Tensiuni în Tibet

Gratie lui Misa – 01/09/2023

Dintr-o carte apărută în 1956…
NU e nicio greșeală, anul apariției este 1956

“Pentru a înăbuși în fașă orice revoltă, nu trebuie să se acționeze cu violență. Metodele asemănătoare celor ale lui Hitler sunt depășite. Este suficient să creezi o condiționare colectivă atât de puternică încât ideea însăși de revoltă nu va mai apărea în mintea oamenilor.

Idealul ar fi să formatăm indivizii încă de la naștere limitând aptitudinile lor biologice înnăscute. După aceea, am continua condiționarea reducând de manieră drastică educația, pentru a îi aduce la o formă de inserție profesională. Un individ incult nu are decât un orizont de gândire limitat și, cu cât gândirea sa este cantonată în preocupări mediocre, cu atât mai puțin se poate el revolta. Trebuie să facem în așa fel încât accesul la știință să devină din ce în ce mai dificil și elitist, între popor și știință să existe o prăpastie, iar informația destinată publicului larg să fie lipsită de orice conținut cu caracter subversiv.

Mai ales fără filozofie. Și aici, trebuie să folosim puterea de convingere și nu violența directă: vom difuza masiv, prin intermediul televiziunii, emisiuni de divertisment care să se adreseze doar laturii emoționale sau instinctive. Mințile vor fi ocupate cu ceea ce este inutil și ludic. Este bine, printr-o vorbărie și muzică neîncetate, să împiedicăm mintea să gândească. Vom pune sexualitatea pe primul loc al intereselor umane. Nu există un tranchilizant social mai bun.

În general, vom face în așa fel încât să eliminăm partea serioasă a existenței, să luăm în derizoriu tot ceea ce este valoros, să întreținem o apologie constantă a lejerității, astfel încât euforia publicității să devină standardul fericirii umane și modelul libertății. Condiționarea va produce astfel ea singură o asemenea integrare, încât unica frică – pe care va trebui să o întreținem – va fi cea de a fi exclus din sistem și deci de a nu mai putea accede la condițiile necesare fericirii.

Omul de masă, astfel produs, trebuie să fie tratat precum ceea ce este: o vită, și trebuie să fie supravegheat cum trebuie să fie păzită o turmă. Tot ceea ce conduce la adormirea lucidității sale este bun din punct de vedere social, iar ceea ce ar amenința să îl trezească trebuie să fie ridiculizat, înăbușit, combătut. Orice doctrină care ar pune sub semnul întrebării sistemul trebuie să fie desemnată drept subversivă și teroristă , iar cei care o susțin vor fi apoi tratați ca atare.”

Günther Anders – ,,L’obsolescence de l’homme: sur l’âme à l’époque de la deuxième révolution industrielle” (1956)”

Toni Buzescu

Am primit acest email si inainte de al transmite mai departe am considerat ca ar trebui poate sa cunostem mai mult despre filosoful alarmist Anders si opera lui.

GÜNTHER ANDERS FILOSOFUL APOCALIPSEI
De CD

Günther Siegmund Stern, devenit Anders (12 iulie 1902 – 17 decembrie 1992) a fost un filozof, jurnalist și teoretician critic german de origine evreiască, el a tras un puternic semnal de alarmă cu toate explicatiile si detalile necesare, asa cum o să observam mai jos, uitand insă să indice cu exactitate eroii care conduc destinele omenirii si totul este mascat in spatele unei expresii prea generale ca să fie acceptată: OMENIREA.
Omenirea impotriva omenirii?

Progresul științei și tehnologiei, progres care a pus în pericol însăși existența lumii noastre nu poate fi un pericol in sine pană nu există cineva care sa-l manuiască.
Si nu sunt #progresistii cei care trag sforile, ei sunt doar militantii de pe străzile si pietele de demonstratii, sforarii adevarati si ne indentificati de Anders sunt Elita familiilor bankare.

