Domnul Liiceanu față cu reacțiunea


Am vorbit de curând cu niște prieteni și s-a pus problema dacă Uniți Salvăm ar trebui să aibă o ideologie sau măcar o identitate anume. Poziția mea a fost următoarea: de ideologie nu are nevoie! Identitate, are deja!

Să mă explic. Între miile de oameni care au ieșit în atâtea dăți pe străzile atâtor orașe din România, ba chiar și din lume, au fost mulți care aveau deja o ideologie. Care credeau, deja, în ceva anume! Că erau de stânga, de centru sau de dreapta, că frizau anarhismul sau că cereau cu tărie un stat de drept, că luptau împotriva corporatismului în general, ori a RMGC-ului în particular, că apărau natura sau patrimoniul cultural, că cereau legi corecte, elaborate în mod transparent sau că apărau dreptul la mica proprietate, ei bine, indiferent de motivele personale ale fiecăruia, oamenii au ieșit în stradă.

Au fost preoți sau teologi alături de atei, țărani alături de orășeni, activiști cu experiență în diferite probleme (legate de mediu, de drepturile minorităților sau ale femeii, ori legate de cultură) alături de corporatiști cu programe încărcate, de studenți  sau de mici întreprinzători. Fiecare avea un crez. Mai erau și cei care nu credeau într-o ideologie anume, dar aveau cel puțin o nemulțumire și cel puțin o dorință. Și care nemulțumire și dorință se întâlneau dincolo de orice ideologie, cu nemulțumirile și dorințele celorlalți. Prin urmare, nu de o nouă ideologie aveau și au oamenii nevoie, căci nu o nouă ideologie i-a scos în stradă, ci cea în care credeau deja. Iar cei care nu aveau nici una, destul de probabil că nici nu au ieșit pentru a primi, drept răsplată, vreuna!

Punerea protestelor exclusiv sub semnul uneia dintre ideologiile deja reprezentate în piață ar însemna alungarea celor care nu îmbrățișează respectiva ideologie. Iar conturarea unei ideologii proprii ar fi, nu doar cam improbabilă, dar și mai periculoasă! Ce ideologie va fi aceea? Ce doctrină ”nouă” ar putea fi ea, fără ca, de fapt, să nu fie o struțo-cămilă, un sincretism menit să împace pe toată lumea, dar riscând, mai degrabă, să-i enerveze pe mai toți? Nu, oamenii aceia au strigat umăr la umăr, de la nivelul credinței proprii, nu de la nivelul unei credințe ”noi”, colective. Pentru că ceea ce i-a alăturat a fost nu o ideologie comună, ci niște scopuri și nișteobiective comune, care – iată – s-au dovedit mai puternice decât diferențele dintre ideologiile fiecăruia! Scopuri și obiective care – iată – au reușit să facă ceea ce nici o negociere între diferitele tabere nu ar fi reușit cu atâta vigoare: să dea glas unui strigăt comun care chiar să fie – prin însăși eclectismul său – o voce a cetății!

Acest eclectism este ceea ce a derutat cel mai mult politicul și presa subordonată! El a făcut că etichetele atât de contradictorii și de isteric atașate de oamenii din stradă să fie schimbate cu repeziciune și fără discernământ, aproape de la o zi la alta. Acest eclectism l-a făcut pe Traian Băsescu să sugereze necesitatea apariției unui partid al străzii, pentru că domnia sa nu poate nici controla ceva, dar nici lupta cu ceva care nu-i seamănă și pe care nu-l înțelege! Iar Victor Ponta nu reușește nici acum să înțeleagă cum de se întâmplă ca o mișcare a străzii să nu poată fi parazitată (din nou) în interesul domniei sale, așa cum a fost în 2012, ci dimpotrivă, ca acea mișcare să-i ceară imperios și nemijlocit, demisia! Așa cum s-a manifestat ea, în toamna lui 2013, strada i-a dezorientat pe politicieni tocmai pentru că nu a avut un nume determinat de ideologie, cât de scop! A fost un act dincolo de teorie!Tocmai acest eclectism i-a făcut pe atâția analiști și jurnaliști să întrebe pe oricare dintre cei intervievați: ”De ce ieșiți tocmai acum și de ce nu ați făcut-o și până acum?” Dar pe cine întrebau ei? Pe cei de stânga? Pe cei de centru? Pe cei de dreapta? Pe ”anarhiști”? Pe ”hipsteri”? Frumusețea e că nici măcar nu poți răspunde cu adevărat pertinent la această întrebare… Nu doar pentru că uneori motivul unui protest poate fi compozit, format din decantarea tot mai multor momente de furie, de nemulțumire și de revoltă mai mereu reprimate, dar și pentru că întrebare este pur și simplu greșită!

