Braţul extins al diplomaţiei germane, Fundaţia Konrad Adenauer, nu a găsit alt moment să sprijine la Bucureşti un eveniment în amintirea deportaţilor germani din România în URSS, decât 27 ianuarie, Ziua Internaţională (sic!) a Comemorării Victimelor Holocaustului. Adică, data când cel mai mare lagăr de exterminare nazist, Ausschwitz-Birkenau, a fost eliberat de armata sovietică.

Erijarea făptaşilor în victime, cu ajutorul bocitoarelor de serviciu române, degrabă dornice de parastas, doar e rost de pomană, reprezintă un act de maxim prost gust, bine intrumentalizat de Berlin în ţara nimănui. Scopul? Încercarea de a se deculpabiliza de răspunderea pe care o poartă pentru un genocid, strămutând adevărul istoric în domeniul victimelor deloc colaterale. Vorbind despre victime de ambele părţi este primul pas spre răstălmăcirea istoriei, căci românii nu sunt atât de nesimţiţi ca iniţiatorii evenimentului, să le respingă dreptul de a-şi omagia proprii morţi.

În loc să îngroape victimele şi făptaşii într-o groapă comună, ar fi fost mai onorabil, sau cel puţin corect, ca în această zi să fi arătat că pogromul rusesc împotriva evreilor nu a fost deloc mai prejos decât cel german. Dar a fost un eveniment foarte bine cântărit.

România a preluat anul acesta preşedinţia Alianţei Internaţionale pentru Memoria Holocaustului. Adică, un moment numai bun pentru Berlin să ne bage pumnul în gură şi ne transformă în portavocea revizionismului german organizând la Ateneu o expoziţie „documentară” despre suferinţele făptaşilor, într-o interpretare arbitrară şi plastică a notei de plată pentru despăgubirile de război pe care au achitat-o nemţii, pe bună dreptate, Uniunii Sovietice, prin înţelegerea Aliaţilor.

Atenţie, însă! „Cu faţa în spatele sârmei ghimpate. Deportarea etnicilor germani în URSS” este o realitate istorică pe cale de consecinţă a angajamentului etnicilor germani din România în slujba lui Hitler.

Graţie Führerului, s-au transformat din saşi şi șvabi în nemţi. A urmat decontarea firească. Condamnat în Procesul de la Nürnberg pentru crime de război şi interzis prin Convenţia de Armistiţiu a României cu Aliaţii, fostul Grup Etnic German se crede astăzi, prin FDGR, urmaşul său în drepturi, îndreptăţit să-şi plângă oropsiţii care au plătit pentru înrolarea lor voluntară în nazismul german.

Rusia a criticat confuzia pe care Germania a însămânţat-o la Bucureşti, mizând pe conducerea politruco-tehnocrată a diplomaţiei române de a răspunde şi servi mănuşa Moscovei prin poziţii aiuritoare. Nimic nu-i poate fi Rusiei mai de folos decât o ripostă trivială!

În goana veşnică după comemorarea victimelor altora, MAE Bucureşti se dă cu fundul de pământ şi îşi lipeşte cărămida de piept că a omagiat victimele pogromului german cu acurateţe istorică. Şi iată cum îşi fac ruşii şi nemţii jocurile pe spinarea noastră, articulând perfect veleităţile României de cor antic de serviciu, în lumea marilor puteri.

Cu Lazăr Comănescu, un ministru de externe dresat ani de zile la Berlin, România nu este departe să afirme că Holocaustul nu a fost german, ci născut într-un laborator din Lehliu, iar Hitler s-a născut la Băişoara, şi nu la Braunau.

Să revenim la istorie. Grupul Etnic German din România, considerat de înşişi istoricii germani drept Coloana a V-a a Reichului, a fost o mişcare criminală de război. Munca forţată în minele Uniunii Sovietice a fost o formula de reparaţie agreată de SUA şi de Marea Britanie în contul despăgubirilor de război pe care Germania le datora. Această măsură a fost una, desigur, legată de victime umane, însă nu mai prejos decât cele suportate de români.

România a plătit Uniunii Sovietice prin SOVROM-uri, pe spinarea întregului popor, compensaţii, nu pentru propriile daune pricinuite adversarului, ci tot pentru alimentarea contul german de despăgubiri.

Lăsători şi indulgenţi, noi am mai şi retrocedat averi de miliarde de lei Grupul Etnic German, acordându-le facilităţi peste măsurile prevăzute în tratatele internaţionale, lăsând un fost criminal de război să se bucure din nou de fosta sa avere confiscată ca sancţiune. Mai mult, l-am ales pe fostul lor şef, preşedinte. Deci pare firesc să-şi organizeze, într-o ţară surdă, şi o sindrofie neruşinată, la Ateneu, împreună cu Filarmonica „George Enescu” şi alţi beneficiari de colivă sau cozonac nemţesc. Să ne reamintim că muzica şi genocidul au mers şi la Ausschwitz, mână în mână!

În relaţia ruso-germană, nici România nu trebuie să devină teren de tenis şi nici Comănescu, băiat de mingi al acestor hegemoni insensibili.

Soarta României este nemiloasă: suntem cei care au suferit cel mai mult dintre ambiţiile acestor două mari puteri, plătind cu vârf şi îndesat şi unora şi altora, pentru pretenţiile lor de supremaţie în bazinul carpato-danubian.

Iar ipocrizia Berlinului va fi mai credibilă şi gustată de un public mai larg, după ce va fi organizat şi o expoziţie la Ateneu, pe tema averilor nerecuperate de către România: tezaurul de la ruşi şi creanţele de la Germania. Sau o expoziţie despre cum s-a îmbogăţit Grupul Etnic German de pe urma averii românizate de la evrei, pentru care tot noi am plătit. Sau o sindrofie pe tema deportării a sute de mii de nemţi în România, la comanda lui Hitler, pentru a îndeplini criterii de omogenitate etnică, după ce Berlinul ne-a obligat să renunţăm la Transilvania şi a bătut palma cu ruşii pentru Basarabia şi Bucovina.

Ar fi înălţător, desigur, ca până atunci, Germania să spună măcar „mulţumesc, România, pentru cât înghiţi în numele nostru”! Numai că realitatea stă în felul următor: nu ne forţează nimeni. Nici să jucăm la două capete, fireşte…

                                                                                                               Radu GOLBAN