Pentru Anders, dezastrele secolului al XX-lea au fost pur și simplu rezultatul logic al unui proces pernicios care era deja în desfășurare de mulți ani, care implică excluderea treptată a omenirii din toate procesele de producție – și, în cele din urmă, din lumea creată de aceste procese. Adevărata catastrofă în această privință, pe care Anders spera să o facă „vizibilă pentru prima dată”, constă în transformarea condiției umane, o transformare care devenise pe cât de naturalizată și imperceptibilă, pe atât de distructivă.

„Bomba atomică”, a susținut el, „a fost astfel emblema supremă a unei forțe nepământene, tulburătoare și bântuitoare, canalizate de obiecte tehnologice complexe: ne arată că, cu cât puterea tehnologică crește, cu atât devenim mai mici; cu cât capacitatea mașinilor este mai necondiționată și nelimitată, cu atât existența noastră este mai condiționată; cu cât mai multe mașini ne conectează în virtutea existenței lor, cu atât mai mult suntem, de asemenea, evidențiați ca fiind consumabili și inadecvați.”

În calitate de comandant al avionului meteorologic care a sprijinit lansarea bombei atomice asupra Hiroshima la 6 august 1945, Claude Eatherly nu a simțit nicio animozitate deosebită față de japonezi, implicat în comiterea unuia dintre cele mai barbare acte ale celui de-al doilea Război Mondial cu o indiferență totală.
Eatherly și-a îndeplinit misiunea, indiferent de finalitatea ei finală. Cum s-a ajuns la asta?
Cum a fost posibil ca, așa cum a scris mai târziu filosoful Günther Anders, „cantitatea de răutate necesară pentru a îndeplini crima supremă, o crimă disproporționată, să fie egală cu zero”?

Opera lui Günther Anders (1902-1992) depune mărturie despre unele dintre dezastrele majore ale secolului al XX-lea și efectul lor asupra peisajului intelectual al vremii. Anders și-a propus să teoretizeze acele dezastre și impactul tehnologiei asupra modernității și condiției umane, în special dominația treptată a tehnologiei asupra tuturor aspectelor activității umane – comercializarea, dezumanizarea și chiar derealizarea lumii care a rezultat din această dominație.

Exilat la Paris în 1933, Anders a ajuns în cele din urmă în California și în industria cinematografică de la Hollywood, unde s-a întreținut scriind scenarii de film și făcând slujbe în ateliere și depozite de filme. Acolo, el a observat îndeaproape ascensiunea dramatică a culturii consumeriste – din cenușa celui de-al Doilea Război Mondial și a idealurilor umaniste occidentale – în timp ce participa la seminariile susținute de membrii Școlii din Frankfurt.

În ciuda relației sale complicate cu Theodor Adorno, multe dintre criticile și preocupările lui Anders s-au suprapus cu cele ale lui Adorno în încercarea de a aborda partea mai întunecată a modernității. Mult mai târziu în viață, din patul său de spital, Anders își va declara opera complementară, oferind o „enciclopedie a lumii apocaliptice” care se desfășurase recent. În 1950, s-a întors definitiv la Viena.

Opera lui Anders a rămas mult timp necunoscută în lumea vorbitoare de limbă engleză, poate din cauza a ceea ce Herbert Marcuse a descris drept „pesimismul său extrem de critic”. Cu toate acestea, a prefigurat deja teme cheie abordate mai târziu de filosofii Jean-Luc Nancy, Bernard Stiegler, Jean-Pierre Dupuy și Zygmunt Bauman; și a câștigat recent o nouă monedă și relevanță.

Alarmat de unele dintre efectele sociale ale noii lumi fantasmagorice care se conturase în jurul nostru, Anders și-a propus să o disece și să afle cum ne-a indus – și chiar ne-a determinat să îmbrățișăm frontal – efectele devastatoare ale dezvoltarii tehnologice și chiar potențiala noastră extincție, pentru a ne determina să ne despărțim de ea mobilizând frica.

În timp ce își propunea să abordeze provocările cu care se confruntă condiția umană – și amenințările la adresa însăși existenței ei – Anders a renunțat la stilul academic al profesorilor săi Edmund Husserl și Martin Heidegger pentru un stil de limbaj filozofic mai accesibil, care s-a oprit pentru a considera realitățile istorice ca fiind obiecte filozofice cu drepturi depline.

