CD
1.803 aprobate
denitsoc@gmail.com
216.169.141.138
TERORIZAREA SI MANIPULAREA
De CD
Încă din timpuri imemoriale a existat o fascinație pentru „groază”, astfel încât o mare parte din ceea ce ne entuziasmează astăzi nu este cu mult diferit de genul de povești populare spuse cu sute, dacă nu mii de ani în urmă.
Si tragediile lui Eschil erau terifiante dar ele erau un semnal de alarmă pentru pericole sociale de natură morală ce duc la descompunere socială si nu doar elemente de terifiere in sine, de dragul terorizării.
Privind înapoi la aceste capitole din timpurile străvechi, ceea ce am observat adesea a fost că poveștile care invocau frica coincideau adesea cu misterele naturii care nu erau încă înțelese. Frica era produsă de necunoscut, poate de magic si mister. De la norocul în recoltă până la norocul în război, zeii păgâni erau considerați judecătorii finali în astfel de chestiuni, dar si ei supusi soartei.
Frica de mânia zeilor a fost o temă recurentă timp de multe milenii. Era o frică care să ne indrepte pe căile morale ale acelor timpuri.
Este destul de ironic faptul că în epoca noastră, în mijlocul unei neîncrederi crescânde în Dumnezeu, încă nu putem scăpa de interesul pentru diavol.
Sau poate este doar un semn al vremurilor în care ne aflăm, că diavolul este mai ușor de înțeles?
În orice caz, se pare că, indiferent cât de „civilizați” am deveni, temerile și terorile noastre nu s-au schimbat niciodată atât de mult… adică, până relativ recent.
După cele două războaie mondiale, a bombei atomice și a progresului tehnologic în secolul al XX-lea, horror-ul și-a găsit un nou gen prin care își putea invoca coșmarurile: science-fiction-ul existențialist cu teme post-apocaliptice.
Dacă ne preocupă soarta omenirii, deoarece aceasta își asumă o responsabilitate tot mai mare pentru soarta altora, precum și pentru pământul pe care trăim, cred că este un punct de plecare relevant pentru a ne pune întrebarea: este natura umană în mod inerent bună sau rea, sau niciuna?
Dacă natura noastră este în mod inerent rea sau flagrant coruptibilă, atunci putem deduce că viitorul nu arată foarte promițător.
Cu toate acestea, dacă natura noastră este în mod inerent bună, ei bine, asta ar schimba totul.
În „Spiritul perversului”, Edgar Poe aduce în discuție „știința” frenologiei și, prin urmare, merită să spunem ceva despre ce a fost acest subiect și cum influențează prezentul nostru.
Frenologia a fost considerată o formă de știință și a atins apogeul popularității în perioada 1810-1840. Creierul era împărțit în 27-43 de „organe”, iar aceste „organe” individuale reprezentau atribute de personalitate/psihologice. Prin măsurarea dimensiunii craniului, zonele craniului care proeminau erau considerate atribute dominante, iar regiunile adâncite erau considerate atribute slabe.
Această „știință” terifiantă prin pretentiile ei era folosită în psihologie, în special pentru a identifica nebunii și criminalii.
În cartea lui Franz Joseph Gall, fondatorul frenologiei, „Naturalist al minții, vizionar al creierului”, Gall a afirmat că facultățile morale și intelectuale care guvernează impulsurile sunt înnăscute. Cu alte cuvinte, oamenii se nasc cu caracterul și inteligența lor morală. De exemplu, dacă erai hoț, era pentru că te-ai născut cu o predispoziție la un impuls de viclenie.
Frenologia era folosită nu doar în procese pentru a determina dacă cineva era vinovat, ci și cât de lungă ar trebui să fie pedeapsa cu închisoarea sa și dacă exista vreo posibilitate de reabilitare. A devenit destul de influentă și proeminentă și a fost folosită până în secolul al XX-lea în procese, atât de naziști, cât și de eugeniștii americani.
Ideea din spatele frenologiei era că nu poți schimba în cele din urmă atributele psihologice ale unei persoane și, prin urmare, impulsurile sale. Se pune in dubiu, serios dacă s-ar putea redirecționa comportamentul „defect”, astfel încât acesta să poată deveni util în societate.
