentru a-i „consilia“ în culise pe inculpaţii germani, Gustave Mark Gilbert, era tot un evreu, născut în 1911, la New York, din părinţi evrei emigranţi în SUA din Austria. Acesta nu şi-a jucat deloc echidistant rolul.
*
Dar cel mai răsunător a fost cazul procurorului evreu (şi avocat al cauzei sioniste) Benjamin Ferencz, acuzator al germanilor la Nuremberg, care apoi a contribuit şi la crearea Curţii Penale Internaţionale (care vrea acum să inculpe Rusia şi pe preşedintele rus Putin), tot un instrument de putere, nu de justiţiei reală.
Ferencz, acest personaj sinistru care provine din zona Satu Mare, susţinea fantasmagoric că familia lui evreiască a emigrat în SUA după ce România a anexat Transilvania de nord în 1920 şi românii au început să îi persecute pe „evreii unguri“. O minciună fără rost, dar care arătă cât de necinstit a fost şi Benjamin Ferencz.
Iar odată ajunşi în SUA, părinţii viitorului procuror la Nuremberg s-au stabilit chiar în centrul comunităţii evreieşti parteneră politic familiei preşedinţilor Roosevelt, în cartierul Lower East Side din New York, cartier căruia evreii i-au zis ghetto, deşi este practic tot în luxosul Manhattan.
Aşa de corect şi just a fost acest Benjamin Ferencz în Germania post-belică, încât, deşi era un procuror al Statelor Unite, a participat prin prezenţă încurajatoare la crime evreieşti de „răzbunare“ la întâmplare.
Căci iată ce declara el în 2005 către The Washington Post:
„Am văzut odată nişte DP [displaced persons – evrei strămutaţi de sionişti imediat după război, din Europa de est în Germania, înainte de a fi transferaţi apoi drept colonişti în Palestina / Israel – n.aut.] bătând un [fost ofiţer german] SS pe care apoi l-au legat de gura de oţel a unui crematoriu. L-au strecurat în cuptor, au aprins focul şi l-au scos iar afară. «Bate-l din nou şi pune-l înapoi până când va fi ars de viu», îşi ziceau. N-am făcut nimic pentru a-i opri. Presupun că aş fi putut să-mi folosesc revolverul sau să trag în aer, dar nu am vrut să fac asta… Păi ştii cum am primit declaraţiile martorilor? Mă duc într-un sat în care, să zicem, un pilot american ar fi fost paraşutat şi bătut până la moarte. Îi aşez pe toţi cu faţa la perete şi spun: «Oricine minte va fi împuşcat pe loc!». Nu mi-a trecut niciodată prin minte că declaraţiile luate sub constrângere ar fi invalide [juridic].“ (Matthew Brzezinski, „Giving Hitler Hell“ – interviu cu Benjamin Ferencz în The Washington Post din 24 iulie 2005).
*
Ipoteza cu pilotul american omorât de germani este fantezistă, o plăsmuire a lui Benjamin Ferencz, ca exemplu teoretic, dar chiar aceasta a fost regula probatoriilor pentru procesele postbelice demarate în noiembrie 1945 în Germania: mărturii obţinute prin constrângere morală, psihologică şi tortură fizică.
De fapt, unii dintre păpuşarii cei mai importanţi ai „justiţiei“ de la Nurnberg îşi aveau centrul în zona evreiască a Manhattan-ului new-yorkez. Şi familia Roosevelt îşi avea fieful tot acolo, între „macabeii“ evrei (cum le zicea Franklin Roosevelt), care erau maşinăria ei de vot. Ca şi familiile evreilor Goldmann şi Ferencz.
Eleanor Roosevelt, soţia preşedintelui SUA şi verişoara lui în acelaşi timp (fiind semi-incestuoşi), era născută tot în Manhattan, unde era foarte bună prietenă cu familia Goldmann, pe atunci cea mai implicată familie evreiască în sforăria globală a iudaismului şi a sionismului, totodată. Activistă de „human rights“, biografii Goldmanilor spun că Eleanor Roosevelt era mereu la masă („at dinner“) la aceştia (cf. Martin Klingst, „Amerikas Mr. Germany: Guido Goldman“, Herder Verlag 2021, tradusă în engleză sub numele titlul „Guido Goldman – Transatlantic Bridge Builder“). Tot în Manhattan se mutase şi finanţistul evreu Bernard Baruch, consilier al lui Roosevelt dinainte de a fi el preşedinte, dar şi în timpul războiului, până în 1945.
