E Suedia paradis sau un iad pentru suflet? De mai multe luni ne-am gindit sa alocam o editie speciala Suediei si o facem astazi. Suedia e mindria secularistilor. E, spun ei, o experienta unica in istorie, o realizare suprema si un succes indubitabil al secularismului. Un veritabil poster child al lui. O societate care ar trebui sa stirneasca invidia tarilor traditionale si sa le serveasca de model. Auzim asta si in media romana. Sa fie oare Suedia societatea perfecta la care a visat omenirea de mii de ani, ori un veritabil iad pentru suflet dar despre care nu scrie nimeni? In opinia noastra caracterizarea ultima e mai potrivita.
Daca Suedia e, pe moment, mindria secularistilor, e si singura, si, indraznim sa afirmam, va fi si ea abandonata asa cum au fost abandonate si alte experimente sociale ale secularismului. De-a lungul deceniilor secularistii s-au mindrit si cu alte experimente seculare si s-au inselat. La inceput a fost Uniunea Sovietica iar apoi Europa de Est. De fiecare data s-au inselat. Iar celelalte exprimente secluariste contemporane, China comunista, Cuba si Corea de Nord, sunt si ele esecuri. Cuba a devenit una din cele mai imorale tari, rata avortului la adolescentii cubanezi fiind cea mai ridicata din lume. Iar in ani recenti comunistii cubanezi au fost constrinsi sa apeleze la Biserica Catolica pentru remedierea imoralitatii in Cuba. Actiunile au repercursiuni. Pina ieri, cind Uruguayul a legalizat avortul, Cuba a fost singura tara din America Latina care a legalizat avortul imediat dupa venirea comunistilor la putere in anii 50.
Suedia insa e un caz mai aparte. Dar care la o privire mai apropriata denota mai mult putregai social decit succes. Suedia e tara unde se traieste bine daca esti tinar si lipsit de moralitate. La 40 de ani oamenii sunt deja priviti ca fiind batrini. Respect fata de batrini nu exista. Cultura suedeza e o cultura a tineretii, a “youthful culture” ca sa folosim un termen sociologic anglo-saxon. Presiunea asupra celor mai in virsta sa se pensioneze si sa-si cedeze locurile de munca celor tineri e in crestere. Pensionarea obligatorie la virste specifice, uneori stabilite in functie de profesie, este o realitate. Cei care au refuzat sa se pensioneze (medici, dentisti) si au demarat actiuni in instanta au pierdut. Este de neconceput ca cineva care a investit o mare parte din viata in educatie si profesie sa fie fortat sa o abandoneze dupa ce a practicat-o doar 20 sau 25 de ani, la virsta cind este cel mai util societatii si, asemenea unui atlet, in cea mai buna forma profesionala.
Suedia este o societate cladita pe drepturi nu obligatii. Suedezii au drepturi dar nu obligatii. O societate de perspectiva e una in care drepturile si obligatiile se echilibreaza reciproc. Tinerii suedezi cresc cu mentalitatea ca au dreptul la beneficii din partea statului (asa numitele “entitlements”) dar nu obligatia de a contribui la formarea lor. Dreptul de a fi in primul rind consumatori dar nu obligatia de a fi in primul rind producatori. Dreptul de a primi dar nu obligatia de a da. Apoi urmeaza si dreptul, mai unic suedez, de a nu fi ofensat. In Suedia daca esti ofensat, legile adoptate de statul secular iti permit sa te razbuni pe cei care te-au ofensat. Statisticile ultimilor ani deasemenea indica ca rata criminalitatii in Suedia e mai ridicata decit in Romania. Iar criminalii in loc sa fie pedepsiti pentru crimele pe care le comit, sunt “reeducati” ori “reabilitati.”
