Stilul american

Gura pacatosului adevar graieste…

DE CE TREBUIE SĂ DEMISIONEZE PREȘEDINTA CCR?
De Adrian Severin – https://www.estica.ro/news/de-ce-trebuie-sa-demisioneze-presedinta-ccr

Acum mai mulți ani, pe când eram membru al Curții de arbitraj comercial internațional de pe lângă Camera internațională de comerț de la Paris, plenul acestei instituții a refuzat confirmarea numirii ca arbitru a unui eminent expert în dreptul transporturilor, întrucât soția lui, pare-mi-se tot jurist, băuse, cu puțin timp înainte, o cafea cu avocatul uneia dintre părțile procesului în care ar fi urmat să arbitreze.
Cu toții am fost de acord că omul era un specialist de marcă și de aceea desemnarea lui era perfect justificată, precum și că, indiferent de legăturile lui personale, directe sau indirecte, cu avocații părților, și-ar fi îndeplinit mandatul cât se poate de corect, dar am concluzionat că, pentru a apăra credibilitatea instituției la conducerea căreia ne aflăm, evitând și cel mai mic motiv pentru speculații negative, este mai bine să refuzăm confirmarea.

Pentru eleganță, s-a decis ca Secretariatul să ia contactul cu arbitrul propus, să îi comunice rezervele noastre și să îi sugereze ca, pentru a evita refuzul Curții, să refuze el desemnarea înainte ca noi să facem oficială decizia noastră. Ceea ce s-a și întâmplat.
Nu știu dacă acest standard mai este în vigoare azi la Paris, dar, cu certitudine nu este cunoscut în România.

CE ESTE ȘI CE TREBUIE SĂ FIE CURTEA CONSTITUȚIONALĂ?
Curtea Constituțională este, așa cum o spune și Enciclopedia juridică română, dar cum mai toți o ignoră, o Adunare constituantă permanentă cu competența limitată la interpretarea oficială și de aceea general obligatorie a prevederilor Constituției, în așa fel încât concepția politică existentă la adoptarea ei să fie conservată, dar, în același timp, înțelegerea respectivelor prevederi să fie și adaptată la realitățile sociale în permanentă schimbare, cu toate nevoile lor curente. Astfel bazele ordinii publice rămân stabile fără a deveni anacronice.

Spre deosebire de celelalte legi, legea fundamentală, Constituția, care este sinteza juridică a identității naționale și totodată forma esențializată în expresie juridică a concepției politice adoptate pentru a da conținut contractului social (cel între cetățeni și între cetățeni și instituțiile sistemului lor de organizare politică comunitară), trebuie să dureze și, deci, nu se poate schimba ușor.

Pentru ca ea să fie interpretată și aplicată unitar, dar și pentru ca dinamica vieții comunitare și realitățile noi apărute în siajul acesteia să nu fie sufocată de concepții politice vechi, a fost creată Curtea Constituțională ca instituție unică și de sine stătătoare, de control al conformității constituționale sau de contencios constituțional. Ea este o instituție politică operând cu instrumente juridice, chemată să garanteze echilibrul și cooperarea între puterile statului (legislativă, executivă și judecătorească) în cadrul unui anumit sistem de organizare a societății – în cazul României, sistemul democratic, republican, parlamentar (nu semiprezidențial).

De aceea, CCR nici nu poate face parte din puterea judecătorească, iar membrii săi sunt numiți politic de o manieră care să respecte cât mai exact opțiunile politice ale societății (la un moment dat, dar și în evoluția lor) reflectate în structura Parlamentului și în persoana Președintelui Republicii (la rândul său garant, fără puteri executive, al ordinii constituționale și mediator între puterile statului, precum și între stat și societate).

Un mecanism atât de complicat chemat a răspunde unor nevoi atât de complexe, ca orice alt mecanism complicat, se poate deregla ușor. În cazul României – caracterizat de tradiții autoritare și egalitate în organizarea societății, de un mare deficit de cultură politică și juridică la nivel de masă, precum și de o clasă conducătoare cu interese și concepții oligarhice, a cărei alergie la tot ce este democratic a condus la alergia față de tot ceea ce este valoare și interes național – dereglarea s-a produs rapid și dramatic.