Așadar, suntem mult mai avansați în gândirea noastră astăzi cu privire la ceea ce guvernează impulsivitatea umană?
Ei bine, din păcate, răspunsul este că nu s-au schimbat prea multe în filosofia neuroștiinței moderne. De fapt, mulți neurocercetători îl consideră incă pe Dr. Gall fondatorul lucrării “fundamentale” despre mintea și creierul uman.
De exemplu, „Proceedings of the 2013 National Academy of Sciences” sugerează că prognozarea comportamentului criminal viitor ar putea deveni realitate în viitorul apropiat. Conform studiului lor, au găsit primele dovezi că scanările cerebrale ar putea fi folosite atât pentru a prezice cine va fi probabil să comită o infracțiune, cât și pentru cât timp va trece până când acea persoană va comite o infracțiune. Această predicție se bazează pe activitatea dintr-o regiune a creierului numită cortexul cingular anterior.
În timpul scanării, subiecților li s-a cerut să apese un buton ca răspuns la un stimul de pe un ecran, cu excepția cazului în care apărea și un anumit simbol, caz în care trebuiau să se abțină de la apăsarea butonului. S-a constatat că infractorii nu se puteau abține să apese butonul și că erau mai impulsivi decât o persoană obișnuită.
Din aceste rezultate, s-a concluzionat că partea din creierul lor responsabilă de oprirea unei acțiuni poate fi deficitară, adică, odată ce o persoană impulsivă începe o acțiune criminală, chiar dacă își dă seama de potențialele consecințe negative, nu se poate opri singură.
Nu se poate opri singură! Gândiți-vă cu adevărat la consecințele unei astfel de afirmații. Dacă acest lucru este adevărat, atunci nu există „salvare pentru cei condamnați”, ca să spunem așa. Nu există nicio posibilitate de răscumpărare și nicio evitare a propriei tragedii predestinate. Soarta a fost aleasă pentru tine la naștere și nu poți face nimic pentru a o evita sau a schimba acel curs. Liberul arbitru, remușcarea și iertarea sunt aproape non-ențialități în această linie de gândire.
Acest oameni de “stiinta” nu pot intelege ei insisi rolul si rezultatele fenomenale ale educatiei, invatamantului si instructiei nici in sens pedagogic si nici practic.
Mereu tinuti in teroarea vinovătiei inăscute, de rit catolic.
De asemenea, în anii 1960 și 1970 exista ideea populară conform căreia cariotipul XYY anormal, în care un bărbat poartă un cromozom Y suplimentar era considerat a fi cauza genetică a sociopaților și a criminalilor în serie, idee care a fost complet infirmată de atunci, însă nu înainte de a ruina multe vieți.
Astfel, se pare că întrebarea este încă valabilă și astăzi, așa cum era acum două secole: „Are un individ dreptul de a alege dacă să comită o crimă sau nu?”
Este adesea singura forță de neînvins care ne împinge și singura care ne împinge spre a o practica.
Nici această tendință copleșitoare de a face rău de dragul de a face rău nu va admite analiză sau rezoluție în elemente ulterioare. Este un impuls radical, primitiv – elementar.
În cazul acelui lucru pe care îl numesc perversitate, dorința de a fi bine nu numai că nu este excitată, dar există un sentiment puternic antagonist.
“Rezultă că dorința de a fi bine trebuie să fie excitată simultan cu orice principiu… dar în cazul acelui lucru pe care îl numesc perversitate, dorința de a fi bine nu numai că nu este excitată, dar există un sentiment puternic antagonist.”
Asa ne explica malthusianul eugenist H.G.Wells.
Nu există niciun motiv pe care să-l putem folosi pentru a justifica un astfel de impuls. Și mai degrabă suntem tentați să acționăm specific pentru motivul pentru care nu ar trebui.
Ceea ce mulți cititori înțeleg greșit despre „Spiritul perversului” este că nu este vorba despre o crimă macabră de la care personajul nu se poate abține să o comită, ci mai degrabă despre actul “mărturisirii” căruia personajul său este neputincios să-i reziste.
