Traco-daca a fost o limbă centum sau satem?

De ce latina poate proveni din traco-dacă ?

Există de mai multă vreme, dar în special din anii ’90 ai secolului trecut, o dispută între susținătorii originii latine și cei ai originii traco-dace a limbii române. Deși sânt un susținător convins al originii traco-dace a limbii române, nu consider că fac parte din niciunul din cele două grupuri, fiind convins că ambele greșesc într-un fel sau altul. Latiniștii greșesc în exagerarea contribuției limbii latine la formarea limbii române, iar daciștii greșesc prin faptul că nu cunosc lingvistică și fiecare bate câmpii în felul său. Pe mine m-a preocupat problema originii limbii române încă din anii studenției, preocupările mele materializându-se mult mai târziu, după cercetări îndelungate, în câteva lucrări între care și un Dicționar Etimologic al Limbii Române bazat pe cercetările de indo-europenistică din moment ce am realizat că raportarea la limba latină în explicarea originii limbii române este o perspectivă limitată care lasă multe semne de întrebare fără răspuns. Pe scurt, limba latină este doar o limbă dintr-un grup mai larg de limbi înrudite. Faptul este interesant și merită discutat mai în detaliu, dar scopul acestui articol este altul: acela de a arăta că în ciuda aparențelor, limba latină se poate trage din proto-traco-dacă.

A apărut recent pe site-ul domnului profesor Ion Coja, un articol al domnului V. Gligor în care autorul susține că latina nu poate proveni din traco-dacă din moment ce limba traco-dacă este o limbă satem, pe când latina este una centum. Raționamentul ar fi cât se poate de corect dacă ambele premise ale autorului Gligor ar fi adevărate, anume că limba (proto)-traco-dacă ar fi o limbă satem, în timp ce latina este o limbă centum așa cum se știe. Din păcate, raționamentul autorului nu este corect, întrucât limba traco-dacă nu este o limbă satem cum se crede, ci una centum ca și latina. În lucrările mele am demonstrat cu exemple luate din lexicul limbii române care nu au corespondent în latină, prin urmare, de origine traco-dacă care au caracteristici centum, nu satem. Domnul Gligor nu este de vină când susține că traco-daca era o limbă satem pentru că încă din secolul al XIX-lea traco-daca a fost inclusă la grupul satem, datorită slabelor cunoștințe despre limba traco-dacă și lipsei de interes pentru limba română ca posibilă păstrătoare a unui fond traco-dac.

Mai întâi de toate, ce înseamnă de fapt distincția centum/satem în lingvistica indo-europeană? Marii indo-europeniști din secolul al XIX-lea au dedus din studiul limbilor indo-europene că aceste limbi se pot împărți în două mari grupuri și anume grupul centum, situat la vestul arealulul lingvistic indo-european și grupul satem situat în partea de est a acestui areal. Pentru cei care nu știu de unde provin aceste denumiri reamintesc că ele provin de la numeralul sută (100), în latină, o limbă centum și respetectiv în avestică, a limbă satem, limba maternă a lui Zarathustra.

Domnul Gligor dovedește cunoștințe lingvistice foarte vagi cu privire la caracteristicile fonologice care separă aceste limbi, dar din nou nu este vina dumnealui, ci a faptului că în limba română nu s-a scris cred că mai nimic pe această temă. În plus, sânt aproape sigur că dacă am întreba pe oricare lingvist, membru al Academiei Române, nu ar ști să explice fenomenul, fenomen care este relativ simplu și care pornește de la faptul că limba proto-indo-europeană avea trei consoane velare surde: *k, *kᵂ și *k’ și șase velare sonore. Trei neaspirate: *g, *gᵂ, *g’ și trei aspirare: *gh, *gᵂh, *g’h. Dintre acestea ne interesează în mod special k’, g’, g’h, sunete care se pronunță ca chi din chingă și respectiv, ghi din ghindă, exemple luate la întâmplare, cu excepâia lui g’h care era aspirat, adică cu un suflu aspirat (un ușor h la sfârșit). *K și g sânt velarele simple, iar *kᵂ este o labio-velară ca în latinescul aqua.

