Radu
149 aprobate
r.gogu@gmail.com
216.169.141.127

 

 

TRĂDAREA PROIECTULUI EUROPEAN
De Hugo Dionisio – https://strategic-culture.su/news/2026/06/17/the-betrayal-of-the-european-project

Cum deriva militaristă a hegemoniei financiare subminează dreptul comunitar și îmbogățește complexul militar-industrial apartinand aceleiasi elite financiare.

Problema Uniunii Europene nu este doar o deconectare totală între ceea ce reprezintă și sensul semiotic al însăși denumirii sale – „uniune” –, ci și faptul că, căutând și aspirând la imaginea inconsistentă a „uniunii” care ne este prezentată în mass-media corporatistă și în discursurile liderilor săi, aceasta se bazează exclusiv și exclusiv pe promovarea ideii că Federația Rusă este un inamic vital, în jurul căruia trebuie să se bazeze orice strategie teritorială, militară, industrială și de comunicare.

Când observăm deschiderile UE față de o țară asiatică precum Armenia, mai ales după respingerea Turciei, cum putem să nu recunoaștem că, astăzi, Uniunea Europeană își bazează întreaga existență pe această înșelăciune, pe care încearcă să o susțină comportându-se ca o extensie a NATO și, prin urmare, o unealtă a sistemului financiar privat si restrains la cateva familii.

Deconectarea este de așa natură încât unul dintre cei mai importanți ideologi ai construcției europene, pe nume Robert Schuman, credea că o astfel de construcție se va realiza prin fuziunea intereselor economice, mai degrabă decât prin forța armelor, așa cum încercaseră Hitler, Napoleon și atâția alții înaintea lor, și că această fuziune a intereselor economice va duce la pace.

Pe baza acestei concepții, Schuman a prevăzut că materiile prime fundamentale ale vremii, cum ar fi cărbunele și oțelul, ar trebui plasate sub o autoritate europeană și supranațională comună, făcând războiul dintre Franța și Germania „material imposibil”. Pentru constructorii și ideologii construcției europene, cărbunele și oțelul au jucat același rol pe care îl joacă energia și mineralele critice astăzi, lucru care a făcut posibilă coexistența dintre Europa de Vest și Uniunea Sovietică sau Federația Rusă.

Proiectul european s-a născut, așadar, și cel puțin în teorie, ca un proiect de dezarmare și de înlocuire a forței armelor cu puterea economică a celor care erau, la acea vreme, unele dintre cele mai dezvoltate țări din punct de vedere economic din lume.

Șaptezeci și șase de ani mai târziu, Uniunea Europeană a devenit capabilă să cheltuiască 90 de miliarde de euro în împrumuturi pentru a finanța o țară aflată în război, să creeze un Fond European de Apărare, să lanseze planul „ReArm Europe” și să aprobe instrumente precum EDIRPA, ASAP și EDIP – toate menite să transforme bugetul comunitar într-un motor al producției de arme.

Întrebarea care se pune depășește conformitatea acestor politici cu conceptele inițiale ale proiectului – utilizarea puterii economiei ca armă pentru construirea păcii – ci și dacă astfel de mecanisme sunt conforme, cel puțin, cu însăși legislația europeană. Mai există o „Uniune Europeană”?

Alineatul 2 al articolului 41 din Tratatul privind Uniunea Europeană este foarte clar: „Cheltuielile operaționale (…) sunt, de asemenea, imputate bugetului Uniunii, cu excepția cheltuielilor rezultate din operațiuni cu implicații militare sau de apărare și a cazurilor în care Consiliul, hotărând în unanimitate, decide altfel.”

Această formulare nu este în niciun fel ambiguă, vizând două lucruri foarte importante: 1. Menținerea UE și a instituțiilor sale departe din punct de vedere operațional de activitatea războiului; și 2. Împiedicarea finanțării cheltuielilor militare de către Uniunea Europeană. Citind acest articol astăzi, pare că ne aflăm în fața unei glume și ne spune cât de departe a mers trădarea „principiilor și valorilor” pe care Von der Leyen și Kaja Kallas le proclamă atât de tare. Cu cât le proclamă mai mult, cu atât se îndepărtează mai mult de ele.