Suedia e o tara seculara care l-a exclus pe Dumnezeu din treburile ei. Dumnezeul Suediei e statul, statul asistential a fi exact. Libertatea religioasa exista doar in teorie nu in actualitate. Statul suedez a nationalizat Biserica Luterana transformind-o intr-o unealta a statului. Biserica Luterana si-a pierdut independenta si a devenit un instrument docil pentru transformarea societatii suedeze in chipul si asemanarea secularismului suedez. Iar preotii ori pastorii care inca indraznesc sa propovaduiasca Evanghelia asa cum e ea scrisa, sunt arestati ori amendati. Astfel de cazuri nu au fost putine si au suscitat multa atentie. Dreptul de a critica promiscuitatea, chiar pe baza Scripturii, a fost asfixiat.
Gradul de disparitie treptata a casatoriei si familiei ca institutii in Suedia e mai avansat ca ori unde in lume. Concubinajul incepe sa devina majoritar. Unii din parlamentarii sudeze deja se pronunta pentru desfintarea casatoriei si a familiei ca institutii. Casatoriile intre persoane de acelasi sex au fost legalizate. Rata casatoriei e in scadere. Divortul e in crestere. Rata natalitatii scade cu toate ca rata imigratiei este ridicata. Suedezii si-au pierdut vointa de a procrea generatiile viitoare si in timp tara lor va fi locuita de altii. Copiii suedezi au fost si ei confiscati de statul secular. Asa cum a prescris Platon acum aproape 2.500 de ani cind sugera ca la nastere copiii sa fie luati de la parintii lor si sa fie crescuti si educati de stat in colonii separate. Parintilor li s-a interzis dreptul de a-si pedepsi copiii, Suedia devenind, acum 25 de ani, primul stat din lume care sa interzica pedeapsa corporala a copiilor. Parintilor li se interzice deasemenea sa-si educe copiii in valorile traditionale, iar homeschooling (educatia la domiciliu) este mai in intregime interzisa. Este permisa doar in circumstante “extreme”. Parinti care au incercat sa-si educe copiii acasa pentru ai proteja de imoralitatea din scolile publice suedeze au fost arestati. Cazul cel mai celebru, acela al familiei Johannsen care a fost arestata in 2009 pe avion pe cind familia incerca sa mearga in India sa-si educe copiii acolo, inca e pe rolul Curtii Europene a Drepturilor Omului. Cazul inca asteapta sa fie acceptat de CEDO. In plus, predarea creationismului este interzisa, atit in scolile publice cit si in cele private. In ianuarie 2012 Lotta Edholm din Partidul Liberal Suedez a anuntat noi initiative legislative care ar facilita chiar si mai mult autoritatea statului de a lua de la parinti copiii educati acasa, in special in situatiile in care parintii isi educa copii acasa din “motive religioase ori ideologice”. In ultimii doi ani autoritatile suedeze au respins fiecare cerere de educare a copiilor la domiciliu. Amenzile pentru parintii care insista sa-si educe copiii acasa au ajuns pina la $26.000. 
 
 
Ideologia sexuala suedeza e radicala. Suedia a fost prima tara din lume care a dezincriminalizat sodomia in 1940. In urmatorii 72 de ani revolutia sexuala a facut ravagii in Suedia. Nimeni nu mai indrazneste sa critice imoralitatea sexuala ori sa afirme ca vre-o practica sexuala este imorala. Astfel de afirmatii sunt vazute ca bizare, demodate ori manifestari ale unei personalitati lipsite de cultura. Atit de radicala a devenit ideologia sexuala suedeza incit, recent, in unele gradinite suedeze copiilor li se interzice sa se identifice sau sa se adreseze unii altora dupa sexul biologica ca “fata” or “baiat”. Exemplul recent care a facut inconjurul lumii a fost inaugurarea unei gradinite de copii in Stockholm cu numele “Egalia” unde copiilor li se interzice sa faca referinte la sexul biologic si li se cere sa se adreseze unii altora doar cu cuvintul “prieten” sau “prieteni”.
Suedia isi exporta putregaiul imoral de multi ani. Il promoveaza in Consiliul Europei, in Parlamentul Europei, in Natiunile Unite. Finanteaza programe de promovare a homosexualitatii in lumea a treia. Inca din anii 50 a finantat fundatiile si programele internationale de control al populatiei. Promoveaza avortul in tarile sarace. Constringe tarile sarace sa adopte, in schimbul ajutorului financiar, programe de avort. La fel ca Olanda, finanteaza clinici avortive pe vase care navigeaza in diferite parti ale lumii unde avortul este interzis pentru a performa servicii de avort in apele internationale.