Revenind, la apariția primelor două dialecte ale limbi indo-europene, sunetele *k’ și g’ au devenit africate, apoi siflante în dialectul de est, din care provin limbile indo-ariene, limbile slave, baltice, precum și armeana. Mulți inculd aici și albaneza, dar albaneza este mai degrabă centum, decât satem. În schimb, în dialectul de vest *k’ și g’ a trecut la *k, respectiv la g. Din grupul centum fac parte limbile italice (la care se include și latina), limbile celtice, cele germanice și greaca. Tot aici includem noi și limba traco-daco-iliră. Toharica, deși s-a vorbit undeva în vestul Chinei de azi, a fost o limbă centum. Unii includ hitita la grupul centum, dar de fapt lucrurile sănt ceva mai complicate. Hitita face parte din grupul anatolian împreună cu lidiana și luwiana și alte limbi din zonă. Astazi tot mai mulți lingviști consideră că proto-anatoliana era o soră a limbii proto-indo-europene, nu o fiică a acesteia. Sânt mai multe dovezi în acest sens, dar voi cita aici doar faptul că limba lidiană menține diferența dintre consoanele velare care se regăsește în proto-indo-europeană așa cum le-am prezentat mai sus, fiind mai conservatoare în acest sens decât hittita. Ar fi mai multe de spus, dar ne orpim aici.

Formele pentru câine în majoritatea limbilor indo-europene provin din PIE *k’uon-, *k’un- ‘câine’ (IEW, 632). Iată cum stau lucrurile cu subst. câine care are corespondent în limba latină și de aceea este considerat de origine latină. Cu toate acestea, el este atestat în numele de plantă kinoboila întâlnită în Dioscoride, iar în Apuleius aceeași plantă apare sub forma cinubula (sau dinupula), prin urmare, o plantă asociată cu organul sexual al câinelui. Forme de acest gen există multe în limba română de azi, forme pe care le-am discutat în DELR la câine (cf. DELR, 200). După cum vedem, în prima parte kino- avem o velară (k) și nu o siflantă cum apare în limbile satem: cf. arm. šun, v. prusac. sunis, pers. med. sak, rus. sobaka ‘id’, etc.

În cazul cuvintelor românești din această categorie este mult mai dificil să probezi că sânt dacice atunci când au corespondent în latină și nu avem nicio glosă dacică să demonsteze contrariul ca în cazul ce mai sus. În schimb, avem mai multe astfel de cuvinte în limba română care nu au corespondetnt în latină, dar prezintă în mod clar caracteristici centum și prin urmare sânt mărturie vie a naturii centum a limbi traco-dace.

Uneori sânt familii întregi de cuvinte românești care provin din același radical proto-indo-european, toate având caracter centum.

Astfel este cazul PIE *k’es- ‘a tăia’, cu derivatul nominal *k’estro-m ‘instument de tăiat, cuțit’ (IEW, 586) din care provin rom. custură, cosor, coasă, precum și a cresta. Tot de la acest radical provine și lat. castrare, fiind foarte apropiat ca sens și formă de rom. a cresta. În toate dicționarele etimologice românești primele trei sânt considerate de origine slavă, iar cel de-al treilea este considerat de origine latină, fiind un derivat al subst. creastă, ceea ce este absurd. Se pune întrebarea legitimă, cum pot fi considerate aceste cuvinte ca fiind de origine slavă, când ele prezintă caracteristici centum, iar limbile slave sânt limbi cât se poate de satem? În plus, Julius Pokorny când discută acest radical se întreabă nedumerit de ce slav. kosa apare cu velară, nu cu siflantă cum ar fi trebuit să fie în limbile slave (k- statt s- durch Dissimil. gegen das folgende s ? ‘k în loc de s- prin disimilare cu s-ul următor ?’). Desigur că marele lingvist nu s-a gândit la un posibil împrumut în proto-slavă dintr-o altă limbă indo-europeanâ de tip centum.

Rom. crai (crăiasă) este considerat tot de origine slavă, adică din v. slav. kral’ ‘rege’ la rândul său din numele propriu german Karl, cu referire la Carol cel Mare.

