CD
489 aprobate

denitsoc@gmail.com
75.57.36.95

 

Cand au vazut ca sanctiunil lor nu dau rezultate si dimpotriva Rusia a raspuns cu propriile sanctiuni si conditii mai eficiente si paralizante, americanii incearca sa arate ca s-a gresit cu sanctiunile aplicate intr-o modalitate fara vre-o sansa de asi face efetul necesar, caci cel scontat desi partial indeplinit nu a rezolvat situatia.
Scuze handicapate si expirate.

SANCȚIUNILE DE PRESIUNE MAXIMĂ NU VOR FUNCȚIONA ÎMPOTRIVA RUSIEI
De Will A. Smith – editor asistent al Interesului Național.

Prin faptul că nu oferă claritate cu privire la obiectivele sancțiunilor și la posibilitatea eliminării acestora, Statele Unite riscă să dilueze puterea coercitivă a sancțiunilor.

După ce Statele Unite au intrat în secolul XXI cu ambiții globale extinse și cu o poziție de neegalat în sistemul financiar global, sancțiunile au devenit, după cum a afirmat analiza sancțiunilor administrației Biden, „un instrument de primă soluție pentru a aborda o serie de amenințări”. Începând cu anul 2000, numărul de desemnări de sancțiuni americane a crescut de 10 ori, iar pe măsură ce utilizarea sancțiunilor s-a extins, la fel și scopul lor.

Deși sancțiunile au schilodit economiile naționale, acestea și-au atins rareori obiectivele maximaliste, iar provocarea durerii economice a devenit un scop în sine. Având în vedere amenințarea unei escaladări și mai sângeroase în Ucraina, Statele Unite au interesul de a se asigura că acest rezultat nu este replicat în campania sa de sancțiuni împotriva Rusiei.

Campaniile de „presiune maximă” ale administrației Trump au devastat economiile iraniene și venezuelene, iar utilizarea de către administrația Biden a unor „instrumente economice” împotriva talibanilor a pus Afganistanul printr-unul dintre cele mai grave șocuri economice din istoria recentă. De asemenea, sancțiunile drastice impuse Coreei de Nord și Siriei au izolat ambele țări de sistemul financiar internațional și au afectat puternic economiile lor.

Cu toate acestea, deși au provocat dureri economice incredibile, aceste campanii nu au reușit complet să-și atingă obiectivele declarate.
De exemplu, în loc să negocieze rapid un „acord mai bun”, Teheranul a extins chiar activitățile pe care campania de presiune maximă a SUA a încercat să le limiteze, iar neîncrederea semănată de retragerea unilaterală a administrației Trump încă afectează negocierile în curs de desfășurare pentru reintrarea în acordul nuclear.

La Caracas, în ciuda impactului sever al sancțiunilor americane asupra economiei venezuelene, Nicolas Maduro și-a cimentat guvernarea represivă, armata fiind acum unită în spatele său și o „alianță a statelor paria” contribuind la reducerea numărului de sancțiuni. În Afganistan, criza umanitară provocată de restricțiile financiare nu i-a împiedicat pe talibani să pună în aplicare politici din ce în ce mai represive, inclusiv cele care încalcă condițiile prealabile occidentale majore pentru relaxarea sancțiunilor.

Coreea de Nord rămâne o putere nucleară ostilă, în ciuda anilor de sancțiuni, iar Bashar al-Assad, a cărui luptă violentă de a rămâne la putere a devenit tot mai brutală pe măsură ce lista sancțiunilor a crescut, este acum ferm înrădăcinat la putere cu ocazia celei de-a unsprezecea ani de la începutul războiului civil sirian.

Cerințele și obiectivele maximaliste ale Statelor Unite, adesea percepute de guvernele vizate ca amenințând interesele lor de bază sau supraviețuirea, explică politica sa de sancțiuni nereușită. Înrăutățind lucrurile, atunci când cerințele sale inițiale dure nu sunt îndeplinite, Statele Unite se dublează adesea, tratând presiunea economică ca pe un scop în sine și crezând că aplicarea mai multor lucruri va aduce în cele din urmă capitularea.

De exemplu, cele douăsprezece cereri ale secretarului de stat Mike Pompeo de ridicare a sancțiunilor împotriva Iranului ar fi reprezentat o rescriere grosolană a politicii externe iraniene sau chiar ar fi necesitat o schimbare de regim la Teheran. Și, în ciuda semnelor clare că Maduro și Assad sunt dispuși să facă orice pentru a rămâne la putere, Washingtonul și-a păstrat angajamentul față de cererile sale de schimbare a regimului, pe măsură ce ambii lideri și-au consolidat controlul asupra țărilor lor.

Mai recent, administrația Biden a făcut ca relaxarea sancțiunilor să depindă de faptul că talibanii au pus capăt unora dintre practicile represive pe care a luptat zeci de ani pentru a le impune.
Tendința Statelor Unite de a nu oferi căi realiste de relaxare a sancțiunilor subminează și mai mult puterea coercitivă a sancțiunilor americane. Atunci când Statele Unite impun sancțiuni cu condiții vagi sau din ce în ce mai mari, evitând în același timp angajamentul diplomatic, guvernele sancționate ajung adesea să creadă că nu există nicio perspectivă ca sancțiunile să fie eliminate vreodată. Acest lucru, combinat cu amenințarea cu reimpunerea sancțiunilor în cazul în care vânturile politice de la Washington se schimbă, elimină orice stimulent pe care guvernele îl au pentru a face concesiile majore cerute de Statele Unite.

Departamentele evaluează impactul economic al sancțiunilor, nu efectuează „evaluări ale eficacității sancțiunilor în atingerea obiectivelor politice mai largi ale SUA”. În mod uimitor, comportamentul real al guvernelor sancționate a devenit o preocupare secundară pentru cei care văd durerea economică ca fiind metrica finală a succesului.
Așa cum amenințarea cu sancțiuni a administrației Biden nu l-a descurajat niciodată pe Vladimir Putin să invadeze Ucraina – unde Putin a simțit că interesele fundamentale ale Rusiei sunt amenințate – nu există niciun motiv să credem că doar durerea sancțiunilor îl va forța acum pe Putin să se retragă.

Acțiunile armatei ruse în Ucraina au fost îngrozitoare, dar folosirea sancțiunilor pentru a pedepsi Rusia de dragul pedepsei nu este o strategie coerentă pentru a opri luptele. După cum recunoaște președintele ucrainean Volodimir Zelenski, războiul din Ucraina, la fel ca aproape toate războaiele, se va încheia doar printr-o înțelegere negociată. Ajungerea la un astfel de acord va fi probabil imposibilă dacă Kremlinul nu crede că va primi sancțiuni.

Din păcate, pare din ce în ce mai probabil ca Statele Unite și aliații săi să repete greșelile trecutului și să risipească pârghiile acumulate de sancțiunile paralizante pe care le-au impus Rusiei.
Într-adevăr, Statele Unite nu au exprimat ce trebuie să facă Rusia pentru ca sancțiunile să fie eliminate ȘI NICI MĂCAR NU ESTE SIGUR CĂ LE VA RIDICA DACĂ UCRAINA ȘI RUSIA VOR AJUNGE LA UN ACORD.

Și pe măsură ce războiul a continuat, un număr tot mai mare de parlamentari americani au cerut ca sancțiunile să rămână în vigoare atâta timp cât Putin este la putere.
După summitul SUA-UE de săptămâna trecută, Financial Times a relatat că nu a existat „nicio dezbatere” cu privire la potențialele off-rampe pentru Putin, puterile occidentale pregătindu-se în schimb pentru o campanie de sancțiuni pe termen lung și fiind de acord să nu lege progresul în negocierile de pace de orice relaxare a sancțiunilor.

Prin faptul că nu oferă claritate cu privire la obiectivele sancțiunilor și posibilitatea eliminării lor, Occidentul riscă să dilueze puterea coercitivă a sancțiunilor și să-l lase pe Putin fără niciun stimulent pentru a pune capăt luptelor. Dacă Rusia este destinată să fie schilodită de un război economic pe termen lung, Putin ar putea considera că menținerea sa la putere ar putea fi amenințată prin părăsirea Ucrainei fără victorie, ceea ce îl face să escaladeze și mai mult.

Și mai îngrijorător, oficialii occidentali au făcut o serie de declarații care ar putea exacerba paranoia lui Putin și l-ar putea face să se teamă că sancțiunile sunt folosite în efortul de a-l înlătura. În aceeași săptămână în care Biden a declarat că Putin „nu poate rămâne la putere”, Bloomberg a dezvăluit că un înalt oficial Biden a declarat: „Singurul joc final acum este sfârșitul [regimului] Putin”, în timp ce un înalt oficial britanic a susținut că „opțiunea numărul 1 a Marii Britanii este ca conflictul să fie prelungit și, prin urmare, să-l sângereze pe Putin”.

Dacă Putin, care este celebru bântuit de posibilitatea de a întâlni o soartă similară cu Muammar el-Qaddafi, crede că Occidentul încearcă cu adevărat să-l înlăture, foarte probabil va lua măsuri drastice care ar putea duce la o confruntare catastrofală între puterile nucleare. Deci, în timp ce Biden poate spune că nu-i pasă ce crede Putin despre gafa sa de schimbare a regimului, posibilitatea unei înțelegeri negociate și riscul unei escaladări periculoase depind de ceea ce Putin crede că sunt intențiile Occidentului.

Toate semnele sugerează că Kievul intenționează să rezolve acest conflict la masa negocierilor și este deschis să facă concesii cu privire la aspecte-cheie, cum ar fi neutralitatea.
În timp ce Statele Unite nu ar trebui să negocieze asupra soartei Ucrainei sau să ridice sancțiuni fără concesii rusești tangibile, poziția sa ca forță principală în spatele arhitecturii coordonate a sancțiunilor înseamnă că va trebui să joace un rol esențial în facilitarea oricărei potențiale soluționări.

Washingtonul nu poate doar să-l aștepte, sperând că doar presiunea economică susținută îl va sângera pe Putin și îl va face să se prăbușească în cele din urmă. Statele Unite și aliații săi trebuie să facă rapid o corecție a cursului dacă există vreo șansă ca Ucraina să negocieze acordul necesar pentru a pune capăt războiului. Acestea ar trebui să înceapă prin a declara în mod deschis că sancțiunile sunt menite doar să obțină un acord și vor fi ridicate imediat dacă se ajunge la unul.

Dacă se înregistrează progrese în negocierile de pace, este esențial ca Statele Unite să colaboreze cu partenerii săi pentru a sublinia în mod clar ce trebuie să facă Rusia în schimbul reducerii sancțiunilor.
Ajungerea la o înțelegere acceptabilă pentru ambele părți va fi o provocare incredibilă, dar este singura modalitate de a pune capăt războiului. Biden se va confrunta cu presiuni pentru a nu folosi perspectiva ridicării sancțiunilor pentru a ajuta Ucraina să obțină o astfel de înțelegere, iar analogiile motivate politic cu Munchen vor fi făcute cu siguranță dacă va încerca să facă acest lucru.

Cu toate acestea, la fel cum a făcut-o și atunci când s-a angajat să se retragă din Afganistan, Biden trebuie să se confrunte cu realitatea și limitele puterii americane, să ignore preocupările politice interne și să facă compromisurile dure necesare pentru a obține cel mai bun rezultat posibil pentru Ucraina.