Criminalii simt impulsul de a avea ocazia de a povesti, de a impresiona, epata pe altii este SETEA DE POPULARITATE, boala secolului XX.
Astfel, oricine este capabil să comită acte odioase, dacă se desprinde de impulsul unei ratiuni educate, morale în interiorul său. Este o decizie, este decizia lui, care este relația lui cu conștiința sa.
Cu toții ne naștem cu o conștiință. Este busola umanității noastre, care ne arata fără greseală ce este Bine si ce este Rău.. Devenim inumani doar atunci când respingem binele cu care ne-am născut. Dar este întotdeauna acolo în noi, această voce a binelui, iar pentru cei care o resping cel mai mult, o astfel de voce poate deveni o bântuire teribilă.
Nu ne putem niciodată despărți complet de conștiința noastră, ea este cu noi până la sfârșit, indiferent dacă alegem să trăim în armonie sau în dizarmonie cu ea.
Si aceasta teorie falsă a frenologiei a fost folosită spre intimidare si terorizare in toate variantele ei pe drumul manipulării.
Sistemul etic prezentat în cartea lui Wells, „Noua Republică”, interzice creșterea în continuare a ceea ce el numește „Oamenii Abisului”. În trecut, Natura a ucis această „fecunditate” nedorită, iar în unele cazuri, uciderea va fi în continuare necesară. Și nu ar trebui să fim îngroziți de această sarcină, conform spuselor lui Wells. Moartea pentru astfel de oameni va însemna doar „sfârșitul amărăciunii eșecului, ștergerea milostivă a lucrurilor slabe, prostești și fără sens”,
malthusianism clasic.
Evident, conform lui Wells, efectul acestui lucru va fi justificabil din punct de vedere moral:
„Noua etică va considera viața un privilegiu și o responsabilitate, nu un fel de refugiu nocturn pentru spiritele josnice din vid; iar alternativa în conduita corectă între a trăi pe deplin, frumos și eficient va fi moartea. Pentru o mulțime de creaturi disprețuitoare și prostești, mânate de frică, neajutorate și inutile, nefericite sau pline de ură, fericite în mijlocul unei dezonoare sordide, slabe, urâte, ineficiente, născute din pofte nestăpânite și care cresc și se înmulțesc prin pură incontinență și prostie, oamenii Noii Republici vor avea puțină milă și mai puțină bunăvoință.” ~ H.G. Wells, The New Republic pg 298-299.
În 1938, „Războiul lumilor” de Wells a fost difuzat ca dramă radiofonică la New York, fiind narat de Orson Welles. Deși la început s-a anunțat că este o dramă, narațiunea din Partea 1 trebuia să sune ca o serie de buletine de știri, astfel încât cei care au venit să o asculte mai tarziu au considerat-o drept o stire propriu-zisă. Este suficient să spunem că relatarea unei invazii extraterestre devoratoare de oameni a provocat panică în cartierele din New York și sunt sigur că Biroul Britanic de Propagandă a chicotit satisfăcut. A fost o veste grozavă pentru ei, deoarece a arătat cât de ușor este să controleze narațiunea chiar dacă ar fi dusă la bun sfârșit într-un mod absurd.
Le-a confirmat că publicul terifiat si terorizat va crede orice.
Sigur, se spune că această reacție a fost de fapt din teama unei invazii germane, ceea ce este adevărat într-o oarecare măsură, dar nu este adevărul deplin al problemei. Ceea ce însemna aceasta era că o stare de stres crescută, indusă fie natural, fie artificial, însemna că individul are o stare de sugestibilitate sporită și că divertismentul juca un rol important în această formă de condiționare mentală.
Tema războiului cu rusii care este prezentă lnoi pe media cel putin din 2022, are si ea meritul de sensibiliza poppulatia si o o predispune anumitor influente dorite de interesele străine, eram să spun de guvern, dar guvernul nostru este pentru interesele străine nu pentru popor.
Adică, linia dintre science fiction și o realitate fezabilă, dintre o invazie extraterestră mâncătoare de oameni din spațiul cosmic și cea a unei invazii germane era puternic estompată într-o stare de constrângere preexistentă.