TFUE este foarte clar în această privință; la articolul 32 alineatul (d) se prevede că „Comisia se ghidează de necesitatea de a evita perturbări grave în viața economică a statelor membre și de a asigura dezvoltarea rațională a producției și extinderea consumului în cadrul Comunității”. Aș vrea să știu unde se afla această prevedere în decizia de a pune capăt consumului de gaze rusești, de a aplica 21 (?!?!) pachete de sancțiuni și de a renunța la toți factorii de producție garantați de Federația Rusă, pe baza unor argumente – de ofensă la adresa altor state – care nu găsesc același tip de răspuns în cazuri mai grave, cum ar fi cele ale Statelor Unite și Israelului.

Este fără echivoc faptul că Comisia Europeană eludează constant interdicția privind restricțiile privind interferența sa în chestiuni de politică de securitate și afaceri militare, recurgând frecvent la creativitate vicleană, comisă de un întreg cabinet juridic care, la fel ca războiul însuși, ne costă și el milioane.

Devenind ceea ce nu ar fi putut deveni niciodată, Comisia Europeană își dedică timpul găsirii unor modalități de a încălca tratatele pe care a jurat să le apere, provocând, prin acțiunile sale – în reprezentarea intereselor inconfesabile care o domină – exact opusul a ceea ce prevede legislația căreia ar trebui să i se supună.

De exemplu, în cazul împrumuturilor acordate Ucrainei (90 de miliarde), este invocat articolul 122 din TFUE – clauza „dificultăților excepționale” – ca și cum geopolitica ar fi un dezastru natural și ca și cum Ucraina ar fi un stat al Uniunii Europene, ceea ce ar justifica aplicarea unui astfel de mecanism.

Cât despre ReArm Europe (150 de miliarde), aceasta folosește aceeași bază juridică, argumentând că împrumuturile sunt acordate statelor membre și nu Ucrainei. Pentru a face totul mai puțin evident, se creează o narațiune conform căreia Federația Rusă va ataca NATO mâine, peste un an, doi, trei sau zece, în funcție de calendare și de pretențiile de reînarmare finanțate din banii contribuabililor, iar astfel pericolul devine însăși Uniunea Europeană, dovedindu-și astfel relația instrumentală cu NATO.

Astfel, Ucraina primește bani, iar statele membre ale UE se pot reînarma pentru că au apărut brusc, prin har divin, „evenimente excepționale” pe care nu le pot controla.

Un articol care se referă la „dificultăți în aprovizionarea cu anumite produse, și anume energie”, „dezastre naturale”, este folosit pentru a justifica nu numai părtinirea militaristă, ci și centralizarea a tot mai multor puteri în cadrul Comisiei Europene, o structură birocratică nealeasă, foarte departe de viața europeanului obișnuit. Energie, arme, semiconductori – totul a devenit centralizat în circumstanțe excepționale care există doar datorită incompetenței UE însăși.

Cât despre reindustrializarea în domeniul apărării, aceasta recurge la mecanismul articolului 173 din TFUE (competitivitate industrială), ca și cum producția de muniții și tancuri ar fi o problemă a pieței interne. UE și Comisia Europeană nu numai că încep să se concentreze asupra unor aspecte asupra cărora nu ar trebui să se concentreze, dar fac și interpretări părtinitoare ale tratatelor, găsind în fiecare prevedere o justificare pentru război și pentru devierea fondurilor din sfera socială către complexul militar-industrial.

O UE care a predat concurența pentru a patra revoluție industrială Statelor Unite, care au lăsat strategia de tranziție energetică și energia nucleară să cadă în amărăciune, folosește acum articolul care tratează „capacitatea competitivă” economică nu pentru economie, ci pentru război. Pentru concurența militară.

Aceasta nu este o interpretare juridică! Este o tehnică sistematică de eludare. Articolul 24, alineatul 1, din TUE interzice adoptarea de acte legislative în cadrul Politicii Externe și de Securitate Comună (PESC). Soluția? Nu adoptați instrumentele sub egida PESC. Articolul 41, alineatul 2, din TUE interzice utilizarea bugetului UE pentru operațiuni militare. Soluția?