 
 
Cit timp poate dainui o astfel de societate? Statul asistential suedez, la fel ca oricare altul, e disponibil atita timp cit sunt bani ori persoane de la care se pot stoarce bani pentru finantarea idealismului secularist. O societate materialista cladita pe bani nu dainuie. Una cladita pe virtute si moralitate da. Suedia a putut, vreme de multe decenii, sa-si permita un stat asistential (“welfare state”). In securitatea nationala ori internationala nu a investiti si nu investeste de fel. O fac altii pentru ea. Nu a participat in al Doilea Razboi Mondial, spre deosebire de restul Europei care nu a avut de ales. Securitatea ei a fost asigurata de restul Europei si de SUA. Taxele care asigura finantarea statului asistential suedez sunt mari, peste 50% din salarii si cresc. Cind nu vor ma fi bani, statul asistential se va prabusi si el. Si asta este inevitabil.
Regretabil insa este ca si Uniunea Europeana promoveaza aceasi mentalitate a statului asistential in restul Europei. Drepturi dar nu obligatii. Dreptul de a primi nu obligatia de a produce. O astfel de societate e o puscarie pentru suflet. Incheiem atentionindu-va ca himera suedeza bintuie si ispiteste ideologic si stinga romana, unii dintre exponentii ei principali, printre ei dl Ion Iliescu, afirmindu-se in favoarea acestui sistem si in Romania. Iar anul trecut dl Victor Ponta a identificat si el in blogul sau socialismul spaniol a lui Zapatero, cel care a instituit casatoriile homosexuale in Spania, ca inspiratie pentru propria lui directie ideologica. Asta ne ingrijoreaza.
Prin coincidenta, in timp ce pregateam materialul de astazi, un cititor ne-a trimis materialul de mai jos privind Suedia si intitulat “Cum statul asistenţial a corupt Suedia”. Este un comentariu lung scris si publicat de un sudez in 2006, un suedez nascut, crescut, si indoctrinat in sistemului social suedez, dar care nu mai crede in el. Bunica lui a fost ultima generatie suedeza care a muncit din greu fara sa cersasca ori sa pretinda drepturi din partea statului. Comentariul a fost pregatit, tradus, si publicat pentru prima data in Romania de colegii nostri de la In Linie Dreapta in ianuarie anul trecut. Le multumim. Materialul fiind lung, noi redam o versiunea mult abreviata.

Cum Statul Asistential a Corupt Suedia
De Per Bylund
Oamenii în vârstă din Suedia spun că a fi suedez înseamnă să îţi procuri singur cele necesare, să ai grijă singur de tine şi să nu devii o povară pe umerii nimănui. Independenţa şi munca grea erau percepute ca fiind trăsăturile unei vieţi decente şi constituiau percepţia comună a moralităţii. Asta se întâmpla acum aproape o sută de ani. Răposată mea bunică obişnuia să spună că ceva nu este în regulă cu lumea. Era mândră că nu a cerut nimănui ajutorul, că a putut mereu să se bazeze pe ea însăşi şi pe soţul ei, mândră că pe parcursul întregii lor vieţi au putut să aibă grijă de familia lor. Sunt bucuros că atunci când a murit, la venerabilă vârstă de 85 de ani, a făcut-o cu demnitatea încă intactă. Nu a fost niciodată o povară.