Faptul s-a reflectat în alternanța deciziilor luminate, mai multe la început, cu deciziile catastrofale, tot mai numeroase odată cu trecerea timpului, cele din urmă adoptate în special în momente critice, sub presiuni politice (le-aș numi mai exact violențe politice ale deținătorilor puterii executive) exercitate cu intenția de a înlocui democrația (sau meritocrația) cu oligarhia. Din instrument al conservării ordinii democratice, CCR s-a transformat în instrument al emergenței nelegitime a ordinii oligarhice. Din instituție creată pentru a garanta democrația constituțională română, în instituție folosită chiar împotriva scopului pentru care a fost concepută, respectiv ca demolator al ordinii democrate și schelă de susținere a unei ordini opuse, oligarhice.

Desființarea Curții Constituționale nu ar rezolva nimic în sensul reabilitării democrației și / sau meritocrației. Dimpotrivă, ar da drum și mai liber pentru ascensiunea oligarhiei și, în ultimă instanță, a tiraniei. Când o piesă esențială a unei mașinării, menită să asigure coerența funcțională a angrenajului, se defectează, o repari, dar nu o arunci, lăsând ansamblul fără ea.

Marea noastră problemă este cu criza democrației și, mai exact, a statului național democratic suveran român, iar nu cu criza CCR. Recuperarea și reabilitarea statului va conduce și la repararea instanței de contencios constituțional. Statul nostru național democratic a devenit nefuncțional nu din cauza CCR, ci CCR a devenit nefuncțional din cauza derapajelor antidemocratice și antinaționale ale puterilor statului. Desigur, cu privire la aceste derapaje CCR poartă o mare vină; dar lichidarea CCR nu rezolvă problema, ci doar o agravează.

MANDATUL VICIAT AL PREȘEDINTEI CCR
Dar nu despre asta vreau să vorbesc acum, ci despre presiunea populară care trebuie să conducă la plecarea actualei președinte a Curții.
Comentariile mele anterioare legate de natura și funcțiile CCR au fost menite să arate că, spre deosebire de Președintele României, care trebuie să medieze între puteri pentru a păstra echilibrul lor dinamic rămânând mereu în afara lor, instanța de contencios constituțional nu are a dialoga cu ele, ci doar a le ghida cu caracter obligatoriu în cadrul ordinii constituționale și a soluționa litigiile dintre ele.

Președintele nu poate decide, ci numai facilitează. Ca mediator poate depune diligențe, dar nu poate decide nimic. CCR nu are o funcție de prudență și diligență, ci una de decizie în apărarea ordinii publice. De aceea, această instituție, pentru a rămâne neutră și imparțială raportat la interesele și comportamentele puterilor statului dintre care și din care nu face parte, nu are dreptul și nici nevoia de a avea alte legături cu ele în afara celor jurisdicționale.

Chestiunile administrative, dacă apar, se rezolvă la nivelul aparatului administrativ (secretariatul) Curții, iar nu prin implicarea judecătorilor. Ca să nu mai vorbim că pentru o instituție cu doar nouă membri de bază, asemenea nevoi nu au cum fi atât de complexe încât să reclame implicări la vârf. Chiar dacă astfel de nevoi ar apărea ele trebuie consumate la vedere, de preferință în scris.

Prin urmare, nu există nici un motiv pentru care președintele CCR trebuia să se întâlnească cu șeful Guvernului. Mai ales într-un moment în care Guvernul, ca și titularul biroului în care cei doi s-au întâlnit, președintele Senatului, lider al unui anumit partid, aveau interese directe într-o anumită soluție dată unei cauze aflate pe rolul Curții.