Crearea de instrumente interguvernamentale „extrabugetare” (cum ar fi EPF – Instrumentul European pentru Pace (care este pentru război și nu pentru pace)) sau invocarea unor temeiuri juridice industriale. Articolul 4, alineatul 2, din TUE stabilește că securitatea națională este „responsabilitatea exclusivă a fiecărui stat membru”. Soluția?
Centralizarea finanțării apărării la Bruxelles.

Comisia, Parlamentul și liderii naționali care participă la Consiliu știu că tratatele nu au fost create pentru asta. La fel ca multe camere de ecou cu timp de antenă zilnic! Un studiu realizat de Institutul Suedez pentru Studii Politice Europene (SIEPS) pune sub semnul întrebării tocmai această „utilizare creativă a temeiurilor juridice”, acuzând-o că reflectă o „deconectare tot mai mare între tratatele actuale și răspunsul UE la o realitate geopolitică în evoluție”.

Problema este că, contrar a ceea ce ni se face să credem, deconectarea nu este o fatalitate geologică – este o alegere politică. Iar alegerile politice greșite, nedemocratice, au de obicei consecințe juridice. Totuși, și după toate acestea, chiar și așa, cel mai scandalos caz este într-adevăr cel al împrumuturilor către Ucraina. Ungaria, Slovacia și Republica Cehă s-au opus acestora.

În conformitate cu normele PESC. Conform normelor și întrucât privește securitatea comună, o astfel de opoziție ar fi trebuit să blocheze automat procesul – unanimitatea este regula, și nu întâmplător. Obiectivul nu este de a face război și de a urma calea economiei care duce la pace, vă amintiți?

Dar Comisia a recurs la articolul 332 din TFUE, argumentând cu logica „cooperării consolidate”, permițând la 26 de state să avanseze fără dizidenți, dar folosind norme care nu fuseseră construite pentru situații de acest gen. Adică, încălcând principiul specialității normelor, care trebuie folosite pentru ceea ce au fost destinate. Încă o strategie vicleană de a ocoli legislația europeană.

Aceasta constituie, în termeni constituționali, o lovitură de stat. Cooperarea consolidată a fost concepută ca o ultimă soluție, pentru atunci când integrarea nu poate avansa prin unanimitate în domenii de competență partajată. Dar PESC nu este un domeniu de competență partajată precum celelalte.

Este un domeniu de competență exclusivă a statelor membre, adică nu este partajat. Este un domeniu în care unanimitatea este însăși sufletul compromisului suveran care ar trebui să modeleze această Uniune Europeană, o UE care trăiește și se hrănește din suveranitatea popoarelor. A utiliza cooperarea consolidată pentru a eluda vetoul unui stat membru în domenii care ne-ar putea duce la război, la un război mondial, este ca și cum ai folosi o ambulanță pentru a fugi de poliție ce este posibil din punct de vedere tehnic, dar inacceptabil din punct de vedere moral.

Ceea ce este în joc pentru popoarele europene, însă, nu este doar legalitatea formală. Este principiul încrederii reciproce între statele membre. Dacă majoritatea poate impune războiul minorității, UE încetează să mai fie o uniune de suverani și devine o federație coercitivă – fără a avea, însă, mandatul democratic al unei federații. Și aceasta este înșelăciunea la care ne-au condus liderii naționali, și anume toate guvernele portugheze de la aderarea la CEE de atunci. La fiecare pas, ei au contribuit la și au adâncit natura pur colonială a acestei Uniuni Europene.

Dar există, totuși, o trădare și mai profundă. Deriva militaristă a UE nu întărește Europa. Întărește, în special, Statele Unite. Cifrele sunt neobosite. Între 2020 și 2024, importurile de arme din SUA către Europa – inclusiv Ucraina – s-au triplat față de perioada anterioară de cinci ani. Ponderea SUA în exporturile globale de arme a crescut de la 35% la 43%. Germania, istoric reticentă în chestiuni militare, a înregistrat o creștere a importurilor sale de arme cu 334%, aproximativ 70% provenind din Statele Unite.