În DELR, am arătat că rom. crai provine din PIE *k’rei- ‘a fi în față, a excela’ (IEW, 618). Există un echivalent foarte apropiat de sensul din româna de azi, în greaca homerică, fiind rar întâlnit având valoare poetică, ca în expresia kreion Agamemnon ‘craiul (regele) Agamemnon. Tot la Homer întâlnim doar o singură dată și forma de feminin kreiousa ‘regină, crăiasă’ (Iliada 22, 48: cf. Liddel, 993), cu referire la una din soțiile lui Priam, formă care este, de asemenea, aproape identică cu forma românească de astăzi. Formele nu se întâlnesc în alte texte grecești și au (?????) cum am spus, cu excepția formei doriene kreioisa (Theoc.; cf. Liddel, 993). Date fiind aceste informații, putem susține că formele grecești pot fi împrumuturi din dialectele tracice. Se știe că dorienii erau iliri sau traci grecizați. Se știe de asemenea că greaca homerică conține un număr destul de mare de cuvinte de origine traco-iliră care nu mai apar în greaca clasică.

Robert Beekes susține și el că forma grecească este moștenită din limbajul poetic indo-european, ceea ce este corect, dar nu sugerează că ar fi împrumut dintr-o altă limbă indo-europeană. Pe de altă parte, nu am nicio îndoială că și tracii care au participat la războiul Troiei, alături de troieni, au avut propria lor versiune a Iliadei, a ceea ce s-a întâmplat la Troia. În româna de azi, formele crai și crăiasă au valoare poetică, fiind întâlnite în basmele populare; am putea spune o caracteristică moștenită din limbajul poetic proto-indo-european.
Relația cu formele din limbile slave și maghiară nu este clară. Ele pot proveni din rom. crai cu trecerea lui i la l’, ca și în cazul lui boier (sau toiag) sau provin din germ. Karl așa cum se crede, deși această ipoteză nu este deloc veridică (vezi DELR, crai).

O altă familie de cuvinte românești, anume colibă, cuib (cuibar), căiță, călțun și probabil șoric provin din PIE *k’el- ‘a acoperi’, *k’olia, *k’elos ‘acoperiș, înveliș, ascunziș’ (IEW, 553).
Deși subst. colibă este considerat de origine bulgărească de la Miklosich încoace, acesta provine de fapt de la acest radical indo-european. Termenul este răspândit în toate limbile balcanice, inclusiv în turcă, maghiară și ucraineană. Prin urmare, formele din toate aceste limbi nu pot proveni din bulgară. Bulgara nu a avut contacte directe cu maghiara și cu ucraineana, dar româna a avut și are. Pe de altă parte, în sec. IV, d. Ch, la Pausanias (Descrierea Greciei) apare toponimul Kolibe situat undeva în nordul Greciei. Forma ca atare nu există în greaca veche. Forma echivalentă din greacă este kalia ‘colibă, cuib’. Primii slavi au ajuns în Balcani câteva sute de ani mai târziu.