Instanța de contencios constituțional trebuie, așa cum am arătat, să delimiteze cadrul în care puterile statului se pot mișca. De aceea, orice conversație cu acestea în afara procedurilor oficiale este interzisă. Ea creează dubii cu privire la corectitudinea Curții, în condițiile în care respectul cetățenilor pentru lege și ordinea socială decurgând din el nu se bazează pe teama de sancțiune, de puterea de coerciție a statului, ci pe încrederea generală că legea este dreaptă, justă, adecvată, corect adoptată și interpretată în interes comun.

Or, cum poate fi menținută această încredere atunci când președintele CCR are întâlniri de taină cu șefii puterilor interesate în deciziile sale? Nu se poate! Și atunci cel vinovat de această neputință trebuie să plece. Nu ca pedeapsă, ci ca măsură de igienă necesară recuperării încrederii instituționale.
Vorba colegilor domniei sale, prin simplul fapt al întâlnirii de taină cu cineva cu care nu avea de ce, nu putea și nu trebuia să se întâlnească, doamna Simina Tănăsescu „a alterat mandatul” al cărei titular era.

Mai precis a compromis încrederea esențială în corectitudinea exercitării acelui mandat. Astfel, mandatul cu pricina a fost și rămâne viciat structural, integritatea și credibilitatea sa fiind esențialmente afectate prin acțiunea nelegitimă a deținătorului său.

Cât timp acesta va continua să îl exercite neîncrederea va continua să existe. Și nu doar la adresa numitei doamne și nici măcar nu numai la adresa CCR, ci la adresa viabilității și vitalității ordinii noastre publice, afectând o coeziune națională și așa profund deteriorată de lovitura de stat continuată în condițiile căreia trăim, cu momentul ei culminant din decembrie 2024.

ȘTIINȚĂ JURIDICĂ ȘI CONȘTIINȚĂ JURIDICĂ
Pot crede că doamna Tănăsescu nu a fost animată de intenții rele. Dacă intențiile nu o descalifică, instinctele o fac. Simina Tănăsescu nu are instincte de jurist, ci de politruc. Iar asta o descalifică în calitate de jurist.
Când era consilier prezidențial, instinctul i-a spus că, fiind o părticică din Vodă, ca membru al echipei de yesmani și sicofanți de la Cotroceni, este mai mult decât firesc să îl abordeze pe unul dintre membrii CCR pentru a-i cere să favorizeze o anumită decizie.

La urma urmei de ce să nu o facă?! Doar îi cerea ceva unui „coleg” și colegii trebuie să se ajute între ei, iar totul era în interesul șefului său care pentru ea se confunda cu statul. Astfel totul era în interesul statului. Tot ce crede și vrea șeful (statului) este „legal”; nu el este sub lege, ci legea este sub el. Nu-i așa?!

Cu certitudine nu lipsa de cunoștințe juridice, ci de instinct juridic o face pe doamna Tănăsescu să confunde guvernarea prin lege cu guvernarea legii. Legea este expresia puterii. Ce cred deținătorii puterii și ce fac ei este, deci, legal. Pentru această profesoară de drept constituțional, cu numai doi ani de experiență ca judecător, nu Constituția ne guvernează, ci aceia care, deținând puterea de a o aplica dețin și puterea de a o interpreta și se folosesc de aceasta dându-i înțelesuri potrivite cu ceea ce cred ei că este bine pentru grupul lor interese identificat cu statul; ei sunt statul întrucât au confiscat statul.

Într-un studiu publicat de Simina Tănăsescu după lovitura de stat din 2024, la care a fost complice în calitate de membru CCR, ea teoretiza supremația securității statului a cărei apărare o punea deasupra apărării drepturilor omului și cetățeanului. Aceasta pe când Constituția noastră din 1991 are ca principal subiect cetățeanul ca titular originar al suveranității din care își trage puterea și suveranitatea statului.
Un stat liber cu adevărat este un stat cu cetățeni liberi.