Nu este o coincidență faptul că industria noastră de divertisment de astăzi, atât de puternic saturată de influența „viziunilor” lui Wells, este obsedată de tema unei lumi science fiction post-apocaliptice, jocul morții în continuă rotație, unde avatarele sale sunt testate în ceea ce privește capacitatea lor de a supraviețui cu orice preț. Prin aceste aventuri, noi, publicul, suntem atrași și învățați cum să simțim fiorul vânătorii, catharsisul loviturii finale, eliberarea care vine din haos.
Căci suntem copiii revoluției supreme… zorii Marii Epurări.
Ar trebui să reevaluăm producția în masă a temelor de divertisment post-apocaliptice sub această perspectivă. Este aceasta pur și simplu o formă de terorizare, de condiționare pentru a accepta în cele din urmă un viitor în care nu mai ești tratat sau considerat o ființă umană
Teoria jocurilor nu reprezintă motivațiile din spatele naturii umane, ci mai degrabă impune astfel de limitări, deoarece, așa cum își recunosc ele însele, este mai ușor să prezici și să controlezi comportamentele egoiste alese, care sunt încurajate și recompensate cu „stimulente”, ca într-un joc video.
Este un sistem de înrobire care își încurajează sclavii săi să se lupte între ei pentru „resturile de la masă” și să nu pună niciodată la îndoială autoritatea necrutătoare. Sistemul care creează o falsă penurie și promovează antagonismul față de factorii de stres artificiali.
Suntem învățați să nu punem niciodată la îndoială regulile care ne sunt date în aceste scenarii ale teoriei jocurilor, ci să reacționăm în consecință la ceea ce ne-a fost definit ca un set limitat de opțiuni într-un scenariu artificial.
Într-un astfel de scenariu artificial, suntem condiționați social, precum o haită de câini pavlovieni care salivează, să credem că este doar o chestiune de timp până când lumea se va sfârși și că, la un sunet de clopoțel al stăpânului nostrum să ne batem unii cu alții.
Totuși, dacă am crede la inimaginabil, că suntem buni în mod inerent și, prin urmare, cea mai bună strategie de „supraviețuire” este să respingem regulile jocului și să cooperăm, în loc să ne întoarcem unul împotriva celuilalt, putem să construim un viitor care este în sfârșit al nostru. Un viitor care nu este predestinat sau impus de un set limitat de alegeri, precum un labirint care ne conduce către un punct de destinație controlat malthusian, ci mai degrabă un viitor în care astfel de ziduri pot fi dărâmate, lăsand la vedere linia orizontului.
Hollywood, ca deobicei, nu iartă ocazia
Filmul „O casă din dinamită”, acum pe Netflix, ajunge pe crane într-un moment în care amenințarea nucleară a devenit zgomot de fundal permanent în conștiința noastră colectivă – o relicvă îndepărtată a Războiului Rece pe care o învățasem să o ignorăm la un moment dat.
Filmul, ne obligă să confruntăm ceea ce am reprimat decenii întregi: ficțiunea elaborată a controlului care stă la baza doctrinei nucleare americane.
Premisa este înșelător de simplă. O rachetă balistică intercontinentală neidentificată este detectată în timpul zborului deasupra Pacificului, destinația fiind continentul american. Ceasul pornește: optsprezece minute până la potențialul impact. Cine a lansat-o? Rusia lui Putin? Coreea de Nord? Iranul? China care desfășoară o operațiune sub steag fals?
Și poate cel mai terifiant: mai contează cine?
Ceea ce urmează nu este doar un thriller – deși are un succes strălucit la acest nivel – ci o critică devastatoare a mentalității imperiale care a guvernat politica externă americană din 1945.
Filmul este structurat ca un triptic, arătând aceleași 18 minute de trei ori de la niveluri ascendente ale ierarhiei de comandă: operatorii de la Garda de Pază Natională, factorii de decizie la nivel de cabinet și, în final, președintele însuși.
Scenaristul Noah Oppenheim înțeleg ceva fundamental care scapă majorității tratamentelor hollywoodiene ale crizei geopolitice: inamicul nu este „acolo afară”. După cum notează însăși regizoarea Kathryn Bigelow, „Antagonistul este sistemul pe care l-am construit noi isine pentru a pune capăt lumii,.”