Nahum Goldmann (ortografiat şi Goldman, cu un singur n, specific evreilor, la germani terminaţia man având, de regulă, doi n), era şeful sionist al criminalului Benjamin Ferencz, procurorul evreu desemnat de administraţia Roosevelt ca acuzator împotriva liderilor militari germani învinşi.
Căci Nahum Goldmann, sionist de copil, din familie, a fost creatorul organizaţiei Congresul Mondial Evreiesc (World Jewish Congress, cea mai puternică organizaţie evreiască globală şi azi) şi preşedintele acesteia din 1951 până în 1978, fiind deasemenea şi preşedintele Organizaţiei Sioniste Mondiale (World Zionist Organization) din 1956 până în 1968.
Aceste organizaţii, în frunte cu World Jewish Congress (adică Nahum Goldmann) şi „Conference on Jewish Material Claims against Germany“ l-au trimis în realitate pe Ferencz în Germania după război ca să obţină tone de bani pentru cauza evreiască, deşi el apăruse, oficial, ca procuror al Statelor Unite la Nurnberg.
În activitatea de „recuperator“, Benjamin Ferencz era secondat în Germania chiar de Goldman fiul, pe nume Guido, care în acest scop s-a şi împrietenit cu cancelarul vest-german Konrad Adenauer, în funcţie până în octombrie 1963.
Dar ei crescuseră ca nişte infractori, având prieteni criminali, în „ghetto“-urile din Manhattan / New York, căci iată ce a relatat Ferencz despre copilăria şi tinereţea sa:
„Zona în care am trăit [în New York]… era o zonă cu criminalitate ridicată. Toată lumea bătea, omora sau jefuia pe cineva… Făceam parte din bande, iar poliţiştii ne erau duşmanii. Eu eram câinele de pază, iar ceilalţi jucau zaruri pe trotuar. Puneau banii pe jos, iar eu eram la colţ. Dacă vedeam venind poliţistul strigam: «Cheezit, vin poliţiştii!». Dacă fugeau suficient de departe, luam eu banii, dar dacă poliţistul ajungea primul acolo, ridica el banii. Deci poliţia a fost inamicul. O situaţie ca cea a mafiei italiene în anii următori. Era o vremea de prohibiţie iar încălcarea legii era considerată un lucru bun, toată lumea spunea asta, se organizau jocuri de noroc, erau o mulţime de infracţiuni pe străzi, împuşcături în cartier, lucruri de genul acesta.“
Nu ne aşteptăm ca Ben Ferencz să fi spus (tot) adevărul despre traseul său biografic până la misiunile din Germania postbelică, dar observăm că în interviul din care îl cităm nu şi-a ascuns adevărata natură criminală personală, deşi era un tip scund, firav şi complexat:
„[În 1943] am scris mai întâi FBI-ului… Germanii ocupaseră Franţa şi se anticipa că vor ataca Anglia destul de curând. M-am gândit: bine, dacă mă vor lăsa în spatele liniilor germane din Franţa şi mă vor învăţa cum să folosesc dinamita, aş fi o achiziţie destul de bună. Aş putea băga nemţii în iad. Dar FBI-ul a spus că nu mă puteau accepta. Eram un risc de securitate… Eram cetăţean [american] doar de aproximativ treisprezece ani. Aşa că am fost respins“.
Apoi, continuă el, „am terminat mai mult sau mai puţin Facultatea de Drept Harvard şi m-am dus imediat la acest tip din comisia de recrutare“, intrând astfel în armata SUA, ca instructor întâi, dar şi-a urât superiorul sergent american: „Era un om cu un caracter atât de steril încât, în mod serios, dacă aş fi ales să-l ucid pe el sau să-i ucid pe cei care au ucis 90.000 de evrei, l-aş fi ucis mai întâi pe sergent“. („Benjamin Ferencz“, interviu luat acestuia de dr. Daniel Stahl şi Annette Weinke în 2 decembrie 2013, publicat pe Süddeutsche Zeitung şi în 2014 pe www.geschichte-menschenrechte.de în limba engleză.)
*
Dar Ben Ferencz, a publicat în 1944, bine orientat, un articol în principala revista de criminalistică, Journal of Criminal Law and Criminology, despre crimele de război, semnând „sergent Benjamin Ferencz, al 15-lea batalion AAA“ şi, fiind deja în Europa, la sfârşitul anului 1944, a fost convocat la Judge Advocate Section a Armatei (zisă şi a „Naţiunilor Unite“, deşi nu exista oficial încă ONU) în Luxemburg, sediul generalului Patton, unde avea deja un protector, pe colonelul George Hickman, şi unde i s-ar fi spus că preşedintele Statelor Unite vrea înfiinţarea unei filiale pentru crime de război şi doar el, Ferencz, ar şti ce sunt acelea, căci pentru armată era ceva nou până şi noţiunea de „crime împotriva umanităţii“.