Dar forța cea mai mare nu vine doar de la acest eclectism, cât – mai ales – de la coerența fără precedent a cerințelor. Concentrarea – mai mult sau mai puțin intuitivă – asupra cazului Roșia Montană și, ceva mai târziu, asupra chestiunii gazelor de șist, a fost cel mai greu de gestionat de către politic. Cetățenii care au protestat au înțeles că nu cerând de toate se va câștiga totul (cum s-a cerut în 2012 – când efectul a fost de-a dreptul ridicol pentru că nu s-a tradus altfel decât prin potențarea veșnicului joc de rotație între marile partide, conduse de aceleași figuri), ci că, dimpotrivă, fiind punctuali și expliciți în pretențiile lor, vor atinge mai toate palierele. Cazul Roșia Montană sau al gazelor de șist ating, simultan, mai toate punctele nevrotice ale sistemului.  Nici unul nu poate fi rezolvat fără ca sistemul să nu fie în mod obligatoriu primenit de metehne sau fără ca, măcar, să le recunoască public. De aceea și a doua întrebare insistentă a presei: ”De ce ieșiți doar pentru Roșia Montană, dar nu și pentru spitale, școli, infrastructură etc. etc.?” este la fel greșită!

Pentru că ieșind în stradă cu un scop precis și cu obiective punctuale, se ating, mai mult sau mai puțin (in)direct, aproape toate domeniile. Nu poți admite că Roșia Montană va intra pe lista UNESCO, de exemplu, fără ca prin asta să nu vedem că hotărârile judecătorești de până acum, cu privire la activitatea RMGC în zonă sunt recunoscute și de către politic, nu doar de către protestatari sau de către ONG-uri; sau fără să accepți că, prin asta, cel puțin trei ministere au fost obligate să recunoscă greșelile făcute de miniștrii care le-au condus până acum, ori fără să accepți că, prin asta, jocul aparent autist dintre parlament și guvern (și dintre ambele și președinte) a fost constrâns să includă între reguli și vocea străzii! Dar, mai ales, nu poți să-ți imaginezi Roșia Montană în UNESCO fără să realizezi că, poate pentru prima oară, afaceri secrete, în valoare de miliarde de euro și inflaționist promovate, acoperite de secretomania din jurul unor contracte semnate dincolo de obligația transparenței, că afaceri aparent destinate unui succes indiscutabil, au fost blocate de glasul comun al celor care au ieșit împreună, peste criteriile ideologice care, în mod natural, ar fi trebuit să-i țină despărțiți. De aceea, eu nu cred că Uniți Salvăm este o mișcare trans-ideologică, ci una meta-ideologică.

E ceea ce i-aș răspunde și domnului Liiceanu, care se simte nedumerit (dacă nu chiar revoltat) de liniștea protestatarilor, care, iată, nu ies în stradă chiar acum, azi dacă se poate, pentru motive pe care domnia sa le vede suficient de puternice. Căci a luat cianura din sloganul protestatarilor și nu doar că a întors-o împotriva acestora, dar a metaforizat-o până nu a mai rămas nimic din ea! Cianura e, pentru domnul Liiceanu, aproape totul și mai peste tot! Și parlament, dar și miniștrii analfabeți; și profesori care fac tagma de râs, dar și taxele; și hoția, dar și mitocănia! Și tot așa… Și chiar așa e, aș zice. Căci, da, e adevărat! Sistemul este otrăvit! Totuși, nu are dreptate! Nu doar pentru că a uitat să-l includă cu drepturi egale și pe domnul președinte în enumerare (ceea ce pot înțelege, ca și în cazul domnului Pleșu, deoarece i-au acordat un vot de încredere și este cumva principial să nu te răzgândești prea ușor), ci și pentru că în finalul articolului, domnia sa subliniază cu fermitate rolul pozitiv al capitalistului plătitor de taxe, parcă doar pentru a sugera  faptul că ”rafinații noștri manifestanți postmoderni” ar fi exclusiv mânați de ideologii de stânga! Spune adevărul și când afirmă că există jurnaliști corecți și magistrați care-și fac treaba! Dar, din nou, nu e ca și cum protestarii ar avea ceva cu jurnaliștii corecți sau cu magistrații care-și fac treaba! De parcă nu ar exista o mulțime de articole sau de materiale publicate pe bloguri ori pe facebook, semnate de oameni care au ieșit în stradă deoarece militau pentru statul de drept! Așa cum există și materiale care sunt semnate de protestatari cu simpatii sau chiar cu convingeri de stânga! Dar domnul Liiceanu insistă să nu vadă în protestarii ”rafinați și postmoderni ”(recunosc, e o ironie care sună mai elegant decât ”eco-teroriști”, ”oamenii lui Soros”, ”agenți ruși”, ”hipsteri” etc.) nimic mai mult decât niște personaje constrânse să semene cu prietena domniei sale care, în 2012, îl suna să iasă la proteste doar pentru că era o ”poantă” în toată treaba asta! Și anume ”poanta era să ne simțim bine”!