Acesta este un film despre instabilitatea inerentă a teoriei descurajării, fragilitatea comenzii și controlului nuclear și iluzia periculoasă că o astfel de putere catastrofală poate fi gestionată rațional.
Dar spectrul Gazei ne dovedeste ca la nivele superioare nu mai există rational.
Verosimilitudinea tehnică a filmului este atât impresionantă, cât și tulburătoare. Cinematografia documentară a lui Barry Ackroyd ne introduce în mașinăria de răspuns – jargonul încărcat cu acronime, videoconferințele criptate care eșuează în momente cruciale, realizarea că „a nimeri un glonț cu un glonț” nu este doar dificil, ci poate imposibil. Protocoalele menite să prevină catastrofa devin, în mâinile lui Bigelow, o dovadă a aroganței noastre.
Nu aflăm niciodată cine a lansat racheta – și poate aceasta este cea mai sinceră afirmație pe care o face filmul. Într-o epocă a proliferării nucleare, atribuirea devine academică atunci când alegerea este între anihilare și imobilizare.
Excepționalismul american s-a bazat mult timp pe presupunerea că americanilor, spre deosebire de adversarii lor li se poate încredința puterea apocaliptică. Regizoarea Kathryn Bigelow demontează sistematic această presupunere.
Ceea ce face ca „O casă din dinamită” să fie deosebit de relevant este critica implicită a teoriei descurajării în sine.
Descurajarea funcționează doar dacă toate părțile sunt actori raționali care operează sub presupuneri comune. Dacă înlături aceste condiții, nu vei mai rămâne decât cu posibilitatea unei extincții reciproce.
„O casă din dinamită” este mai puțin despre războiul nuclear și mai mult despre mitologia competenței americane. Este un mit pe care l-au vândut lumii și lor înșisi – că sistemele americane funcționează, liderii americani sunt pregătiți, puterea americană poate fi exercitată responsabil.
Ecranul mare amplifică claustrofobia, senzația că zidurile se închid.
Și apoi să te simți cu disconfortul pe care îl generează. Acest disconfort este de fapt idea, scopul – terifierea, terorizarea.
Și poate că aceste povești post-apocaliptice vor fi private candva, peste secole, ca fiind doar puțin diferite de alte povești populare din trecut, într-o epocă a ignoranței arhaice.
Atlanta 03/11/2025
DESPRE MORALĂ, ETICĂ SI DEONTOLOGIE
De CD
Etica și moralitatea sunt concepte cruciale în înțelegerea comportamentului uman și a luării deciziilor. Etica este studiul filosofic al binelui și răului, în timp ce moralitatea se referă la aplicarea practică a acestor principii în viața de zi cu zi.
Moralitatea este setul de credințe, valori și practici concrete care ghidează comportamentul unui individ sau al unei colectivităti într-o societate.
Morala este adesea subiectivă și poate varia în funcție de indivizi, culturi și perioade de timp.
Morala conceptualizează principiile caracterului sau comportamentului uman ca fiind bune sau rele, corecte sau greșite. Nevoia unui sistem organizat de îndrumări, care să poată fi aplicat universal tuturor membrilor unei societăți și în funcție de care să poată fi judecate toate acțiunile morale sau imorale, este factorul determinant din spatele fundamentării eticii.
Universalitatea ste o necessitate care apare ca urmare a globalizării comunicatiilor si relatiilor dintre indivizi si culturi.
Este greu dar nu imposibil a se crea totusi o Morală Universală avandu-se in vedere diversitatea culturală globală. Stim totusi că deja există un Cadru Legal Universal in Carta ONU[după augmentări necesare], se poate crea de aici si un cadru dirigent al Moralei Universale, chiar dacă mai putin amplu si lipsit de valentele particulare, culturale, dar suficient să dea un exemplu structural Moralei particulare a fiecărei tări.
Etica și moralitatea sunt strâns legate și adesea folosite interschimbabil, deoarece etica este studiul moralității, examinând temeiurile raționale ale deciziilor morale.
Se poate referi, de asemenea la un set specific de principii morale sau la un Cod de Comportament provenind din filosofie, religie, cultură, sau practica socială.