Iar planul pentru „judecarea criminalilor de război din Europa“ a fost elaborat de ministrul american al apărării Henry L. Stimson şi de subalternii săi din minister, şi, cum Roosevelt a murit în aprilie 1945, operaţiunea judiciară a fost aprobată de noul preşedinte, Harry S. Truman, căci Stimson era, ca şi şi restul cabalei evreieşti din jurul Casei Albe, tot din Manhattan, plus că…
Acest Henry L. Stimson era la rândul său şi un iniţiat al cabalei globaliste şi a conspiraţiilor, căci, absolvent de Yale, el a fost primit din studenţie în societatea secretă a „elitei puterii“, Skull and Bones, care ar controla şi Central Intelligence Agency, conform celor mai mulţi cercetători (mulţi dintre şefii CIA provenind din Skull and Bones), şi care „i-a oferit numeroase contacte pentru tot restul vieţii sale“ (Sean L. Malloy, Atomic Tragedy: Henry L. Stimson and the Decision to Use the Bomb Against Japan, Cornell University Press 2008).
Şi Henry L. Stimson mai era membru şi în globalista Council on Foreign Relations şi absolvent şi al Harvard Law School, ca şi subalternul său Ben Ferencz, evreul chemat să acuze germanii.
***
„Charta“ Tribunalului, o făcătură a nedreptăţii criminale
Au emis la 8 august 1945 „Carta de la Londra“ (London Charter, cunoscută şi ca Nuremberg Charter sau Charter of the International Military Tribunal for the prosecution and punishment of the major war criminals of the European Axis / Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la Nürnberg.
Au stabilit prin această cartă o „legislaţie“, creată post fapt pentru crime de război „contra umanităţii“ sau „împotriva păcii“, dar limitată ca vinovăţie doar la „pedepsirea principalilor criminali de război din ţările europene ale Axei“ (din Germania şi aliaţii ei, adică). Crimele sovieticilor comise împotriva polonezilor sau românilor nu mai contau. Sau crimele americanilor, care au bombardat masiv populaţia civilă în război (astfel, la 4 aprilie 1944, aviaţia americană bombardase Bucureştiul în zona Gării de Nord şi centru, distrugând Teatrul Naţional şi nenumărate locuinţe şi ucigând 2.942 de civili nevinovaţi).
Dar, în aceeaşi lună (august 1945), chiar ei, „aliaţii“ americani, au aruncat două bombe atomice asupra japonezilor, la Hiroşima şi la Nagasaki, provocând moartea a peste 200 de mii de oameni, majoritatea civili, iar despre aceste crime, ordinea lor mondială nu a vorbit ca despre „crime de război contra umanităţii“.
Iar Henry L. Stimson, băiatul de la Apărare al SUA care s-a ocupat de organizarea Proceselor de la Nuremberg (Nürnberg), unde au judecat 200 de inculpaţi germani pentru „crime de război“, este, culmea ipocriziei, chiar el un foarte mare criminal (niciodată judecat), fiind acelaşi personaj care a organizat şi aruncarea bombelor atomice asupra japonezilor.
„Proiectul Manhattan“, al fabricării şi lansării bombei atomice, a fost tot sarcina lui Henry L. Stimson, care s-a folosit de contactele sale din organizaţiile secrete Bohemian Grove şi Skull and Bones în organizarea conspirativă a acestui proiect, al cărui nume – Manhattan – vine de la locul de unde proveneau zecile de fizicieni şi ingineri evrei cooptaţi la fabricarea bombei atomice în oraşul laborator de la Los Alamos, în frunte cu Robert Oppenheimer, luxoasele „ghetto“-uri din Manhattan – New York, unde îşi mai aveau reşedinţele şi politicienii de la vârful politicii SUA şi liderii sionismului, precum Nahum Goldmann şi rabinul Stephen Wise.
Şi liderul sioniştilor, stabilit tot în Manhattan, avea vasta experienţă de manipulare a serviciului secret care îl formase, nu doar şcoala iudaică religioasă a folosirii liderilor altor popoare în serviciul evreilor.
Căci Nahum Goldmann fusese activ în Germania în serviciul secret „Biroul de Intelligence pentru Orient“ (Nachrichtenstelle für den Orient) din cadrul ministerului de Externe german, care încă de la înfiinţarea sa în 1914 a fost condus de evrei.
