Dorel Bîrsan
34 aprobate
biransderol@yahoo.com
193.106.126.220
„Ceea ce e sus este la fel cu ceea ce e jos, întru minunăţia Unuia şi aceluiaşi.” Când afirma asta Hermes Mercurius Trismegistus ştia că Totul e Unul, că lumea este structurată după nişte forme arhetipale unice care se repetă la nesfârşit din profunzimea materiei spre meta şi mega cosmos, adică aşa cum le-a înfăţişat stilizat şi Brâncuşi în celebra coloană fără sfârşit. Spun stilizat, deoarece în realitate aceste trepte urcate de materie în devenirea ei sunt incluse unele în altele, întocmai păpuşilor ruseşti Matrioşca.
Diversificarea lumii este doar locală şi limitată, deoarece multiplul se va cristaliza revenind la forma arhetipală a Unului. Ca o exemplificare să luăm de bază atomul şi structura sa. Multitudinea de atomi se organizează, se pun împreună formând aştrii, sisteme solare, galaxii, clustere de galaxii şi toate acestea vor forma o metagalaxie, care nu este altceva decât un atom la o treaptă cosmică mai mare.
E ca şi cum toate lucrurile sunt pătrunse de un logos Unic, adică existenţa este infotropă, fiind controlată de un număr finit de legi, iar informaţia conţinută în oricare din componentele sale este aceeaşi, oricât de mari sau oricât de mici vor fi acestea.
Existenţa este o imensă holografie.
E şi cazul numerelor reale care aşezate crescător par a imita saltul materiei în devenirea ei, şi pornind de la cifra 1 se ajunge la cifra 10, iar 10 este un nivel superior al lui 1.
Goethe a sistetizat trecerea ciclică a materiei pe axa devenirii de la multiplu la unul afirmând că „Întreaga existenţă este o veşnică separaţie şi unire”.
Ca o concluzie s-ar părea că Unul se manifestă dominant în „codul genetic” al Existenţei, în timp ce multiplul este recesiv şi local. Unul înseamnă ordine care integrează multiplul, iar multiplul fără perspective de integrare în Unul este haos.
Philolaus spunea că „Unul este începutul tuturor lucrurilor” şi, cred eu, acea cauză primă şi unică nu poate fi decât Dumnezeul Existenţei.
Probabil glumiţi. Zero nu are cum să fie infinit. Doar limita unei fracţii tinde la zero când numitorul ei tinde la infinit. Cifra zero este absenţa unei valori sau o mulţime vidă şi este considerată uneori echivalentul nimicului pur.
Asta din punct de vedere matematic, deoarece la nivelul existenţei nimicul nu există şi chiar spaţiul şi timpul sunt „ceva”. Deoarece orice punct material (electron , astru, galaxie…) are o cauză imanentă, rezultă că oricât vom diviza materia se obţine totdeauna „ceva” şi diviziunea la infinit nu ne va pune vreodată în faţa nimicului, chiar dacă ajungem la entităţi care scapă determinaţiei noastre (cu instrumentarul ajutător aferent).
Dacă entităţile infinit de subtile ce alcătuiesc acea cauză ultimă a lumii sunt echivalente cu nimicul pur, atunci Thoth Atlantul are dreptate când afirmă că „ceea ce există nu-i decât o altă formă a ceea ce nu există”. Oricum bazaţi pe logica desprinsă din finit extremele lumii apar paradoxale şi sfidează înţelegerea.
Eminescu conchidea şi el acest aspect. Într-unul din caiete scria:
„Diviziunea la infinit a materiei este foarte sigură.
Diviziunea la infinit a materiei este nepricepută.
Aşadar, sunt lucruri foarte sigure care sunt nepricepute.”
Unu nu-l poți defini fără a-l compara cu zero. Existentul justifică faptul că la început a fost inexistentul, adică zero. Zero și unu sunt inseparabile. Zero este infinit și el este înlocuit crescător sau descrescător. Și locul lui doi apare tot pe locul unui zero situat pe nivelul următor. Și la fel și cu trei. Zic și eu că doar n-o fi cu bănat.