Acest set de principii morale in baza cărora se pot judeca actiunile, inactiunile si atitudinile tărilor membre ale ONU, cat si a cetatenilor lor poate fi modelul standard al codurilor tărilor membre.
Etica prin studiile ei aduce autoperfecționarea și prosperitatea umană.
Ce îi determină pe oameni să încalce uneori regulile și alteori să le respecte?
Unele medii încurajează oamenii să fie onești, iar altele îi tentează să trișeze? Alternativ, se nasc unii oameni pur și simplu onești?
Pot sistemele de sancționare să impună norme morale?
Ce instituții ar susține cel mai bine normele care încurajează comportamentul etic? Aceste întrebări despre comportamentul moral și etic au preocupat gânditorii, atât din mediul academic, cât și din afara acestuia, timp de secole.
Deontologia se încadrează în domeniul teoriilor morale care ghidează și evaluează alegerile noastre cu privire la ceea ce ar trebui să facem (teorii deontice), spre deosebire de cele care ghidează și evaluează ce fel de persoană suntem și ar trebui să fim (teorii aretaice, ale virtuții). Iar în domeniul teoriilor morale care ne evaluează alegerile, deontologii – cei care subscriu la teorii deontologice ale moralității – se opun consecvenționaliștilor sofisti.
Deoarece teoriile deontologice sunt cel mai bine înțelese în contrast cu cele consecvenționaliste, o scurtă privire asupra consecvenționalismului și o trecere în revistă a problemelor sale care îi motivează pe adversarii săi deontologici oferă un preludiu util pentru abordarea teoriilor deontologice în sine.
Consecționaliștii susțin că alegerile – actele și/sau intențiile – nu sunt punctul central al valorii – care constă în stări de fapt. Alegerile trebuie evaluate derivat, în funcție de stările de fapt pe care le produc, cat si consecintele.
Prin urmare, consecvenționaliștii trebuie să specifice stările de fapt care sunt intrinsec valoroase – adesea numite, colectiv, „Binele”.
Apoi, ei sunt în măsură să afirme că orice alegeri care sporesc Binele, adică aduc mai mult din el, sunt alegerile pe care este corect din punct de vedere moral să le faci și să le execuți. Binele, în acest fel, se spune că este anterior „Dreptului”.
Consecvenționaliștii pot și chiar diferă foarte mult în ceea ce privește specificarea Binelui. Unii consecvenționaliști sunt moniști în ceea ce privește Binele. Utilitariștii, de exemplu, identifică Binele cu plăcerea, fericirea, satisfacerea dorințelor sau „bunăstarea” în alt sens.
Alți consecvenționaliști sunt pluraliști în ceea ce privește Binele. Unii dintre acești pluraliști cred că modul în care Binele este distribuit între persoane (sau toate ființele simțitoare) este în sine parțial constitutiv al Binelui, în timp ce utilitariștii convenționali doar adună sau fac media cotei fiecărei persoane din Bine pentru a realiza maximizarea Binelui.
Consecvenționalismul este frecvent criticat din mai multe motive. Două dintre acestea sunt deosebit de potrivite pentru a dezvălui tentațiile care motivează abordarea alternativă a eticii deontice, care este deontologia. Cele două critici pertinente aici sunt că, pe de o parte, consecționalismul este excesiv de exigent și, pe de altă parte, că nu este suficient de exigent.
Critica privind exigența extremă este următoarea: pentru consecvenționaliști, nu există un domeniu al permisiunilor morale, un domeniu al depășirii datoriei morale (supererogație), un domeniu al indiferenței morale. Toate actele sunt aparent fie obligatorii, fie interzise. Și, de asemenea, nu pare să existe spațiu pentru consecvenționalist în care să arate parțialitate față de propriile proiecte sau față de familia, prietenii și compatrioții săi, ceea ce îi determină pe unii critici ai consecvenționalismului să îl consideră o teorie morală profund alienantă și poate auto-estimatoare.