Acest serviciu secret german, înfiinţat de evreul Max von Oppenheim, şi controlat de evrei – serviciu a cărui istorie foarte interesantă nu este locul a o desfăşura aici – a căutat să joace Germania pe degete în interesele sionismului, deşi trebuiau să servească Germania, nu interesele politice evreieşti. În lipsă de rezultate, oculta evreiască va trăda Germania la 1917, în favoarea Angliei, cum se ştie, cu care încheie declaraţia Balfour, ce le promite Palestina, şi se pune la schimb în slujba Marii Britanii şi a SUA.
Primitiv, dar un criminal sincer, Churchill
voise execuţii fără procese simulacru
Documentele britanice declasificate în 2012 de la MI5 spun că premierul englez Winston Churchill a cerut împuşcarea directă a liderilor germani, imediat după război, în 1945, fără proces, temându-se se pare că aceştia ar putea apărea ca nevinovaţi, dacă sunt lăsaţi să se apere, sau ca procesul „să afecteze reputaţia legii“, dacă publicul ar percepe un abuz de drept.
S-a aflat aceasta prin declasificarea jurnalelor şefului de contrainformaţii pentru serviciul secret britanic MI5, Guy Liddell, pentru perioada 1940-1950, arhivate sub numele de cod Wallflowers, până când au devenit cunoscute public datorită ziarului The Guardian („Britain favoured execution over Nuremberg trials for Nazi leaders“, în The Guardian din 26 octombrie 2012. Seria dezvăluirilor urmare a declasificării acestei arhive a MI5 a început în publicaţia britanică încă din 1 decembrie 2002 cu articolul „Revealed: secret diaries of quiet man who was Britain’s wartime spymaster“).
Winston Churchill a făcut propunerea de a se renunţa la crearea Tribunalului în februarie 1945, la Conferinţa de la Yalta a liderilor celor trei puteri aliate, dar a fost oprit de Franklin Roosevelt, care i-a spus că opinia publică americană nu va accepta să nu se aplice regula unui proces, iar Stalin a explicat că sunt bune procesele publice, căci sunt o excelentă ocazie de propagandă (precum procesele simulacru din comunism de atunci, îndreptate împotriva „duşmanilor poporului“).
Guy Liddell consemna cum s-a stabilit încă de la început de către liderii aliaţi încălcarea în mod deliberat a principiului fundamental cel mai important al dreptului, acela că legea nu are efect retroactiv. Au hotărât însă ca în cazul liderilor naţional-socialişti germani să se aplice retroactiv. şi au tras oamenii la răspundere pentru încălcarea unor reguli sau legi ce nu existau, căci mulţi dintre ei au acţionat în strictă conformitate cu legile ţării lor, în vigoare, nu cu legile după care au fost judecaţi ulterior.
„Poate că domnul Churchill s-a opus unei astfel de instanţe, deoarece se temea că în timpul procesului ar putea apărea diverse detalii neplăcute despre rolul jucat atât de SUA, cât şi de Marea Britanie atât în venirea lui Hitler la putere, cât şi în agresiunea sa împotriva URSS – comenta The Guardian. Până la urmă, faptul că anglo-saxonii l-au sponsorizat pe Hitler şi partidul său nazist, începând din anii 20 ai secolului XX, nu mai este un secret. Iar versiunea conform căreia ciudatul zbor al lui Rudolf Hess [vice-cancelarul german, adjunct al lui Hitler] către Anglia, a fost, de fapt, ultima încercare a Berlinului şi a Londrei de a conveni asupra unui atac comun asupra URSS, tinde să fie împărtăşită de un număr cât mai mare de experţi.“
Pentru ca aceste „poveşti inestetice“ să nu devină publice, liderii germani trebuiau să dispară („la perete şi capetele în apă“), dar au fost lăsaşi să creadă că nu vor fi lichidaţi până în ultima clipă. După proces, aflând sentinţa, Ribbentrop a intrat în celulă rătăcit, îngrozit, şi a început să se plimbe aiurea, şoptind uluit „Moarte! Moarte! Acum nu voi mai putea să-mi scriu memoriile!“ (să spun adevărul meu).
(Cornel-Dan NICULAE)
*********
Iata cateva mici completari la excelentul text semnat de dl. Cornel-Dan NICULAE :
Putini juristi cunosc statutul tribunalului de la Nuremberg, si in particular articolele 19 si 21.
Iata-le :
Art 19 : Tribunalul nu va fi legat de regulile tehnice ce privesc administrarea dovezilor. El va adopta si va aplica pe cat posibil o procedura rapida si neformalista si va admite orice cale estimata a avea o valoare probanta.
