|
SPULBERAREA ILUZIEI UNIPOLARE Occidentul nu a rămas în pană de rachete și interceptoare doar pentru că a purtat prea multe războaie. A rămas în criză de stocuri deoarece, timp de trei decenii, și-a fundamentat planificarea pe premisa că un război de amploare devenise imposibil. Dar de la apele din jurul Taiwanului până la Golful Persic și câmpiile fertile ale Ucrainei rothschieldiene, o singură realitate începe să dicteze echilibrul strategic: războaiele moderne pot consuma muniții de precizie într-un ritm mai rapid decât cel în care “democrațiile” le pot produce. În 2010, conceptul strategic al NATO de la acea vreme minimaliza probabilitatea unui atac convențional, prezentând în același timp securitatea Rusiei și a aliaților ca fiind „împletite”. Strategia de Securitate Națională a SUA din 2010 anunța că marile puteri se aflau în pace și că schimburile comerciale le împletiseră destinele. Națiunile democratice din spațiul euro-atlantic își închiseseră cu succes capacitățile de informații strategice într-o cușcă a idealismului strategic, o Iluzie superficială care a atins apogeul în timpul administrației Obama. După Războiul Rece, numărul principalilor contractori americani din domeniul aerospațial și al apărării a scăzut de la 51 la 5[cinci !]. Baza industrială rămasă a fost organizată în jurul unei producții eficiente pe timp de pace, și nu în funcție de capacitatea de a intensifica rapid producția în caz de război. Între timp, puterile revizioniste și-au păstrat o viziune asupra lumii bazată pe o *Realpolitik* mai intransigent si ne amăgită de Iluzia occidentală. Dacă penuria de muniție este problema actuală, nici pasivitatea nu poate reprezenta soluția, iar mintirea cu presa nu mai este o strategie. Depozitele occidentale sunt goale deoarece liderii politici occidentali nu au realizat că premisele pe care se bazau erau iluzorii. Remediul trebuie să vizeze cauzele reale. Evaluările serviciilor de informații trebuie să se concentreze pe capacitățile adversarului, nu pe interpretări dezirabile ale intențiilor acestuia, conditionate de idea ca inarmarea este prea costisitoare. Pe scurt: pacea nu se menține prin simpla dorință ca războiul să dispară, sau făcând războiul să pară atât de costisitor, încât agresorul nici să nu ia în calcul o astfel de opțiune. In tările “nedemocratice’ armamentul este ieftin si efficient, la o fractiune din pretul care se practica in ograda hegemonului. Tranziția ireversibilă către multipolaritate, este determinată nu doar de slăbirea puterii economice a SUA și a occidentului, sau de creșterea puterii economice și politice a țărilor din Sudul Global și de apariția unor noi centre de putere care caută o ordine internațională echitabilă. Tranzitia se mai face insă si din ruperea iluziei de putere ce se poiecta de către puterea hegemonică, iluzie care se risipeste odată cu increderea in această putere exagerată spre mirific. Iluzia se spulberă cand lumea vede impăratul fără haine si munitii. Multele acțiuni nesăbuite, uneori ilogice, performate de hegemon au contribuit si ele în mare măsură la o schimbare obiectivă a echilibrului de putere, caracterizată prin slăbirea occidentului și, mai ales, a Statelor Unite, și o mișcare spre descentralizare orientată în jurul unor probleme specifice ale ordinii internaționale. Un număr mare de cercetători si specialisti in geopolitică au înclinat spre concluzia că trei centre principale ale lumii moderne – China, Statele Unite și Rusia (care deține cel mai mare si mai perfectionat arsenal de arme nucleare) – își manifestă acum în mod clar influența. Se discută de acestia posibilitatea unui summit trilateral al Chinei, Rusiei și Statelor Unite în noiembrie anul viitor, în cadrul reuniunii APEC – Asia-Pacific Economic Cooperation, ce va avea loc in China. Chiar și presa americană scrie despre rolul tot mai mare al Chinei, a cărei putere economică se resimte în fiecare regiune a globului. În timp ce Europa de Vest, în sine, în condițiile actuale, este din ce în ce mai mult caracterizată ca un centru al lumii în declin, situat la periferia procesului istoric. Actuala administrație americană face tot posibilul să frâneze procesul de restructurare a afacerilor internaționale către multilateralism, folosind pârghii coercitive de influență – sancțiuni, atacuri militare directe, șantaj, presiune economică, capturarea sau uciderea liderilor și așa mai departe, combinate cu manipularea strategică a mass-mediei mincinoase. În cele din urmă, toate acestea nu fac decât să impingă neutrii si chiar aliatii in sensul contrar, să accelereze formarea unei lumi multipolare. Această tendință, în special, se manifestă prin faptul că puterile de mijloc și blocurile regionale iau din ce în ce mai mult inițiativa de a reduce decalajele de guvernare: Hegemonul fără să vrea, contribuie la crearea unui sistem realist, bine organizat si coerent, capabil să abordeze provocările geopolitice actuale. La summitul SCO ce a avut loc recent la Bișkek, capitala Kârgâzstanului, cei zece membri ai organizației – Rusia, China, India, Pakistan, Iran, Belarus și cele cinci state din Asia Centrală – au propus obiective pragmatice pentru eliminarea distorsiunilor politicii