Se crede că forma cuib provine din latinescul neatestat *cubium < cubere 'a sta întins'. Dacă ar exista un dram de adevăr în această ipoteză ar fi trebuit să avem în română *cub sau *cubiu. În plus, cel care a emis această ipoteză (Cihac), dar și cei care i-au urmat au ignorat formele din dialectele sud-dunărene: ar. cul'bu, mgl., istro-rom. cul'b) care nu se explică prin presupusul etimon latin. Sunetul l' din aceste forme infirmă total ipoteza în discuție. Așadar atât forma, cât și sensul rom. cuib indică o cu totul altă origine, care trimite la una din formele nominale indicate mai sus, anume, cu un sufix specific în b, ca și în cazul lui colibă. Subst. căiță este considerat a fi un împrumut din limba sârbo-croată, ipoteză emisă de Cihac și preluată de toți cei care i-au urmat. Cu toate acestea nu am găsit această formă în limba cu pricina. Provine de la forma nominală *kolia sufixat de data aceasta cu suf. -ita, deci *kalita cu palatalizarea și dispariția ulterioară a lichidei l, ca și în cazul lui cuib. Subst. șoric, cu varianele sor și cioric (Basarabia) par să provină tot de la forma nominală *k'olia, cu suf. -or în cazul formelor șoric și cioric și cu rotacizarea lui l intervocalic. DEX-ul le consideră cu origine necunoscută. Se poate observa că velara palatală a devenit siflantă (sau africată) în exemplele românești. Trecerea velarelor (dar și a dentalelor) proto-indo-europene la siflante, atunci când sânt urmate de o vocală anterioară (e sau i) este des întâlnită, dar este un fenomen fonologic care a apărut în traco-dacă și apare în cazul tuturor velarelor, indiferent de statulul lor din proto-indo-europeană. Acest gen de palatalizare i-a făcut pe lingivști să considere limba traco-dacă o limbă satem, (?????????) unei slabe cunoașteri a acestei limbi. Această eroare sper că va fi corectată definitiv de exemplele din limba română, discutate în acest articol. O a treia familie de cuvinte care demonstrează caracterul centum al limbii traco-dace este cea formată din substantivele cârd, ciurdă și cireadă. Toate provin din PIE *k'erdho-, *k'erdha 'cârd, turmă' (IEW, 579). În cazul lui cârd este evident că velara palatală *k' a devenit velara simplă k. Este cred de prisos să insistăm că vechea ipoteză care susține că rom. cârd provine din sârbo-croată este complet absurdă și ca atare trebuie elimninată pentru totdeauna, ca și multe altele de acest gen. Ciurdă provine de la același radical cu palatalizarea lui k datorită vocalei anterioare. Nu poate fi slav, întrucât nu a avut loc metateza lichidei r, ca în slav. bis. čreda care este forma moștenită a limbilor slave din același radical indo-european. Nu este exclus ca forma cireadă să fi apărut sub influența vreunui dialect slav. Detaliile nu le discutăm aici. Nu este, e asemnenea exclus ca forma slavă să fi intrat în prot-slavă din traco-dacă, având în vedere că čreda are o africată nu o siflantă (s) cum se întâmplă în general. Aceste ipoteze rămân deschise, fiind necesare cercetări mai aprofundate. Nu trebuie uitată nici rom. cracă (creangă) care provine din PIE *k'ak- cu forma nazalizată *k'ank- (IEW, 523). În cazul limbii române (traco-dace) a avut loc epenteza (introducerea) lichidei r pentru a evita omonimia cu cac, cacă. În opinia mea, un caz particular îl reprezintă rom. cătană care este considerat de origine maghiară, dar această ipoteză este cred total greșită din moment ce forma pare să provină dintr-un radical indo-european, anume PIE *k'at- 'a lupta', *k'atu-, *k'at(e)ro- 'luptă' (IEW, 534). Radicalul este întâlnit în câteva grupuri de limbi indo-europene, fiind mai bine reprezentat în limbile celtice: cf. gall. Catu-rix, v. ir. Cath '1. luptă; 2. trupă, mulțime', precum și altele. Cu alte cuvinte, rom. cătană prezintă caracteristici centum, dar nu putem spune cu exactitate dacă este de origine traco-dacă sau nu este cumva un împrumut din limbile celtice. Mai ales că forma este prezentă doar în Transilvania și Banat (precum și în Pannonia), unde influența celtică a fost mult mai mare. În caz că este de origine celtică, acest exemplu nu poate fi probă pentru caracterul centum al limbii traco-dace. În fine, rom. carâmb