Bunica mea, născută în 1920, era din ultima generaţie care a avut acea deosebită mândrie personală de deține o moralitate fermă şi adânc înrădăcinată, de a fi suvean în viaţă, de a fi singurul stăpân al soartei tale, indiferent ce s-ar fi întâmplat. Oamenii generaţiei ei au trecut prin şi au îndurat două războaie mondiale (deşi Suedia nu a participat la nici unul) şi au fost crescuţi de fermieri şi muncitori industriali săraci. Au fost martorii şi forţa motrice din spatele „minunii” suedeze. Moralitatea lor le-a asigurat supravieţuirea în orice condiţii. Dacă se găseau în situaţia de a nu putea trăi de pe urma salariilor lor, ar fi muncit mai mult şi mai tare. Au fost arhitecţii şi muncitorii constructori ai propriei lor vieţi, deşi adesea asta a însemnat muncă grea şi îndurarea unor situaţii aparent lipsite de speranţă. (…)
Totuşi, cumva au căzut pradă promisiunilor politicienilor care doreau să îi ajute pe cei „slabi”, o categorie de oameni ce nu exista atunci. Cine ar fi recunoscut că nu poate avea grijă singur de sine? Dar erau oameni inimoşi şi muncitori şi probabil au crezut că o micuţă contribuţie pentru a-i ajuta pe cei mai puţin norocoşi decât ei era o faptă demnă de un bun samaritean. (…)
Problema este că astfel a fost creat statul asistenţial, iar acesta a schimbat dramatic vieţile oamenilor, afectându-le moralitatea într-un mod fundamental. Poate că ar fi fost un proiect de succes dacă oamenii ar fi continuat să aibă mândria şi moralitatea de a se îngriji singuri şi dacă ar fi cerut ajutorul numai dacă s-ar fi aflat la ananghie. Cu alte cuvinte, adăugarea unei dimensiuni asistenţialiste a statului ar putea funcţiona numai într-o lume ceteris paribus, ceea ce statul asistenţial şi presupune. Dar lumea se află într-o continuă schimbare şi de aceea statul bunăstării cere oamenilor să fie mai puternici şi superiori din punct de vedere moral acelora din societăţile lipsite de stat asistenţial. (…) Moralitatea decentă a dispărut de mult. A fost complet distrusă în mai puţin de două generaţii, prin ajutoare publice şi conceptul de stat asistential. 
 
 
Copiii statului asistenţial 
Copiii generaţiei bunicilor mei, printre care se numără şi părinţii mei, au îmbrăţişat şi au învăţat repede o nouă moralitate bazată pe „drepturi” de asistenţă conferite de sistemul de securitate socială. Dacă vechea generaţie nu accepta dependenţa faţă de alţii (incluzând aici ajutoarele statului asistenţial), ea nu se opunea de principiu trimiterii tinerei generaţii la şcoală spre a fi educată. (…)
Au fost învăţaţi că a fi om înseamnă a avea dreptul de a primi ajutor pentru nevoile tale individuale. Li s-a spus că toţi au dreptul de a primi toate resursele necesare pentru a-şi urma propria fericire şi pe cea a societăţii. În timpul orelor de lucru, toţi trebuie să se bucure de dreptul de a-şi trimite copiii în centrele de zi ale statului, astfel devenind posibil ca fiecare familie să cîştige două salarii, dar să nu mai aibă destul timp de a-şi creşte copiii. Cel puţin din punct de vedere financiar, oportunităţile pentru „viaţa bună” trebuie să li se fi părut colosale celor din vechile generaţii.
Această nouă moralitate a pătruns în populaţie şi a devenit starea „naturală” a lucrurilor, cel puţin după mintea ei. Această generaţie, născută în cele două sau trei decade de după al doilea război mondial, a devenit foarte diferită din punct de vedere moral şi filosofic de generaţia părinţilor ei. S-a obişnuit cu marea creştere economică de după război (ce se datora neimplicării Suediei) şi cu drepturile asistenţiale tot mai largi ale statului aflat într-o rapidă extindere. (Pentru a susţine expansiunea statului asistenţial şi satisface cererea populară de ajutoare etatiste, guvernul suedez a devalorizat moneda de câteva ori în anii ’70 şi ’80). Efectele pe care creşterea şi intrarea în câmpul muncii a acestei generaţii le-au avut asupra societăţii au fost, în principiu, două: creşterea presiunii populare pentru politici mai progresiste şi eşecul societal, pe scară largă, de a creşte copii independenţi şi morali, capabili de a-şi fi proprii stăpâni în viaţă.