Spre deosebire de teoriile consecvenționaliste, teoriile deontologice judecă moralitatea alegerilor după criterii diferite de stările de fapt pe care aceste alegeri le produc sau de consecinte. Cele mai familiare forme de deontologie, precum și formele care prezintă cel mai mare contrast cu consecvenționalismul, susțin că unele alegeri nu pot fi justificate prin efectele lor – că, indiferent cât de bune din punct de vedere moral sunt consecințele lor, unele alegeri sunt interzise din punct de vedere moral.
Ca o consideratie personală pot să spun că adancirea acestor studii este un act superfluu, interminabil, căci practic se pot prevedea in cod exceptii in baza experientei, a consecintelor.Astfel va dispărea problema prioritătii Binelui fată de Drept si vice versa.
Dacă există vreun filosof considerat central în teoriile morale deontologice, acesta este cu siguranță Immanuel Kant. Într-adevăr, fiecare dintre ramurile eticii deontologice – cea centrată pe agent, cea centrată pe pacient și contractualista – poate pretinde a fi kantiană.
Deontologul centrat pe agent poate cita faptul că Kant localizează calitatea morală a actelor în principiile sau maximele pe baza cărora acționează agentul și nu în primul rând în efectele acelor acte asupra altora. Pentru Kant, singurul lucru necondiționat bun este o voință bună.
Deontologul centrat pe pacient poate, desigur, cita interdicția lui Kant împotriva utilizării altora ca simple mijloace pentru atingerea scopului cuiva.
Iar contractualistul poate cita, ca element contractualist al lui Kant, insistența lui Kant ca maximele pe baza cărora acționează cineva să poată fi voite ca o lege universală – voite de toți agenții raționali.
Deontologia este o teorie etică ce susține că acțiunile sunt bune sau rele conform unui set clar de reguli.
Numele său provine din cuvântul grecesc *deon*, care înseamnă *datorie*. Acțiunile care se aliniază cu aceste reguli sunt etice, în timp ce acțiunile care nu se aliniază cu acestea nu sunt. Această teorie etică este cel mai strâns asociată cu filosoful german Immanuel Kant.
Lucrarea sa despre personalitate este un exemplu de deontologie în practică. Kant credea că abilitatea de a folosi rațiunea era ceea ce definea o persoană.
Dintr-o perspectivă etică, personalitatea creează o serie de drepturi și obligații, deoarece fiecare persoană are demnitate inerentă – ceva fundamental pentru fiecare persoană și deținut în egală măsură de aceasta.
Această demnitate creează o limită etică care ne împiedică să acționăm în anumite moduri fie față de alte persoane, fie față de noi înșine (pentru că avem și noi demnitate).
Cel mai important, Kant susține că nu trebuie niciodată să tratăm o persoană doar ca un mijloc pentru un scop, niciodată doar ca o resursă sau un instrument.
Etica lui Kant nu este singurul exemplu de deontologie. Orice sistem care implică un set clar de reguli este o formă de deontologie, motiv pentru care unii oameni o numesc „etică bazată pe reguli”. Cele Zece Porunci sunt un exemplu, la fel ca și Declarația Universală a Drepturilor Omului.
Principiile cheie ale deontologiei:
Concentrare pe datorie: Moralitatea unei acțiuni se bazează pe respectarea unui set de reguli sau îndatoriri.
Reguli peste rezultate: Consecințele unei acțiuni nu sunt factorul principal în determinarea corectitudinii sale. De exemplu, un deontolog ar argumenta probabil că este greșit să minți, chiar dacă minciuna ar duce la un rezultat mai bun.
Legile universale: Etica deontologică subliniază adesea importanța principiilor universale, ceea ce înseamnă că o regulă ar trebui respectată de toată lumea în orice situație.
Corectitudine/greșeală inerentă: Unele acțiuni sunt considerate greșite moral în sine, cum ar fi crima, indiferent de binele pe care l-ar putea produce.
Motivație corectă: O acțiune este considerată cu adevărat morală doar dacă este efectuată din motive corecte – adică din respect pentru datoria morală în sine, nu din interes personal sau pentru a obține un rezultat bun. De exemplu regula „Nu ucide”: În deontologie, aceasta este văzută ca o datorie perfectă care trebuie respectată fără excepție. În timp ce un consecționalist ar putea argumenta că uciderea unei persoane nevinovate ar putea fi justificată pentru a salva multe altele, un deontolog ar spune că uciderea este în mod inerent greșită și, prin urmare, niciodată permisă.