Art 21 : Tribunalul nu va exige raportarea de dovezi in cazul faptelor de notorietate publica, ci le va considera concludente.
De asemenea va considera ca dovezi autentice documente si rapoarte oficiale ale Guvernelor Natiunilor Unite, inclusiv cele intocmite de catre Comisii stabilite in diverse tari aliate pentru anchete asupra crimelor de razboi, precum si procesele verbale ale audientelor si deciziilor tribunalelor militare sau alte tribunale ale oricarui membru al Natiunilor Unite.
Ar fi interesanta opinia unui jurist pentru a decripta ceea ce cu toti intuim a fi o abatere de la regulile procedurii penale.
Dintre condamnatii la moarte printre inaltii demnitari ai regimului, alaturi de Joachim von Ribbentrop prezent in articol, sunt de remarcat doi :
Alfred Rosenberg (numele poate induce in eroare insa nu era jidan) a fost un erudit ideolog ce s-a ocupat asemenea lui Ribbentrop cu afacerile externe, implicarea sa in politica interna a Reich-ului fiind minima.
Fiind de origine balta (estonian), a fost cea mai influenta persoana care a incercat din rasputeri sa-l convinga pe Hitler sa nu atace URSS.
“Vina” sa a fost aceea de a scrie o carte – “Mitul secolului XX”
Afland ca a fost trimis la moarte numai pentru redactarea acestei carti, am citit-o pentru a vedea motivul – ei bine, fara a spune mai mult decat ca e destul de greoaie (necesita concentrare) v-o recomand mai mult decat prieteneste : motiveaza dincolo de asteptari.
Al doilea, Julius Streicher, directorul hebdomadarului “Der Sturmer” https://demstuermer.wordpress.com/ (sic), ale carui articole si caricaturi sunt inca de actualitate – in cazul sau tribunalul concluzand ca “…un asemenea suport mediatic a crimelor de razboi, constitue el insusi o crima”.
Mergand pe acelasi fir al deductiei, jurnalistii responsabili de manipularea populatiei in cazul crimei de masa programate numite covid-19, fara indoiala responsabili de numeroase victime, vor avea oare parte de-aceeasi judecata ducand la esafod ? Probabil ca nu.
Spanzurarea a 10 din cei 12 condamnati la moarte ai celor mai inalti demnitari – Martin Borman fiind disparut, iar Herman Goring inghitind cianura in noaptea din ajun, a avut loc in a saptea zi de Sukkot 5707 (ziua in care jidanii sarbatoresc Purrim-ul) corespunzand cu 16 octombrie 1946.
Julius Streicher a fost tarat spre esafod, strigand “Heil Hitler”, iar in momentul in care i-a fost pus streangul, si-a indreptat privirea spre audienta si a rostit “Acum merg la Dumnezeu” dupa care a strigat “Purim 1946!”
Pentru curiosi, adaug ca calaul (scuzati cacofonia) mai mult ca sigur mituit de anumite persoane interesate, a folosit o franghie mai scurta, care a avut ca efect o lunga agonie.
In cartea sa “Legiunile mortii” Rupert Butler, autorul, descrie un ofiter britanic pe nume Bernard Clarke (ghici carei comunitati a apartinut ?) care a smuls marturia lui Rudolf Höss (comandantul lagarului de la Auschwitz) prin tortura. Clarke l-a batut atat de crunt pe Höss, incat medicul militar a fost nevoit sa-l opreasca, altfel ar fi murit, a fost nevoie totusi de 3 zile pentru a-si recapata vorbirea coerenta.
Cand si-a revenit, tremurand din cauza torturii inumane, a semnat tot ceea ce i-au dat sa semneze, spunand : “Voi canta. Voi spune tot ce vreti sa spun. Vreti sa spun ca am gazat 2,5 milioane de oameni? Voi face asta. Dupa ce mi-ai zdrobit boasele ieri, voi spune ca am gazat 50 de milioane de oameni, daca iti place mai mult numarul asta…” – citat din carte.
Rudolf Höss nu a fost, cu siguranta, singurul prizonier de razboi german torturat cu brutalitate de catre tortionarii sai. Hans Frank, Hans Fritzsche, Julius Streicher, Oswald Pohl, Franz Ziereis si Josef Kramer sunt doar varful icebergului reprezentat de procesul-spectacol de la Nurenberg.
Si iata cum a fost creat mitul celor 6 milioane de jidani ucisi in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial – cu declaratii semnate, obtinute cu ajutorul metodelor prin care se poate obtine orice marturisire, indiferent daca este adevarata sau nu.