Auschwitz și Hiroshima, în special, cu producția lor în masă de decese la scară industrială, au marcat puncte de cotitură în gândirea lui Anders. Aceste catastrofe fuseseră posibile de progresul științei și tehnologiei, progres care a pus în pericol însăși existența lumii noastre.
Daca ar fi să accepătm in abstracto catastrofele fără a ne intreba ce persoane totusi le declansează, căci tehnologia nu este inca autonomă.

Apariția erei nucleare a transformat pacea în pregătirea perpetuă pentru război și, într-o inversare interesantă a dictonului lui Carl von Clausewitz conform căruia războiul este o continuare a politicii prin alte mijloace, a amenințat că va anula cu totul politica prin asigurarea distrugerii reciproce a beligeranţilor.
Anders a deplâns orbirea colectivă a tacticienilor și politicienilor, inconștiența lor în încercarea de a instrumentaliza amenințarea anihilării în scopuri politice – un pariu care se baza pe însăși ignoranța lor.
Dar oare colectivul tacticienilor si politicienilor lucra pentru propriul interes?

Acum putem să intelegem de ce de cate ori ne ducem la vot ni se cere să alegem pe cel mai putin rău dintre răi si pe cel mai putin tampit dintre tampiti, atat cat ii putem noi cunoaste, destul de superficial si limitat. Acesta este jocul Elitei Bankare pe care il practică de secole sub deviza Democratiei: tu ti-ai ales singur reprezentantii si trebuie să te supui deciziilor lor.
Dar reprezentantii nu ne reprezintă pe noi, ei reprezintă pe cei care i-au pus pe listele electorale si acela nu esti tu, pe de altă parte deciziile luate de ei sunt cele ale Elitei care i-au adus in politică, Iată jocul Democratic.

La începutul anilor 1940, Anders a scris:
“Niciunul dintre noi nu are cunoștințe proporționale cu ceea ce ar putea fi un război atomic… ceea ce înseamnă că, în acest domeniu, nimeni nu este competent și că apocalipsa este, prin esență, în mâinile incompetenților”, manuiti de Elită as adauga eu.
Utilizarea modernă a energiei nucleare a estompat distincția dintre civil și militar și a făcut ca posibilitatea dezastrului să fie omniprezentă. Un prag a fost trecut iremediabil când omenirea și-a atârnat în mod deliberat sabia lui Damocles deasupra capului și a creat condițiile pentru auto-anihilarea ei.

Scuza generală a celor ca au colaborat la crearea bombei atomice a fost că: “acesta armă atat de puternică va crea o singură autoritate mondială [de fapt asta era scopul armei], care va putea dicta o pace definitivă si perpetuă, o asumare destul de infantilă, să crezi ca stapanul absolut va dori pacea.
Dobandirea armei atomice de sovietici insă, altă autoritate, a complicat si mai mult lucrurile.

Pericolul constă în transformarea condiției umane, o transformare care devenise pe cât de naturalizată și imperceptibilă, pe atât de distructivă. Este adevarat dar Anders nu a mers insă mai departe sa ne arate cine sunt cei care conduc acest Poiect al transformării conditiei umane, cine avea interesul, mijloacele si vointa.

Asemenea primei sale soții, filozoafa Hannah Arendt, Anders s-a oprit pentru a reflecta asupra retragerii moralității umane și asupra capacității omului de a-și suspenda capacitatea de a reflecta, de a-și părăsi sensibilitatea și empatia.
Nicio sarcină nu a fost mai presantă decât examinarea acelor procese „înscrise în chiar inima modernității noastre tehnice”, ceea ce însemna că „repetarea monstruosului nu este doar posibilă, ci și probabilă”.

Tehnologia ne-a restrâns orizonturile experiențiale, oferind doar lumi gata făcute.