este astăzi considerat de mai toată lumea ca fiind de origine traco-dacă și provine ca și elementele lexicale discutate mai sus de la un radical proto-indoeuropean care conține velara surdă palatală *k', anume PIE *k'olemo-s, *k'olema 'vreg, tulpină, trestie' (IEW, 612). Între altele a fost asociat cu lat. calamus cu care este într-adevăr cognat provenind de la același radical proto-indo-european (cf. DELR, 183). Tot de la acest radical provine și rom. carabă 'fluier, tubul cimpoiului, picior' căruia nu i s-a găsit o etimologie plauzibilă. Alte cuvinte românești precum a cădea, corn, car, a curge sânt în aceeași situație ca și exemplele discutate mai sus, dar nu le discutăm aici întrucât aceste forme au corespondenți în limba latină. Cu privire la evoluția echivalentei palatale sonore g' situația este practic identică, adică aceasta a devenit velară simplă g, păstrndu-se ca atare în traco-dacă și română, după cum reiese din exemplele de mai jos. În plus, velara sonoră are în plus și variantele aspirate, dintre care pe noi ne interesează aici doar cea palatală anume g'h . Formele rom. a grăi, grai, gură au aceeași origine toate provenind din PIE *g'ar- 'a chema a striga' (IEW, 352), cu echivalente în mai multe grupuri de limbi indo-europene. Anume în sanskrită, limbile celtice, greacă, latină, albaneză (cf. DELR, 404). Cu toate acestea, astfel de cuvinte din fondul lexical principal al limbii române 'provin' din de miri ce. A grăi, grai provin din scr. grajati 'a orăcăi', ceea ce nu este doar ridicol, dar un afront adus limbii și spiritualității românești. Ipoteza a fost emisă de Miklosich, dar acceptată de toți cei care i-au urmat. În schimb, subst. gură i s-a dat o origine latină, anume din lat. gula 'gât, gâtlej' etimologie greșită, întrucât cele două forme nu se potrivesc din punct de vedere semantic. Cu toate acestea, în latină există verbul garrio 'a vorbi, a cleveti' și garrulus 'vorbăreț', mult mai compatibile din punct de vedere semantic cu rom. gură, și aproape identice cu rom. a grăi, dar aceste forme nu i-au atras pe autorii de dicționare etimologice ale limbii române. Să nu mai spunem că în română există forma gară '1. clevetire; 2. mulțime gălăgioasă' care după Cihac și Ciorănescu et comp. provine din... poloneză, nici mai mult, nici mai puțin! Unde sânt cunoștiințele de limbă latină ale acestor autori? Să nu mai vorbim și de formele din greacă și alte limbi indo-europene (cf. DELR, 376, 404, 411). Rom. gâscă, respectiv gânsac (gâscan) provin din PIE *g'hans- 'gâscă' (IEW, 412). Acestor forme li s-au dat diverse origini, dintre cele mai bizare (cf. DELR). Cognați se găsesc în mai toate grupurile de limbi indo-europene (cf. DELR). Formelor românești li s-au dat origini slave, dar nu reluăm aici comentariile din DELR. De remarcat că formele slave prezintă caracteristici centum (cf. v.sl. gǫsu) spre deosebire de lituan. žasis 'gâscă'. Rom. gâscă provine de la un mai vechi gânsă < *gansa, deci de la un radical stră-rom. gâns- ca și gâns-ac. Cu alte cuvinte nu le putem separa dându-le origini diferite așa cum fac dicționarele etimologice ale limbii române. Verbul a zgâria provine din PIE *g'her- 'a zgâria, a râcâi' (IEW, 441) cu cognați doar în greacă și lituaniană, se pare. Și în acest caz, forma lituaniană are caracteristici satem. Facem aici obsevația că limbile baltice sânt mai puțin satem decât cele slave, ceea ce demosntrează, după opinia mea, că aceste limbi au avut contacte mai vechi și mai intense cu vorbitorii de traco-dacă, decât slavii care și ei, la rândul lor, au făcut împrumuturi din această limbă, împrumuturi care azi poartă amprentă centum (vezi Argument, DELR). Formele gard, grădină, gardin (gardină) provine din PIE *g'her-, *g'herdh- 'a împrejmui', cu forma nominală g'horto-s 'loc 1ngrădit' (IEW, 442). De la Miklosich încoace s-a considerat că rom. gard provine din v. sl. gradu 'oraș'. Mai nou, lingiviștii români acceptă ideea că acest cuvânt românesc este de origine traco-dacă, mai mult în baza faptului că alb. garth 'id' nu poate proveni din slavă. Demonstrația noastră nu mai are nevoie să se sprijine pe albaneză. Am arătat și cu alte ocazii că