Majoritatea deontologilor spun că există două tipuri diferite de îndatoriri etice, îndatoriri perfecte și îndatoriri imperfecte. O datorie perfectă este inflexibilă.
„Să nu ucizi oameni nevinovați” este un exemplu de datorie perfectă. Nu o poți respecta cât de cât – fie ucizi oameni nevinovați, fie nu. Nu există cale de mijloc.
Îndatoririle imperfecte permit o cale de mijloc. „Învață despre lumea din jurul tău” este o datorie imperfectă, deoarece cu toții putem petrece cantități diferite de timp educației și fiecare își poate îndeplini obligația. Cât de mult ne angajăm față de îndatoririle imperfecte depinde de noi.
Motivul nostru pentru a face ceea ce trebuie, pe care Kant l-a numit maximă este, de asemenea, important.
Ar trebui să ne facem datoria doar pentru că este lucrul corect de făcut.
Respectarea regulilor în interes personal, deoarece va duce la consecințe mai bune sau chiar pentru că ne face fericiți, nu este, pentru deontologi, un motiv etic pentru a acționa. Ar trebui să fim motivați de respectul nostru pentru legea morală în sine.
Deontologii ne cer să urmăm reguli universale pe care ni le dăm nouă înșine. Aceste reguli trebuie să fie în conformitate cu rațiunea – în special, trebuie să fie logic consecvente și să nu dea naștere la contradicții.
Merită menționat faptul că deontologia este adesea văzută ca fiind puternic opusă consecvenționalismului. Acest lucru se datorează faptului că, subliniind intenția de a acționa în conformitate cu îndatoririle noastre, deontologia consideră că consecințele acțiunilor noastre nu au nicio relevanță etică – un sentiment similar cu cel surprins în sintagma „Să se facă dreptate, chiar dacă cerurile s-ar prăbuși”.
Atracția deontologiei constă în consecvența sa. Prin aplicarea îndatoririlor etice tuturor oamenilor în toate situațiile, teoria este ușor de aplicat în majoritatea situațiilor practice. Concentrându-se pe intențiile unei persoane, aceasta plasează și etica în întregime sub controlul nostru – nu putem controla sau prezice întotdeauna rezultatele acțiunilor noastre, dar avem control deplin asupra intențiilor noastre.
Alții critică deontologia pentru că este inflexibilă, ignorând ceea ce este în joc în ceea ce privește consecințele, unii spun că aceasta ratează un element serios al luării deciziilor etice.
Subestimarea consecințelor are și alte implicații – ne poate face vinovați de „infracțiuni de omisiune”? Kant, de exemplu, a susținut că ar fi lipsit de etică să mințim despre locația prietenului nostru, chiar și unei persoane care încearcă să-l ucidă! Pentru mulți, acest lucru pare intuitiv fals.
Devii criminal de correct.
O modalitate de a rezolva această problemă este printr-o idee numită deontologie prag, care susține că ar trebui să respectăm întotdeauna regulile, cu excepția cazului în care ne aflăm într-o situație de urgență, moment în care ar trebui să revenim la o abordare consecvențialistă.
Dar si aceste praguri pot fi usor intuite si analizate chiar din experienta sociala si prevazute ca exceptii la prevederile generale.
Moralitatea deontologică evită aspectele excesiv de exigente și alienante ale consecvenționalismului și se aliniază mai mult cu noțiunile convenționale despre îndatoririle noastre morale.
Obiectivul principal al deontologiei, eticii si moralei este de a stabili și urma un set de reguli sau îndatoriri morale, Această abordare etică se concentrează pe îndeplinirea obligațiilor și pe acționarea cu integritate și respect față de ceilalți, considerând indivizii ca scopuri în sine, mai degrabă decât ca simple mijloace pentru atingerea unui scop. Obiectivele cheie includ acționarea din datorie, respectarea principiilor precum dreptatea și echitatea și asigurarea universalizării acțiunilor.
Antlanta 11/04/2025