Maria Diana Popescu

 Dacă tot ne-am legat scutul antirachetă de cap fără să ne doară, măcar ne alegem cu ceva? Nişte dolari fără acoperire, proaspăt tipăriţi, intră cumva în visteria statului? Sau în buzunarele fără fund ale puterii? Pînă una-alta, uneltele sofisticate de ocupaţie au venit cu războinici cu tot la Deveselu. Ăştia da americani! Ştiu să aducă vînt de război pentru morişca lor, pe seama naivilor. Dacă mineriadele ne-au scos de pe harta ţărilor civilizate, scutul ne bagă în focar. Nici vorbă de repoziţionare în lume. Tot în zona gri râmînem, adică sub scara marilor puteri. Cît despre siguranţă şi securitate naţională, la fel ca şi înainte. Nu se ştie cine ne-ar sări în ajutor, măcar în glumă, chiar dacă stăpînul lumii ar decide, aşa intempestiv, să bea o cafea la Bucureşti cu preşedintele nostru şi, cu preţul aburului cald, să obţinem promisiunea că vom primi o umbrelă pentru intemperii. Noi, prieteni cu americanii, la cafea? Mă îndoiesc. Ca şi cum un ţînţar, purtător al închipuitului virus West Nile ar fi prieten cu un elefant. Sîntem chemaţi la ordin doar pentru a sluji. Am uitat cum în 1997, la Madrid, ni s-a închis uşa NATO. Fără 11 septembrie 2001, cînd s-au rescris coordonatele puterii mondiale, pe alte strategii şi interese globale, nici în 2002, la Praga, n-am fi fost primiţi în NATO. Multă vreme după primire, prudenţa blocului occidental în relaţiile cu România a fost maximă, pentru că nu exista certitudinea că în frunte se află unul de-al lor. Legăturile Bucureştiului cu Rusia erau utile nouă, periculoase pentru americani. Nu-şi puteau da secretele pe mîna unei ţări care juca la două capete, deşi aveau în plan relocarea unor baze militare spre Estul Europei, iar România era ideală scopului. Aveau însă nevoie de garanţii şi de aliaţi de nădejde la Bucureşti. Din aceleaşi raţiuni geopolitice, au închis ochii la criterii, statutul de ţară membră NATO ne-a facilitat şi intrarea în U.E.

N-a contat că statul funcţiona doar pe hîrtie, că economia de piaţă era o gogomănie care stătea drept şi funcţiona strîmb, iar sacii din căruţa noastră se deşertau în afară. Iată că în aceste zile, cohorte de analişti, jurnalişti şi politicieni se dau de ceasul morţii la televiziunile controlate tot de ei, ca să convingă poporul că vizita în S.U.A. a fost o reuşită. Da de unde? A fost chemat să semneze nişte fleacuri pentru americani, care vor garanta că ţara noastră nu va fi niciodată în cărţile lor, chiar de le punem la dispoziţie marea cu sarea şi aurul din adîncul Muntelui Roşu. Fleacurile acestea li se cuvin doar pentru că ne bagă în seamă. Aşadar, indiferent de tulburările viitoare, S.U.A. ne va hrăni la sînul uriaş al iluziei, apărîndu-şi cu dinţii tehnologiile de ultimă generaţie, implantate în tabăra de le Deveselu. Aşa cum revoluţia din 1989 a fost a altora, nu a poporului nostru, acest mizerabil joc al puterii mondiale, odată instalat, îmi spune clar că avem nevoie de rachete anti-prostie, şi pentru care votez.

 

Cînd vom avea ac pentru orice cojoc, vom putea vorbi de un drum suveran. Cît despre americani, de cînd s-au format, s-au tot extins. Au cucerit teritorii pe care le-au înglobat economic şi politic, au instalat dictatori fideli ce au controlat supuşii cu mînă de fier. Numai că, toate imperiile au crescut, s-au umflat pînă au crăpat, s-au îngropat în propria grăsime, s-au dezintegrat în cosmosul istoriei. Daţi-mi voie să gîndesc despre americani ce vreau. De cînd sîntem pe pământ, ca popor, n-am agresat pe nimeni. De ce-am fi gazdele unor agresori expansionişti şi profitori? Cine iubeşte jocurile lor? Dar jocurile Uniunii, care aduc profit numai ţărilor mari, precum Germania şi Franţa? Oare zona euro trebuie să fie salvată, din moment ce capitalismul e o fantomă în toiag? Şi cît ne-am luptat să intrăm în U.E.!, de parcă n-am fi fost dintotdeauna istoriceşte şi culturaliceşte în Europa. Ca şi cum am fi intrat într-un bar, minori fiind, după criteriile uniunii, ne-am falsificat buletinele, am şpăguit la intrare pe cei cît uşa şi am dat de beţie, de bară, fum, etnobotanice, pistoale şi transpiraţie. Mă gîndesc cu jale la ora aceasta dacă uniunea n-ar mai fi, aşa dintr-odată, din ce ar mai trăi europarlametarii sau finanţiştii putrezi de bogaţi, care nu vor mai avea niciun vad din care să pescuiască. În mod sigur vor fi izolaţi în rezerve speciale ca purtători ai gripei porcine. Succesurile vor apune în parlamentul european, ciobanii se vor întoarce la hibernat, urşii vor fi trimişi la zoo, lupii îşi vor pierde blana de oaie. Pentru popor aceste inexactitudini vor fi nişte vise urîte. Tot omul va avea posibilitatea să crească găini, nicio aviară nu le va mai ameninţa, românul nu va mai fi doar bun de plată, de înfometat şi de îngropat.

 Maria Diana Popescu, Agero

www.agero-stuttgart.de