v.sl. gradu provine de fapt din traco-dacă, tocmai pentru faptul că această formă are caracteristici centum, nu satem. În plus limbile slave au forme paralele, definind noțiuni similare care au caracteristici satem. La fel stau lucrurile cu limbile baltice (cf. DELR). M. Vinereanu P.S. Amintesc cititorilor acestui site că articole similare pot fi găsite în Revista de lingvistică și cultură românească care apare doar în format electronic și poate fi accesată la limbaromana.org, al cărei redactor șef sânt. * * Nota redacției. Încercarea de a demonstra că limba tracă, deci și limba geto-dacă, este o limbă centum, iar nu satem, este interesantă și argumentele prezentate de domnul Vinereanu merită a fi discutate fiecare în parte, unele argumente fiind mai ușor de acceptat, altele mai greu. În ipoteza că demonstrația domnului Vinereanu va fi acceptată, nu văd însă de ce statutul de limbă centum al limbii traco=dace ar susține ideea că latina s-ar trage din limba tracă! Ce înseamnă la urma urmelor că o limbă A se trage din limba B? Am făcut cu altă ocazie observația că termenii limbă mamă și limbă fiică sunt metaforici, pornind de la comparația limbilor cu persoanele umane. Raportul dintre o persoană mamă și o persoană fiică diferă însă față de ce se întâmplă pe plan lingvistic: mama care dă naștere unei fiice nu dispare la nașterea fiicei, în timp ce pe plan lingvistic limba mamă dispare prin nașterea limbii fiice. „Dispare” este un fel de a vorbi, în realitate limba mamă continuă să existe prin limba fiică, iar aceasta, datorită unui număr oarecare de modificări pe care le-a suferit limba mamă ajunge să fie considerată altă limbă! Niciodată limba mamă nu-și continuă existența alături de limba fiică. Dacă limba tracă s-a vorbit până în secolul 6 e.n., în paralel cu limba latină, dacă au fost ambele limbi vorbite în aceeași epocă, cele două limbi pot fi cel mult limbi surori, adică înrudite, având un strămoș comun. Acel strămoș nu supraviețuiește alături de limbile în care s-a transformat! E nevoie de un efort pentru a ne debarasa de influența mentală pe care o are asupra noastră comparația limbă / persoană. Această comparație este parțial valabilă, ca orice comparație! Putem postula: două limbi care se vorbesc de către popoare diferite în aceeași epocă nu pot fi una limbă mamă și alta limbă fiică. O limbă A suferă niște modificări și devine limba B. Nu se întâmplă niciodată ca vorbitorii unei limbi A să se împartă în două categorii: unii își modifică graiul până ce limba A devine limba B, iar alții păstrează nemodificată limba A! Dacă așa ceva s-ar întâmpla, am putea spune că limba A este mama limbii B, și acestea două se vorbesc ca atare în paralel, simultan, firește, pe teritorii diferite. Când din comunitatea care vorbește limbă A se produce desprinderea unui grup care se separă de restul comunității, rezultă la început două comunități care vorbesc aceeași limbă. Cu timpul însă și în anumite condiții istorice, cu fatalitate cele două comunități modifică limba A. Dar pentru că între cele două comunități nu mai există viață comună, legături socio-economice etc., fiecare comunitate va modifica limba A într-un fel diferit de cealaltă. Se ajunge astfel la două variante ale limbii A. Cu timpul, diferențele lingvistice dintre cele două variante se înmulțesc și la un moment dat cele două variante devin limbi diferite, provenite din aceeași limbă mamă! Când ajungem în acest punct, argumentele prin care apreciem că cele două variante sunt limbi diferite, devin argumente pentru a decide că limba A nu mai există! De pe urma ei au rămas însă două limbi înrudite, două limbi surori. Sunt latina și traco-daca limbi surori? De ce nu?! E lucru sigur că sunt înrudite, dar cât de înrudite sunt nu ne putem da seama, având slabe cunoștințe privind limba tracilor! Dar atât cât cunoaștem nu ne încurajează să le considerăm limbi surori! Cu atăt mai puțin că una ar fi mama celeilalte! Înrudirea este între frați, între veri, veri primari ori de al doilea etc! Dacii și latinii au fost rude, dar fără să știe. Abia urmașii lor, deveniți unii filologi, au descoperit această înrudire în secolul al XIX-lea. . Ion Coja