Schimbarea morală şi filosofică ce a avut loc în societate a devenit deja evidentă. Dacă în perioada de început a secolului al XX-lea, social-democraţii, o putere hegemonică în politica suedeză din acel secol (şi nu numai), solicitau reduceri de taxe pentru a elibera muncitorii de o povară inutilă, ulterior s-au transformat rapid într-un partid care îmbrăţişează statul asistenţial şi este în favoarea creşterii taxelor, cerând tot mai multa reformă socială „eliberatoare”. Masele de alegători, copii ai statului asistenţial dependenţi de sistemul lui de gândire, au susţinut creşterea taxelor care au urcat repede la peste 50% din venituri şi au cerut, pe banii contribuabililor, ajutoare sociale pentru a plăti acesta taxe mari şi chiar câştiga ceva în plus.  Pe măsură ce aceşti copii ai statului asistenţial au crescut şi au început să participe la viaţa politică, schimbarea politică a fost semnificativă. Revolta studenţească din 1968, una mai degrabă comunistă, a reprezentat probabil apogeul acestei generaţii radicale ce cerea, prin intermediul redistribuţiei etatiste, tot mai mult pentru sine; studenţii nu şi-au mai asumat nici o răspundere personală pentru vieţile lor, nici nu s-au gândit vreodată să se descurce singuri. „Mă aflu în nevoie”, au spus ei, şi din acea pretenţie au inferat în mod direct că au dreptul de a li se satisface acea nevoie, fie că este vorba de mâncare, un acoperiş deasupra capului sau o nouă maşină. (…)
Cu această generaţie, afirmaţia că producţia precede consumul a fost înlocuită de credinţa în „dreptul” inviolabil şi natural la servicii asistenţiale asigurate de stat. Prin puternicele sindicate muncitoreşti, suedezii ce încasau un salariu primeau măriri salariale, în fiecare an, indiferent de productivitatea reală, şi, în timp, creşterile salariale au devenit parte a normalităţii. Cei care nu le primeau se considerau „pedepsiţi” de angajatorul lor rău şi făceau tot mai multe cereri pentru ajutor legal împotriva angajatorilor. Raţionamentul era acela că un om are „dreptul” de a avea un salariu mai mare în anul viitor, după cum salariul din anul curent trebuie să fie mai bun decât cel din anul precedent.
Această schimbare de percepţie a fost precedată, după cum am văzut, de o schimbare a valorilor. Schimbarea societală a modificat şi condiţiile pentru filosofie şi noi stranii şi distructive teorii au apărut. Copiii acestei generaţii, născuţi în anii ’70, ’80 şi ’90, au avut parte de o creştere „liberă”, bazată pe idealurile anului 1968, adică, în esenţă, de o copilărie „liberă de reguli” şi „liberă de responsabilitate”. Pentru această generaţie, nu există nici o cauzalitate în viaţa socială; orice ai face, nu este răspunderea ta – nici măcar conceperea unui copil. Aşa se prezintă tinerii adulţi din societatea suedeză.
 
 
Nepoţii statului asistenţial
Şi eu însumi sunt parte a acestei a doua generaţii născute cu şi de către statul asistenţial. O diferenţă majoră între generaţia noastră şi cea de dinainte ei este aceea că cei mai mulţi dintre noi nici nu am fost crescuţi de părinţii noştri. Din pruncie, am fost crescuţi de autorităţi în centre de zi, apoi am fost împinşi mai departe şcolilor publice, liceelor publice şi universităţilor publice, pentru ca mai târziu să fim angajaţi în sectorul public, în puternicele sindicate muncitoreşti şi asociaţiile lor educaţionale.