Dânsul ne vorbește, frumos – desigur – despre adevăr. Ne trimite la Nietzsche și Dürer, la Schopenhauer și Luther. Reconfortant și instructiv. Dar, nu-i așa – ”adevărul și dreptatea nu se confundă”! Iar asta o știe oricine care, dacă nu a citit ”Lecția de chimie” de Faulkner, a răsfoit, măcar, Dilema veche. De aceea repet: e adevărat ce spune domnul Liiceanu, dar nu are dreptate! Pentru că deocamdată, dânsul nu poate să aibă o pretenție legitimă în ceea ce privește protestatarii, pentru simplul motiv că nici măcar nu cunoaște protestatarii. Pentru că, fie din raționamente logice elementare, fie dintr-un fel de teamă de ridicol, dânsul nu a vrut să iasă în stradă. Dar cel mai important, nu-i cunoaște pentru că ei nu seamănă cu prietena domniei sale. Se face că unii, deloc puțini, nu ies în stradă de ”poantă”! Ei nici nu reprezintă o  singură ideologie și nici nu se luptă în mod special cu Traian Băsescu sau cu Victor Ponta. Unii poate vor (și) asta! Dar alții nu vor (și) asta! Aici e toată treaba! Sau, dacă e musai – ”poanta”!

În plus, domnia sa se miră că protestatarii nu ies în stradă împotriva ”agramatului” ministru Gigel, dar nu ne spune dacă este relevant că s-a ieșit împotriva incapabilului, dar cărturarului, ministru Barbu! Că mulți dintre protestatarii de azi au criticat dur, și la momentul respectiv, prestația domnului Marga, iarăși nu pare să aibă vreo relevanță. Nu! Domnul Liiceanu ține neapărat ca protestatarii să iasă acum, împotriva a toate (deși nu chiar împotriva tuturor), ori să tacă pe vecie. Nu contează că protestarii au criticat parlamentarii (așa cum pretinde chiar domnul Liiceanu), dar că nu au contestat și instituția în sine a Parlamentului, în jurul căruia au făcut lanț simbolic, pentru a păzi Legea de cei care o fac. Nu contează că asta ar putea arăta că nu despre anarhism generalizat e vorba – deși, da, e posibil ca printre protestatari să fie și oameni pentru care anarhismul e o cale. Nu contează, se pare, nici că s-a cerut și se cere demisia lui Victor Ponta, fie și pentru motivul formal că a ajuns purtătorul de cuvânt al RMGC, la fel cum s-a cerut și demisia domnilor Șova și Barbu sau a doamnei Plumb.

De fapt, așa cum a observat cineva, domnul Liiceanu nu vorbește despre protestatari, cât despre sine! Absent din stradă, o mustră pentru că nu face parte din ea. Și asta pentru că e oprit de pudoare ideologică. Căci ne sugerează, mai mult sau mai puțin limpede, că protestele ar trebui să stea sub semnul unei ideologii. Una care, eventual, să-i fie agreabilă. Îl înțeleg. Dar cred că greșește. Și poate că dincolo de stilistică, ar trebui să nu uite că cianura nu este o metaforă. Poate fi măsurată, cântărită, efectele ei pot fi cuantificate. Cianura este o realitate. Ca și Roșia Montană! Ca și gazele de șit! Ca și oamenii din stradă. Ca și faptul că oamenii aceia nu au o singură ideologie, nici nu vor să aibă o singură ideologie și nici nu e musai să aibă o singură ideologie. Ei au dreptul să fie cetățeni cu glas și asta chiar în numele propriilor lor credințe sau chiar a lipsei de convingeri ideologice.

Și tocmai în aceasta stă identitatea a ceea ce deja e cunoscut sub numele de Uniți Salvăm: în însăși unitatea care a trecut de ideologii și s-a transformat în act! Iar dacă, pe lângă atingerea scopurilor declarate public și în mod cât se poate de limpede, se va întâmpla  și ”să ne simțim bine”, atunci, fie!

Chiar dacă expresia ar putea fi înțeleasă de către cei mai răuvoitori, inclusiv ca o parodiere (nu prea bună) a unui celebru slogan politic!

http://silviudancu.ro/socialpolitic/domnul-liiceanu-fata-cu-reactiunea.html

 

Text preluat de pe HERALD