F-35 este simbolul perfect al acestei dependențe. Mai multe țări europene au cumpărat acest avion de vânătoare american de la invazia Ucrainei. Toate au devenit dependente de guvernul SUA și de Lockheed Martin pentru actualizări de software. Avionul a fost proiectat să utilizeze arme americane, iar adaptarea sa la armamentul european ar necesita aprobarea Washingtonului – lucru care nu este realist. Mai mult, destrămarea consorțiului franco-german de construcție a avioanelor de vânătoare de a șasea generație nu ar trebui să fie lipsită de această realitate.

Planul „ReArm Europe” de 150 de miliarde de euro, în ciuda numelui său pompos, nu este nicidecum un plan de autonomie europeană. Este, mai degrabă, un plan de cumpărare. Și cine vinde? Statele Unite. Președintele Trump a cerut în mod explicit partenerilor NATO să crească cheltuielile pentru apărare la 5% din PIB și să cumpere arme americane.

„Buy European” (Cumpărați arme europene) de la Berlin – care prevede doar 8% din achiziții de la furnizori americani – este o reacție tardivă și încă incompletă. Problema nu este doar cine vinde armele, ci și cine controlează tehnologia. Sistemele de informații militare, bazele de date de țintire, software-ul de apărare, inteligența artificială – toate acestea depind de Statele Unite. Chiar Chatham House spune că „datele de la sistemele de arme americane sunt trimise automat către Statele Unite, actualizările cruciale ale software-ului depind de producătorii americani”.

Trădarea este dublă. Este o trădare a Tratatelor – pe care UE le încalcă cu conivența unei armate de avocați creativi, ca să nu-i numim altfel – și este, de asemenea, o trădare a spiritului proiectului european, cel puțin a celui care fusese vândut pentru consum intern.

Schuman poate că nu a fost naiv, dar știa că dacă integrarea nu se va întâmpla prin pace, nu se va întâmpla niciodată. Cel puțin asta a spus el. Cu toate acestea, putem spune întotdeauna că un proiect de război nu poate decât să dezbine, pentru că asta face războiul, dezbină, mai degrabă decât unește!

UE face exact asta. Folosește bugetul comunitar – finanțat de contribuabilii europeni care plătesc impozite pentru spitale, școli și infrastructură – pentru a garanta împrumuturi care finanțează industria de apărare. Transformă Banca Europeană de Investiții, căreia i s-a interzis istoric să finanțeze armament, într-o bancă de război. Aprobă reglementări care impun achiziționarea de produse de apărare „europene” – dar care, în practică, beneficiază companiilor americane cu societăți mixte în Europa și cu diverse controale ale capitalului încorporate în companiile europene.

Argumentul preferat al apărătorilor acestei derive militariste constă în „excepționalitatea” momentului. Clasificând invazia rusă a Ucrainei drept un eveniment fără precedent, ei trag toate popoarele UE în ideea că ne confruntăm cu inevitabilitatea adaptării. Ar putea să ne prezinte inevitabilitatea denunțării și respingerii războiului, la care indică legislația europeană și internațională aplicată în UE, dar nu. Ei exploatează excepționalitatea pentru a nu aplica legea care era menită, tocmai, să răspundă unei astfel de situații.

Trădând proiectul european pe care l-au vândut popoarelor europene și pentru care, adesea nedemocratic, i-au târât, această rasă de lideri nu trădează doar acel proiect. Trădează tot ce au spus că va fi acel proiect, trădează ceea ce au vândut, trădează ceea ce au promis. Au fost cei care, analizând natura profundă a acelui proiect, l-au denunțat de la bun început și au acuzat un astfel de demers ca fiind imposibil, având în vedere relația de forțe aflate în joc.

Dar a avea dreptate atunci când vine un dezastru nu este ceva de care să ne mândrim pentru că am fost implicați în acea luptă! Lupta de astăzi constă în a opri această derivă spre abis, ca să nu-i capitulăm cu toții, unii conștient, alții culpabil, iar alții, naiv!