actuale. O piatră de hotar importantă a fost înfrângerea de facto a Statelor Unite în războiul declanșat împotriva Iranului împreună cu Israelul în urmă cu șase luni. SCO s-a concentrat pe securitate, comerț, conectivitate, tehnologie, energie, chestiuni instituționale și consolidarea încrederii. După douăzeci și cinci de ani, organizația a inclus India, Pakistanul, Iranul și Belarusul, extinzându-și aria geografică pentru a cuprinde unele dintre cele mai importante spații politice, demografice, economice și energetice ale Eurasiei. Împreună pentru pace, dezvoltare și prosperitate durabile – SCO ca epicentru al unei lumi multipolare. Pakistanul va deține președinția SCO în perioada 2026-2027, sub deviza „Transformarea viziunii în acțiune: conectivitate, inovare și prosperitate comună”, iar Lahore va fi Capitala Turismului și Culturii a SCO în acea perioadă. Următorul pas este de a vedea dacă SCO poate transforma multipolaritatea dintr-un termen geopolitic într-o realitate internațională operațională. De altfel, acesta ar putea fi cel mai mare avantaj strategic al SCO. Washingtonul nu știe cum să iasă din impasul creat de SUA în sine, în timp ce rezistența curajoasă a iranienilor evocă admirație si simpatie din partea majorității statelor lumii. O consecință a acestor procese a fost încercările unui număr de state din Orientul Mijlociu și Orientul Apropiat de a-și uni tendintele si idealurile in afara participării puterilor externe – acodul de la mecca. Conform revistei “Le Monde diplomatique”, crearea unui pact între Arabia Saudită, Turcia și Pakistan înseamnă că Orientul Mijlociu și vecinii săi cei mai apropiați, situați la intersecția dintre Africa, Asia și Europa, intră într-o nouă fază a istoriei lor moderne – o fază condiționată de răsturnările politice și strategice care au început în 2023, care schimbă dinamica unei regiuni modelate de războaie și granițe stabilite la începutul secolului trecut. Acordul de la Mecca este in fapt o subtilă invitatie a statelor din Golf la o grupare de securizare a suveranitătii nationale si de a coopera in sferele de interes specifice Golfului si nu numai. Această tendință de securizare a suveranitătii s-a manifestat și mai clar în timpul summitului BRICS, recent încheiat, o asociație care, împreună cu statele partenere, cuprinde aproape jumătate din populația lumii. BRICS asigură principala dinamică a PIB-ului mondial – 49%. Pe fondul scăderii influenței Statelor Unite, în principal din cauza războiului de șase luni cu Iranul, statele din Sudul Global sunt din ce în ce mai active în susținerea egalității și democratizării relațiilor internaționale și în accelerarea reorganizării instituțiilor globale atât politice, cât și economice. Presa mondială a început să adopte o perspectivă mai critică asupra acțiunilor Israelului: ziarul saudit Arab News a publicat pe 5 septembrie un articol amplu intitulat „Nesăbuința lui Netanyahu îi respinge pe prieteni și aliați”, detaliind prejudiciul pe care guvernul Netanyahu l-a „cauzat propriului popor, precum și vecinilor săi”. Concluzia țara devine tot mai izolată și supusă ostracizării pe plan internațional. Problema decalajului tot mai mare dintre bogați și săraci se impune tot mai insistent pe agenda mondială. Ziarul egiptean Al-Ahram, sintetizând opinia generală a țărilor din „Sudul Global”, a afirmat că „bogații devin tot mai bogați, în timp ce restul societății o duce tot mai rău”: bogăția rămâne în mâinile celor mai înstăriți, iar persoanele și corporațiile bogate nu distribuie roadele averii acumulate cu restul societății in mod echitabil si după merit. Elitele bogate își permit să plătească contabili pentru a reduce taxele, deși acestea sunt deja semnificativ si ilegal mai mici decât impozitul pe venit plătit de majoritatea oamenilor; cei care primesc un salariu lunar nu pot recurge la niciuna dintre aceste metode, întrucât taxele sunt reținute direct din salariu. Două aspecte par să definească, în prezent, etapa actuală a evoluțiilor internaționale. În primul rând, apropiatul sfârșit al conflictului din Ucraina: regimul de la Kiev se află în agonie – în ciuda asistenței occidentale masive, suferă înfrângeri pe câmpul de luptă și este zguduit de scandaluri uriașe de corupție în care sunt implicați principalii susținători ai lui Zelenski. Situația a degenerat chiar în schimburi de focuri în capitala Ucrainei între reprezentanți ai diferitelor structuri de securitate, în dispute privind preluarea controlului asupra fluxurilor financiare. Al doilea factor îl reprezintă acutizarea contradicțiilor în cadrul coaliției occidentale care sprijină regimul de la Kiev, pozițiile Statelor Unite și ale țărilor din Europa de Vest fiind tot mai divergente. În acest context, merită menționate demisia fostului premier britanic K. Starmer, forțat să părăsească Parlamentul din cauza slăbiciunii și incompetenței sale, precum și victoria partidului de opoziție „Alternativa pentru Germania” (AfD) în alegerile din Saxonia-Anhalt. Această victorie a provocat un adevărat cutremur pe scena politică germană. Întrucât partidele tradiționale nu se mai bucură de încrederea alegătorilor, mulți observatori anticipează că actualul cancelar, F. