SUA in razboiul cu Iran

YEMENUL UN EXEMPLU DE REZISTENȚĂ NAȚIONALĂ ȘI SUVERANĂ
– partizanii citadini telurici
De CD

În 1963, în lucrarea sa “Teoria partizanului” – “Theorie des Partisanen”, Carl Schmitt a încercat să schițeze un portret teoretic al combatantului care a marcat conflictele din a doua jumătate a secolului al XX-lea, din Spania până în Vietnam.

În viziunea sa, adevăratul partizan posedă patru caracteristici:
– caracterul neregulat -nu este soldat al unei armate constituite oficial;
– o mobilitate tactică extraordinară;
– o intensitate excepțională a angajamentului politic; și
– un caracter teluric, element mai decisiv decât cele trei anterioare: o legătură organică cu solul natal, cu un teritoriu pe care îl cunoaște, îl locuiește și îl apără.

Tocmai această a patra trăsătură îl diferențiază pe Partizan de revoluționarul cosmopolit de tip leninist sau comunist internationalist: revoluționarul cosmopolit privește frontierele ca fiind pur orizontale și urmărește să exporte revoluția în orice punct al globului; partizanul teluric, în schimb, își poartă războiul într-un loc specific, pentru apărarea acelui loc sfant din care s-a născut si in care se va intoarce biruitor stăpanitor, necontestat.

Pentru a înțelege această reziliență, trebuie să privim în urmă. Mișcarea “Ansar Allah” își are rădăcinile într-o renaștere a zaidismului, o ramură a islamului șiit care a guvernat nordul Yemenului – inclusiv provincia muntoasă Sa’dah – timp de peste o mie de ani, până când revoluția republicană din 1962 a pus capăt imamatului zaidit.

Mișcarea însăși a prins contur în anii ’90 sub conducerea lui Hussein Badreddin al-Houthi, ca răspuns la marginalizarea identității zaidite și la răspândirea influenței wahhabite susținute de Arabia Saudită.

Al-Houthi a fost ucis în 2004, însă mișcarea, condusă ulterior de fratele său Abdul-Malik al-Houthi, a preluat controlul asupra orașului Sanaa în 2014 și a rezistat, începând din 2015, în fața intervenției coaliției conduse de Arabia Saudită.

Ceea ce urmează este o încercare de a descifra această rezistență pe trei planuri – împotriva Statelor Unite, împotriva coaliției arabe și, în prezent, la Mokha – nu prin prisma dihotomiei familiare „pământ contra mare”, invocată atât de des în discuțiile despre puterea telurică versus cea talasocratică, ci prin intermediul a trei instrumente suplimentare extrase din opera lui Carl Schmitt.

Elemente care, analizate în corelație cu teologia politică zaydită, oferă o explicație mai precisă a fenomenului: teoria partizanului, temporalitatea conceptului de “qiyam bi-l-sayf” și conceptul de Großraum. [Zonă metropolitană: termenul desemnează un oraș mare și regiunea înconjurătoare a acestuia. În teoria politică, Großraum a fost un concept spațial analizat de juristul filozof Carl Schmitt, desemnând o regiune vastă dominată de o anumită putere.] Vezi si: https://ioncoja.ro/reconcilierea-uscatului-si-a-marii

Este a treia oară, într-un interval de mai puțin de optsprezece luni, când o putere militară dotată cu o superioritate tehnologică evidentă nu reușește să înfrângă mișcarea Ansar Allah.

A treia oară când hegemonia maritimă este silită să se retragă
La 10 septembrie 2026, după săptămâni de lupte intense de-a lungul coastei de vest a Yemenului, forțele Ansar Allah — mișcare cunoscută în străinătate mai degrabă (deși imprecis) sub numele de Houthi — au preluat controlul deplin asupra portului strategic Mokha.

Unități ale „Rezistenței Naționale” și ale „Brigăzilor Giganților”, ambele aliate cu coaliția saudito-emirateză, s-au retras după ce au fost supuse unui bombardament intens de artilerie, în urma unei tentative eșuate de a opri înaintarea forțelor Houthi, regrupându-se pentru a-și reface linia frontului în altă parte.

Prima a fost reprezentată de Statele Unite, care, între lunile martie și mai ale anului 2025, au efectuat peste 1.100 de lovituri aeriene — cu un cost de cel puțin ZECE MILIARDE de dolari — fără a reuși să elimine conducerea mișcării sau să-i diminueze capacitatea de atac cu rachete; în cele din urmă, SUA au incheiat un armistițiu cu partizanii Houthi în care Washingtonul și nu Sanaa, s-a dovedit a fi adevăratul perdant.

A doua a fost coaliția saudito-emirateză, al cărei război terestru, purtat timp de un deceniu, nu a reușit nici măcar să recupereze pozițiile deținute în 2015. Iar acum, în septembrie 2026, asistăm la al treilea episod de acest gen.

Totuși, importanța strategică a mișcării Ansar Allah nu trebuie căutată doar în acest episod recent. În timpul Războiului de Douăsprezece Zile dintre Israel și Iran din iunie 2025 și ulterior în conflictul mai amplu din primăvara anului 2026 – început cu lovitura comună americano-israeliană asupra Iranului din 28 februarie și care a durat aproape patruzeci de zile.

Ansar Allah s-a numărat printre puținii actori regionali care au intrat efectiv în luptă, nu doar la nivel declarativ: începând cu 28 martie 2026, gruparea a lansat rachete balistice spre Israel și a anunțat că „avem degetul pe trăgaci, ori de câte ori situația o cere”.

Mokha se află la doar șaptezeci de kilometri de strâmtoarea Bab el-Mandeb, prin care trece aproximativ 12% din comerțul maritim mondial. Controlul asupra portului conferă capacitatea de a monitoriza, de a amenința și — dacă situația o cere — de a bloca unul dintre punctele strategice critice ale economiei globale.

Yemenul, o țară care trăia sub bombardamente și blocadă încă din 2015, a fost singura națiune care, în momentul decisiv, a răspuns nu printr-o declarație, ci prin foc.

Ansar Allah reprezintă un exemplu aproape ideal al figurii partizanului telluric. Mișcarea nu este nici o armată regulată cu forme și ierarhie clasică a uneia – deși structura sa militară a devenit considerabil mai formalizată în ultimii ani – și nici nu adăpostește vreun proiect de exportare a revoluției dincolo de granițele Yemenului; nu a făcut niciodată o astfel de afirmație.

Luptătorii săi sunt înrădăcinați exact în aceleași văi și munți din Sa’dah asupra cărora, cu generații mai devreme, imamatul Zaydi a dominat. De-a lungul unui deceniu de război, lansatoarele de rachete și centrele de comandă au fost ascunse în același teren neprimitor – teren împotriva căruia superioritatea aeriană absolută a Statelor Unite și a coaliției arabe s-a dovedit a fi de puțin folos, confruntată cu cunoștințele pe care doar un locuitor al unui ținut le posedă.

Schmitt scrie că partizanul „luptă cu ajutorul pământului, nu împotriva lui” – exact distincția care separă militarul american, care operează de pe puntea unui portavion sau de la o altitudine de zece mii de metri și nu datorează nicio loialitate niciunui loc anume dincolo de propria sa capacitate funcțională, de luptătorul yemenit, pentru care muntele este casa lui.

Recenta bătălie pentru Mokha indică însă că acest caracter partizan s-a extins acum de la apărarea munților la controlul teritorial și chiar maritim – fără a pierde, cel puțin până în prezent, nici intensitatea sa politică, nici legătura sa telurică.

Acesta este în sine un răspuns la una dintre rezervele lui Schmitt cu privire la viitorul partizanului într-o eră a tehnologiei: poate partizanul să reziste unui război complet tehnologizat?

Experiența yemenită oferă un răspuns afirmativ, dar unul condiționat: fiecare mișcare partizană care a trecut de la apărarea teritorială la controlul teritorial – de la Tito la Viet Cong – s-a confruntat cu riscul a ceea ce s-ar putea numi normalizare: riscul ca, în chiar procesul de consolidare a puterii, să dobândească aceleași vulnerabilități ale armatei regulate față de care era anterior imună.

Dacă Ansar Allah dovedește excepția de la această regulă este o întrebare care va fi rezolvată nu în textul teoriei, ci pe terenul practicii.

Principiul “qiyam bi-l-sayf “- „ridicarea cu sabia” – trebuie mai întâi situat în locul său precis în teologia Zaydi, înainte de a încerca orice lectură teoretică.

Wilferd Madelung, în studiul său clasic despre imamatul Zaydi, tratează tocmai această trăsătură ca semn distinctiv al zaydismului printre sectele șiite: spre deosebire de imamatul imami, care a fost suspendat de doctrina ocultării, imamatul Zaydi nu a fost niciodată separat de acțiunea politică deschisă.
Studii mai recente despre renașterea zaydi contemporană – inclusiv lucrările lui Bernard Haykel și Najam Haider – demonstrează, de asemenea, că Ansar Allah, chiar și în reinterpretarea sa modernă a moștenirii zaydi, a păstrat aceeași axă clasică: legitimitatea nu este ceva acordat din exterior, ci ceva dovedit prin acțiune.

Această structură poate fi citită, dincolo de încadrarea sa strict juridică, ca o teorie a legitimității care are o afinitate teoretică autentică cu teologia politică a lui Schmitt care pornește de la o analogie fundamentală: conceptele centrale ale teoriei statului modern sunt concepte teologice secularizate.

Așa cum Dumnezeul omnipotent poate, prin miracol, să suspende ordinea naturală, tot așa suveranul politic, în starea de excepție, întemeiază sau reîntemeiază ordinea prin decizie – nu prin recurgerea la vreo regulă preexistentă.
Legitimitatea, în această interpretare, este produsul acțiunii și al deciziei, nu doar continuarea unei proceduri deja stabilite. Principiul qiyam bi-l-sayf, în cadrul unei tradiții complet independente de Schmitt și considerabil mai veche, articulează exact aceeași logică: imamul își creează propriul imamat prin decizia de a se ridica, nu doar prin descendență.

Din însăși această structură reiese o formulare distinctă a timpului politic. Liberal-modern În Occident, temporalitatea este liniară și evolutivă: istoria este concepută ca un proces orientat spre viitor, măsurat în intervale calculabile. Orizontul temporal al unui decident politic american se extinde, cel mult, până la următorul ciclu electoral sau până la încheierea perioadei anuale de alocare a fondurilor pentru apărare; strategii precum „șoc și uimire” (shock and awe) sau „schimbarea regimului” sunt concepute tocmai în limitele acestui orizont restrâns.

În schimb, timpul “qiyam bi-l-sayf” este ciclic și animat de un spirit de renaștere: un Imam zaidit se poate „ridica” la o mie de ani după prăbușirea ultimului imamat, deoarece evenimentul prezent – în această viziune – reprezintă continuarea directă a unei narațiuni milenare, nu o reacție la o criză contemporană.

Atunci când luptătorul Ansar Allah ridică armele împotriva Statelor Unite și a Arabiei Saudite, el reiterează, în cadrul propriei sale temporalități, acel moment fondator: Imamul drept, înarmat cu sabia, înfruntând tiranul nedrept. Această temporalitate, care măsoară evenimentele în generații și secole, și nu în cicluri electorale, conferă rezistenței o răbdare pe care niciun calcul bazat pe „șoc și uimire” nu o poate frânge: Statele Unite nu au fost învinse în Yemen pentru că armata lor a fost distrusă, ci pentru că și-au definit „victoria” în limitele propriului cadru temporal, în timp ce, pentru adversar, măsura victoriei era, încă de la început, cu totul alta.

Relația dintre Iran, Ansar Allah și Hezbollah este înțeleasă, de regulă, prin prisma dihotomiei familiare dintre „uscatul teluric” și „marea talasocratică”.
Deși utilă pentru a înțelege legătura luptătorului cu pământul, această dihotomie devine insuficientă atunci când analizăm structura mai amplă a așa-numitei Axe a Rezistenței: ea ne spune doar că această axă este „înrădăcinată în pământ”, fără a preciza ce ordine politică și juridică specifică generează această înrădăcinare.

În accepțiunea lui Schmitt, “Großraum“ nu este nici un imperiu de modă veche, nici o simplă unitate geografică, ci o relație tripartită între o putere centrală, o idee politică directoare și un spațiu organizat în jurul acestei idei, care revendică imunitatea față de intervenția unor puteri străine lui — principiu pe care Schmitt îl numește INTERDICȚIA INTERVENȚIEI DIN PARTEA UNOR PUTERI STRĂINE SPAȚIULUI RESPECTIV.

Exemplul paradigmatic oferit chiar de Schmitt pentru această structură este Doctrina Monroe americană: o putere centrală care, prin intermediul unei idei politice, organizează un spațiu și interzice intervenția în interiorul acestuia a unor puteri „străine” acelui spațiu.

„Axa Rezistenței” poate fi înțeleasă tocmai în acești termeni — nu ca o coaliție militară laxă a unor actori non-statali, ci ca un “Großraum” emergent: puterea sa centrală este Iranul; ideea sa directoare este rezistența față de hegemonia occidental-israeliană în Asia de Vest; iar acum, odată cu preluarea controlului asupra orașului Mokha și a strâmtorii Bab el-Mandeb de către gruparea Ansar Allah, acest spațiu a dobândit, pentru prima dată, o graniță practică și efectivă pentru acel principiu al interdicției intervenției — nu la nivel teoretic, ci la nivelul rachetelor și al radarelor.

Capacitatea de descurajare iraniană în Strâmtoarea Ormuz, împreună cu capacitatea grupării Ansar Allah în zona Bab el-Mandeb, formează cele două capete ale unui singur arc: un arc ce afirmă că două dintre punctele strategice vitale ale lumii pentru energie și comerț nu sunt spații străine acestuia, deschise intervenției forțelor americane și europene.

Ceea ce diferențiază această interpretare de simpla diadă uscat/mare este faptul că *Großraum*-ul — spre deosebire de nomos-ul pământului, care descrie doar o relație ontologică față de un loc — furnizează o structură operațională și juridico-politică: cine constituie puterea centrală, ce constituie ideea directoare și unde se situează granița efectivă a interdicției intervenției.

Privită din această perspectivă, căderea orașului Mokha nu este un simplu episod tactic; este momentul în care granița teoretică a unui “Großraum* emergent este, pentru prima dată, trasată concret pe hartă. Totuși, acest *Großraum” emergent nu este imun la tensiuni interne.

În primul rând, rivalitățile tactice și strategice dintre componentele sale – Iranul, Ansar Allah, Hezbollah și facțiunile irakiene – ar putea, pe termen lung, să-i slăbească coerența, mai ales dacă vreunul dintre actori și-ar plasa propriul interes național deasupra ideii directoare a spațiului în ansamblu.

În al doilea rând, legitimitatea internă a puterii centrale nu este uniformă în rândul componentelor acestui spațiu; diferențele confesionale (zaidism versus imamism) și cele istorice s-ar putea transforma în falii latente. În al treilea rând, același risc al normalizării, invocat în legătură cu „partizanul”, reapare aici la nivel structural: pe măsură ce se instituționalizează, Großraum-ul riscă să se transforme într-un imperiu birocratic – o soartă asupra căreia avertizase chiar Schmitt.

Niciuna dintre aceste provocări nu anulează realitatea Großraum-ului; dimpotrivă, ele constituie condițiile persistenței sale.

De ce numește Occidentul gruparea Ansar Allah nu o mișcare politică înarmată, ci o organizație „teroristă”?
Răspunsul convențional — diferențe ideologice sau interese geopolitice — este insuficient.

Schmitt, în critica sa la adresa imperialismului anglo-american, propune un mecanism mai precis. În viziunea sa, atunci când o putere se prezintă nu doar ca un stat printre altele, ci ca reprezentant al „umanității” înseși — așa cum fac Statele Unite prin limbajul drepturilor omului, al democrației și al „ordinii internaționale bazate pe reguli” —, inamicul său politic încetează să mai fie doar un inamic politic și devine, în schimb, un „inamic al umanității” – “Feind der Menschheit”).

Această deplasare a perspectivei atrage după sine o consecință de o importanță capitală. În cadrul clasic al politicului, inamicul este o parte legitimă într-un conflict — cineva cu care se poate încheia pacea, se pot semna tratate sau, în cel mai rău caz, se poate purta un război în limitele unor reguli. Însă, odată ce inamicul este redus la statutul de inamic al umanității, ostilitatea se eliberează din cadrul limitat al politicului și devine ceva moral și nelimitat; căci o dușmănie îndreptată împotriva întregii umanități este, prin definiție, totală și situată în afara oricărei limite circumscrise.

Tocmai din acest motiv, eticheta de „terorist” atribuită grupării Ansar Allah si nu numai lor nu este, în ciuda aparențelor, o apreciere juridico-penală, ci o declarație propagandistică, ne legală prin care mișcarea este exclusă din cercul actorilor politici legitimi — o declarație care transformă orice dialog cu aceasta într-un act nelegitim a priori și care, în consecință, „justifică” orice instrument menit să o distrugă, de la blocada navală până la bombardarea infrastructurii civile.Acte, crime care contravin Cartei ONU.

Un exemplu concret al acestui mecanism poate fi observat în decizia administrației Trump, din ianuarie 2025, de a include Ansar Allah pe lista organizațiilor teroriste străine. La prima vedere, decizia a fost un act juridico-administrativ. În practică, însă, ea a transmis un mesaj politic întregii regiuni: Ansar Allah nu mai era o parte într-un conflict cu care s-ar putea negocia, ci un inamic al umanității care trebuia distrus.

Consecința acestei etichetări nu a fost doar închiderea canalelor diplomatice, ci conferirea de legitimitate oricărei măsuri militare criminale.
Și tocmai aici devine vizibilă legătura dintre eticheta de terorism și Großraum: eticheta de terorism este un instrument prin care hegemonia maritimă privează de legitimitate un Großraum rival; transformând un inamic politic într-un inamic al umanității, ea anulează din start orice pretenție pe care acel inamic ar putea-o invoca asupra unui spațiu vast și asupra interdicției de intervenție.

Totuși, această strategie – așa cum a demonstrat experiența Yemenului – se dovedește ineficientă împotriva unui Großraum întemeiat pe “qiyam bi-l-sayf” și pe un caracter teluric, căci legitimitatea sa nu derivă din recunoașterea externă, ci din actul intern de rezistență în sine.

Evenimentele petrecute la Mocha, la Bab el-Mandeb și pe cerul Israelului în primăvara anului 2026 au trei planuri, aparent distincte, dar fundamental interconectate. La nivelul combatantului, observăm figura partizanului teluric – luptător neregulat, mobil, profund politic și ancorat în solul natal –, care trece acum de la apărarea montană la controlul teritorial și maritim, fără a renunța la legătura sa telurică.

Statele Unite și coaliția arabă au explicat, pe rând, acest fenomen folosind limbajul „inamicului umanității”, tocmai pentru a nu se simți obligate să negocieze cu acesta. Însă un inamic cu care nu se poate negocia nu este neapărat un inamic care poate fi învins. De trei ori – împotriva Statelor Unite, împotriva coaliției arabe și acum la Mocha – această teză a fost pusă la încercare și s-a dovedit neviabilă.

Ceea ce a rezistat în fața unei puteri aeriene și navale superioare nu a fost o armată ce putea fi învinsă pe un singur câmp de luptă; Era o figură care, simultan, era militant, imam și fondator al unui spațiu emergent- un partizan telluric.
Ceea ce s-a întâmplat în Yemen nu este o victorie definitivă, ci o deschidere istorică, a cărei continuare se va decide nu în teorie, ci în practica cotidiană a rezistenței din care trebuie să invățăm.

Să ne lumineze bunul Dumnezeu.

Atlanta 13/09/2026