Diferenţa faţă de generaţiile mai în vârstă este evidentă. Din punct de vedere filosofic şi moral, bunicii mei au trăit într-o cu totul altă lume şi părinţii mei încă mai poartă rămăşiţe din „bătrânul” simţ al dreptăţii pe care îl aveau părinţii lor, ca şi percepţia acestora despre bine şi rău. Dacă părinţii generaţiei mele sunt numai parţial mânjiţi, ceea ce este oricum rău, generaţia mea este cu totul dată peste cap. Nefiind crescuţi cu valorile sănătoase ale bunicilor noştri şi având în locul lor pe cele propăvăduite de statul-dădacă, nepoţii statului asistenţial nu au nici cea mai mică înţelegere a problemelor economice. (…)
Toţi ştim ce să credem despre infractori: ei trebuie închişi. Un număr – încă mic, dar în creştere – de tineri din Suedia cere o astfel de sentinţă pentru proprietarii de afaceri care nu doresc să îi angajeze ori pentru oameni mai în vârstă care ocupă slujbele pe care şi le doresc. Există o „nevoie” pentru o legislaţie mai progresistă. (…)
Ceea ce ne arată că singura modalitate cunoscută de a crea slujbe pentru tineri este aceea de a-i „uşura” de ele pe cei mai în vârstă; posturile sunt puţine şi şomajul e în ascensiune, chiar dacă cererea de bunuri şi servicii se află în creştere. Statul asistenţial creează probleme şi conflicte pe mai multe nivele, obligându-i pe oameni să intre în competiţie pentru o parte dintr-un avut obştesc tot mai mic. Soluţia? Mai multă reglementare şi mai puţină prosperitate. Asta se întâmplă atunci când nevoia şi dorinţa înlocuiesc meritul şi experienţa atât în moralitatea publică, cât şi în cea privată. (…)
 
 
Cerând răspundere socială
Prin urmare, cei mai mulţi bătrâni din Suedia fie trăiesc singuri şi deprimaţi, aşteptând să îi ia moartea, fie au fost internaţi în instituţii colective publice ce oferă, spre a uşura povara tinerelor generaţii muncitoare, supraveghere permanentă. Unii dintre ei îşi văd nepoţii şi rudele de Crăciun, timp de o oră sau două, atunci când familiile fac un efort să îşi viziteze „problemele”.
Dar bătrânii nu sunt singurii care se găsesc la periferia societăţii asistenţiale atunci când statul se ocupă de populaţia din câmpul muncii. În aceeaşi situaţie află cei tineri care, în loc să fie crescuţi şi educaţi de părinţii lor, sunt de asemenea livraţi statului.
Mama mea, o profesoară de liceu, a fost nevoită să facă faţă cererilor părinţilor elevilor săi ca ea să facă „ceva” în legătură cu situaţia lor familială stresantă. Din moment ce au pierdut „prea mulţi ani” avându-i în grijă, părinţii au cerut ca „societatea” să îşi asume răspunderea pentru creşterea copiilor lor. (A-i avea grijă înseamnă, de obicei, că îi lăsau la centrul de zi la 7 dimineaţa şi îi mai luau la 6 seara). (…)
Pentru ca populaţia adultă să muncească şi să creeze averea ce poate fi taxată (prezenta rată de taxare pentru câştigătorii de venituri mici este de aproximativ 65%), statul asistenţial suedez lansează, în continuu, programe progresiste care să îi apere de incidente şi probleme. Libertatea asistenţialistă este o viaţă creată de statul asistenţial, una liberă de griji, de răspundere şi abundentă în ajutoare.
Ceea ce vedem astăzi în Suedia este consecinţa logică a statului asistenţial: când se acordă ajutoare şi se elimină răspunderea individuală pentru acţiunile proprii, este creat un nou tip de om – cel imatur, iresponsabil şi dependent. Ca efect, ceea ce a creat statul asistenţial este o populaţie ce este, din punct de vedere psihologic şi moral, una de copii – după cum părinţii care nu permit niciodată copiilor lor să se confrunte cu probleme, să îşi asume răspunderea şi să vină singuri cu soluţii, îşi fac odraselele să fie nevoiaşe, răsfăţate şi cu totul revendicative.