Dar pe langa acest process evolutiv a existat si Revolutia Kulturala care a adus o lipsa grava de interes pentru Morală si adevaratele valori ale culturii, asta a suspendat capacitatea de a judecasi lipsa de sensibilitate tipic umană.

În lucrarea sa de referință “The Obsolescence of Man” – al cărei prim volum (subtitrat Despre suflet in epoca celei de-a doua revoluții industriale) – in editia franceza ”L’obsolescence de l’homme: sur l’âme à l’époque de la deuxième révolution industrielle” a apărut în 1956, iar al doilea volum (Despre distrugerea vieții la momentul celei de-a treia revoluții industriale) în 1980 – Anders a adus un rechizitoriu zdrobitor asupra realității tehnologice, consumeriste moderne.

Modelul modern de muncă, cu diviziunea sa tehnică extremă a muncii și lanțurile de abstractizare, îl făcuse pe muncitor să piardă din vedere produsul final (ȘI CONSECINȚELE ASUPRA MEDIULUI) și și-a redus funcția la o simplă execuție sau monitorizare repetitivă. Muncitorul desfășura o muncă standardizată de mică valoare intrinsecă – orientată în principal spre realizarea de profit – în care existau puține posibilități de auto-exprimare sau de cultivare a unei etici a muncii si respectului fata de Mediu..

Cu toate beneficiile sale, tehnologia asa cum a fost ea aplicata programat de Elite, ne-a restrâns orizonturile experiențiale, oferind doar lumi gata făcute și modalități de experiență predeterminate, atent determinate de corporații și industriile de publicitate. După cum a scris Anders:

“Lumea întreagă, în măsura în care este oferită, prestează acțiunile, opiniile, sentimentele pe care le luăm în considerare, pe scurt: întregul nostru stil de viață, că ascultarea ne este asigurată fără a fi nevoie să percepem o ordine ca atare. A consuma ceea ce este gratuit este ascultarea noastră, la fel ca și livrarea comenzii pe care o primim.”

Acest „imperiu tehno-totalitar” a amenințat să ne „lichiddeze” și să ne reducă la simpli roți dințate ale mega-mașinii. De fapt: “posibilitatea lichidării proprii este principiul cu care ne înzestram toate dispozitivele tehnologice, indiferent de ce altă funcție specială le încredințăm și acestora. Lichidarea este principiul exclusiv care informează construcția mașinilor… Ceea ce ne propunem exclusiv sunt mașinile, ale căror funcții ne fac de prisos, ne opresc și ne lichidează.

În cadrul acestui „totalitarism al aparatelor”, învechirea programată a fost extinsă la om, pe măsură ce se trezise din ce în ce mai mult asimilat tehnologiei producției. Fusese lipsit treptat de autonomia și capacitatea sa de a-și crea o lume pentru el însuși, iar libertatea sa a fost redusă la alegerea dură între adecvarea în lumea tehnologică sau excluderea din aceasta pentru că nu a respectat imperativul său de a produce și consuma continuu.

Investind toate dimensiunile existenței umane, ea a dus la pacificarea și subordonarea completă a omului într-o societate pe deplin consumerizată:
“Acesta este esenta discuției despre milioanele de Eichmann pasivi, eliberați de gândire și responsabilitate, mai degrabă decât de acțiune, care îndeplinesc sarcini negândite altfel decât în moduri pur instrumentale.”

Omul probabil nu este o mașină, dar se comportă ca atare într-o situație în care Elitele îi impun regulile de funcționare. Într-adevăr, progresul tehnologiei nu trebuie înțeles ca fiind neapărat progresul omenirii: departe de asta, el nu este însoțit de un progres al gândirii, al reflecției și al responsabilității, întrucât le elimină intervenția și chiar de multe ori le fac imposibile.

Anders și-a propus să analizeze „noua varietate de rușine” care i-a fost impusă omului pentru că s-a născut si nu a fost făcut[născut din păcat]. Designul nostru a fost „orb și necalculat”, corpurile noastre „rigide, recalcitrante și limitate”, spre deosebire de „produsele impecabile, care sunt proiectate cu grijă până la capăt” și cu care nu ne am putea măsura niciodată.