Un stat guvernat de lege este acela în care legea are ca fundament și argument puterea cetățeanului, iar nu cea a unor instituții birocratice auto legitimate. Nesiguranța cetățeanului se transferă în nesiguranța statului; siguranța statului nu se poate consolida prin mărirea nesiguranței cetățenilor.Nucleul dur din punct de vedere etic și ideologic al Constituției României sunt drepturile (și obligațiile) cetățenilor, iar nu construcția instituțională. Aceasta derivă din cele dintâi și este pusă în slujba lor.

Desigur că drepturile individuale pot cunoaște anumite limitări pentru a permite armonia colectivă, dar binele colectiv nu este unul definit pe deasupra indivizilor și fără legătură cu ei, potrivit unor interese de clan, ci reprezintă sinteza intereselor individuale și rezultă din ele.

Președinta CCR, cea care în calitate de consilier al unui lider politic, a crezut că apărarea constituționalității înseamnă supunerea față de directivele acestuia, are convingerea intimă că cetățeanul este subordonat statului și nu statul în serviciul cetățeanului. Iar atunci când o instituție democratică cu funcția de garant al democrației are în compunerea ei persoane cu instincte antidemocratice, rezultatul este coruperea ordinii democratice. Or, o ordine statală coruptă generează corupție la nivelul instituțiilor, și de acolo la cel al cetățenilor zi de zi, ceas de ceas și în proporție de masă.

Vă dați seama ce le spune studenților profesoara Simina Tănăsescu și ce juriști (constituționaliști și nu numai) va a avea România în viitor?! Sesizați pericolul existent nu numai pentru activitatea CCR de astăzi, ci și pentru viitorul ordinii de drept a națiunii române?!

OBLIGAȚIA DE A PLECA
Surprinsă în flagrant de neconstituționalitate ca reprezentant al administrației prezidențiale, doamna Tănăsescu a demisionat nu pentru că și-ar fi recunoscut vreo vină sau pentru că ar fi crezut că îndeplinește un act de onoare, ci pentru că așa i-a cerut Președintele României, în numele căruia acționase, ca să își salveze imaginea.

De această dată, șeful instituției compromise este ea însăși. Or, ea nu are nici o apăsare de conștiință. Și-a făcut doar datoria cooperând cu instituțiile pe care chipurile le ține în țarcul constituțional, tot așa cum o fostă odioasă președintă a ÎCCJ, Livia Stanciu, își făcea datoria servind „parteneriatul de nădejde” între judecători și procurori. În ambele cazuri, evident, împotriva celor de la care legea își trage legitimitatea și care așteaptă protecția statului respectuos față de ea.
În condițiile unei Constituții multiplu violate și aflată în moarte clinică, asemenea fapte nu sunt explicit incriminate și sancționate.

Singurul care îi poate impune demisia doamnei Tănăsescu este poporul. Și nu doar demisia din funcția prezidențială obținută ca recompensă pentru un demers menit a deturna judecata CCR, și nici doar din cea de judecător de constituționalitate, ci din profesia juridică. Cu asemenea instincte nu poți fi jurist. Cel puțin nu jurist într-un stat de drept. Adică un stat democratic guvernat de lege.

Poate așa va înțelege și domnia sa și cei care iau lumină de la ea, cine este deținătorul adevăratei puteri; a puterii celor fără de putere pe care ea și clanurile corupte servite de ea o disprețuiește absolut.

P. S. Pentru amatorii de banane și blugi sau membrii sectei #rezist care îmi vor contesta dreptul la opinie punând agresiv întrebarea retorică „tu vorbești?!”, fac următoarele precizări:
1. Dacă am greșit cu ceva mi-am ispășit pedeapsa și deci sunt … „reeducat”. Dovada reeducării și obligația subsecventă ei este de a mă ridica împotriva altora care greșesc și trebuie reeducați.

2. Dacă am fost victima unei înscenări judiciare orchestrate de o justiție coruptă și politizată, sunt obligat să lupt pentru ca alții să nu mai cadă pradă aceluiași sistem. Chiar dacă asimetria puterii este mare, nu dau înapoi. Cel puțin voi fi încercat și nu voi fi capitulat.