Analogia cu copiii răsfăţaţi se dovedeşte a fi adevărată în viaţa de toate zilele a celor ce muncesc în sectorul public şi au de a face cu cererile populaţiei. Am aflat că nu este ieşit din comun ca părinţi tineri să dojenească profesorii pentru că temele sunt o presiune „inutilă”asupra celor mici. Copii au dreptul la cunoaştere, dar se pare că, din moment ce cunoaşterea presupune studiu şi efort, ei nu trebuie expuşi la ea. Rolul profesorilor este acela de a furniza copiilor cunoştinţe pe care să le poată consuma fără să reflecteze ori să se gândească asupra lor (sau măcar să le studieze). A face ceva tu însuţi este „opresiv”. Ceva „necesar”, chiar şi un efect al legilor naturii, este cu totul nedrept şi constituie o încălcare a dreptului cuiva de a duce o viaţă lipsită de griji. Natura însăşi, împreună cu legile ei, devine o „povară”.
 
 
Economia dependenţei
Poate că această mentalitate explică popularitatea în creştere a teoriilor anti-realitate precum scepticismul şi postmodernismul, teorii pentru care nimic nu poate fi luat ca fiind ceea ce este. Logica, se spune, este doar o construcţie socială care nu are nici o legătură cu realitatea sau lumea (dacă ea există cu adevărat). Aceste teorii sunt minunate pentru că nu pot fi vreodată dovedite sau contrazise. Orice ai spune, niciodată nu trebuie să îţi asumi răspunderea pentru afirmaţia ta: nimeni nu îţi poate verifica teoria, nimeni nu o poate critica sau chiar folosi. Ea este a ta, există numai pentru tine şi este adevărată numai pentru tine. Utilitatea unei asemenea teorii trebuie să fie evidentă. Tot evident trebuie să fie şi că promotorii acestor teorii iau anumite lucruri, precum existenţa, ca fiind de la sine înţelese – niciodată nu îşi trăiesc viaţa bazându-se pe îndoială şi „cunoaşterea” că nu există nimic ce poate fi ştiut, că nimicul este ceea ce pare a fi, dar se pare că ăsta este farmecul unei asemenea atitudini. (…)
Din perspectiva unui privitor de pe margine, după cum mă consider, toată nebunia asta are un sens: învăţându-i pe oameni că nu trebuie să îşi facă griji despre consecinţele acţiunilor lor, îi transformă în subiecţi voluntar dependenţi. Statul asistenţial a creat monştrii egoişti despre care spunea că ne va salva prin acordarea tuturor cetăţenilor a privilegiilor şi ajutoarelor pentru care nu va plăti „nimeni”. (…)
Această nouă moralitate este opusul limpede al generaţiei bunicilor mei. Este o moralitate ce susţine că independenţa poate fi obţinută prin cedarea altora a răspunderii şi că libertatea poate fi atinsă prin înrobirea ta şi a altora. Rezultatul acestei moralităţi degenerate este, la nivel social sau societal, dezastruoas din punct de vedere economic, social, psihologic şi filosofic.
Dar, pentru multe mii de suedezi, ea este şi o tragedie personală. Fără răspunderea personală pentru acţiunile şi alegerile lor, oamenii par incapabili să se bucure de viaţă; fără a-ţi putea controla viaţa, este imposibil să simţi mândrie şi independenţă. Statul asistenţial a creat un popor dependent, cu totul incapabil de a afla ceva de valoare în viaţă; în loc, el a devenit incapabil de sentimente specific umane precum mândria, onoarea şi empatia. Acestea, împreună cu mijloacele de a da un sens vieţii, au fost preluate de statul asistenţial.
Poate că asta explică de ce o parte atât de mare din populaţia tânără consumă medicamente antidepresive fără de care se află în imposibilitatea de a mai funcţiona normal în situaţiile sociale si se presupune că asta explică de ce este în creştere dramatică numărul de sinucideri din rândul celor foarte tineri care nu şi-au cunoscut niciodată părinţii (numărul total al sinuciderilor este aproximativ acelaşi). Chiar şi aşa, oamenii sunt cu totul incapabili să vadă problema ori să găsească o soluţie. Asemenea copiilor răsfăţaţi, ei cer „ajutorul” statului. Asta bunica mea nu ar fi înţeles-o niciodată. Odihnească-se-n pace.