Pentru Anders, cauza principală a apatiei noastre s-a aflat în idea plantată de Elite in cultura maselor că discrepanța care a apărut între facultățile noastre, în special imaginația noastră, și acțiunile noastre, în așa fel încât „suntem incapabili să concepem ceea ce putem construi; să reproducem mental ceea ce putem produce; pentru a realiza realitatea pe care o putem aduce la ființă.” Cata falsitate.

Capacitatea de a ucide mii de oameni la apăsarea unui buton nu mai era egalată cu capacitatea de a lua măsura calamității provocate. Acest „decalaj prometeic” ne-a anesteziat adesea facultățile, inclusiv capacitatea noastră de a ne teme de pericolul care ne amenință, pentru simplul motiv că nu putem ști ceea ce nu putem înțelege sau reprezentăm concret sau moral pentru noi înșine. Aceste limitări au indus în noi o stare de iresponsabilitate, o formă de nihilism în acțiune care ne-a menținut ca indivizi atomizați în timp ce ne străduim spre propria noastră irelevanță și dispariție.

Unele dintre predicțiile lui Anders sunt ciudate în prezența lor asupra modului în care dispozitivele și mașinile au ajuns să ne mijlocească gândurile, discuțiile, ideile și chiar relațiile, înghesuindu-ne mințile cu o frivolitate care creează dependență și falsă liniștește:

“Scenografia maselor așa cum a făcut Hitler a devenit de prisos: dacă cineva vrea să-i dezbrace pe om personalitatea lui (și chiar să-l facă mândru că este un nimeni), nu mai este necesar să-l înece în masă…
Nicio depersonalizare, nici o degradare a omului nu este mai eficientă decât cea care pare să păstreze libertatea personalității și drepturile acelui individ. Fiecare este supus separat procesului de „condiționare”, care funcționează la fel de bine în cuștile în care indivizii sunt acum închiși, în ciuda singurătății lor, în milioanele lor de unități izolate.

Acest tratament este discret deoarece este prezentat ca distractiv, deoarece ascunde victimei sale sacrificiile pe care le cere de la ea și o lasă cu iluzia unei vieți private sau cel puțin a unui spațiu privat. Vom umple mințile oamenilor cu ceea ce este inutil și distractiv. Este bine să împiedici mintea să gândească prin muzică neîncetată și vorbărie. Sexualitatea va fi plasată în prim-planul intereselor umane. Ca calmant social, nimic mai bun…

În general, vom avea grijă să alungăm seriozitatea din viață, să batem în derâdere orice este foarte apreciat și să susținem constant frivolitatea: astfel încât euforia reclamei să devină standardul fericirii umane și modelul libertății. Condiționarea singură va produce astfel o astfel de integrare, încât singura teamă – care trebuie menținută – va fi aceea de a fi exclus din sistem și, prin urmare, de a nu mai putea accesa condițiile necesare fericirii.”

„Orbirea noastră în fața apocalipsei”, care, conform lui Anders, caracterizează a treia revoluție industrială, ne permite „să facem planuri și să trăim ca și cum totul… ar continua ca înainte”. Această credință în progres, înrădăcinată persistent de la Revoluția Industrială, face de neconceput orice sfârșit al istoriei umane:

“În fața ideii de apocalipsă, sufletul nostru pierde. În aceste condiții, ideea de apocalipsă nu este mai mult pentru noi decât un simplu cuvânt.
O mare parte din preluarea tehnologică recentă a vieților noastre a fost susținută de mitul că este sinonim cu emanciparea și progresul – o îngâmfare pe care era bănuit să o conteste chiar dacă acel imperativ a contribuit și mai mult la creșterea inegalităților, la distrugerea naturii și la risipa de resurse.

„Adevărații teroriști” în această privință sunt așa-numiții experți responsabili care erau la fel de ignoranți ca noi, dar „care ne sperie încontinuu lumea comună cu amenințarea distrugerii.” În loc să „ilumineze” omul, progresul tehnologiei a luat sfârșit ancorându-i mai mult învechirea și plasându-l în afara istoriei.
[Invechirea planificată se aplică la produsele comerciale ca să iasă din uz după o perioadă determinată si astfel consumatorii să cumpere din nou, cotribuind la consumerism.]

În lumina crizei de mediu care acum este in plină desfăsurare, a servituții noastre în creștere față de o societate consumeristă fără suflet, construită pe deșeuri și exploatare și a naturii din ce în ce mai mediatizate a realității, analizele lui Anders rămân izbitor de pertinente.

În ciuda reprezentării din ce în ce mai mari în mass-media a acestor amenințări, trăim în ceea ce Anders a numit „epoca incapacității de a ne teme” și rămânem totuși în mare măsură covârșitor de pasivi în fața acestei dezvoltări.
Chiar dacă suntem obiectiv conștienți de pericolele legate de criza climatică, de colapsul biodiversității și de diminuarea resurselor, preferăm să continuăm să le dăm afară din minte pentru a evita mai bine confruntarea directă cu ele.

Ne adăpostim în ignoranță, chiar și în consumul excesiv, nechibzuit. Și totuși, în fața perspectivei dispariției noastre nu atât de îndepărtate, „avem noi”, așa cum ne provoacă Anders, „avem dreptul să stăm cu mâinile incrucisate?
Este gravitatea mortală a viitorului nostrum un carte blanche pentru lene?

Pentru a cultiva și educa facultățile care au devenit impotente prin dezvoltarea tehnică, Anders ne invită să ne inspirăm din memoria dezastrelor trecute pentru a susține o imagine a omului în creativitatea, ingeniozitatea, sensibilitatea și responsabilitatea sa.
Dacă vrem să supraviețuim, conform lui Anders, „trebuie să practicăm înțelegerea nevăzutului ca prezent în orice moment și să educăm generația următoare în această înțelegere și ingrijorare pe care o cere”.

Mai presus de toate, trebuie să rezistăm tentației de a naturaliza ceea ce ne-a victimizat și a pus bazele dispariției noastre, dar, în schimb, ne protejăm umanitatea și puterea ca indivizi. Este imperativ să ieșim din somn prin lărgirea limitelor imaginației pentru a recăpăta conștientizarea consecințelor umane, sociale și morale ale acțiunilor noastre și pentru a concepe o responsabilitate adecvată pentru orice consecință disproporționată.
Numai atunci putem spera să „ne menținem conștiința vie în epoca mașinii”.

Anders a susținut că o opoziție pe scară largă față de producția și consumerismul iresponsabil din punct de vedere Moral este posibilă

În acest fel, el a prefigurat „catastrofismul iluminat” teoretizat de gânditorul francez Dupuy. Convins că omenirea era în tultima oră, Anders spera să „sămene panică” și să-și smulgă cititorii din apatia lor: „Pentru că cel care vede pericolul în panică și nu în pericolul împotriva căruia îi avertizăm, denaturează adevărul și orbește în mod voit si vecinii săi – și nu mai proiectează o nouă moralitate capabilă să ia în considerare noile catastrofe și conservarea omenirii.”

Mai exact, Anders ne-a îndemnat să protestăm și să ne revoltăm împotriva fatalității tehno-totalitarismului. Refuzând să colaborăm cu o ordine opresivă, creând forme de rezistență la orice ordine care a perpetuat masacrele, ne-a devalorizat ca ființe umane, ne-a atomizat societățile și ne-a pus în pericol însăși existența, am putea atunci poate spera să salvăm omul dintr-o cultură conformistă a resturilor si sa ii ajutam sa se inarmeze cu o justă Moralitate.

În cartea sa “The View from the Moon: Philosophical Reflections on Space Travel” , Anders, cu decenii înainte ca o nouă generație de miliardari să încerce să colonizeze spațiul, și-a imaginat privind înapoi la Pământ de pe Lună.
Poate că încă nu este prea târziu in era Globalizarii pentru a ne recăpăta un sentiment Colectiv al destinului nostru comun si global.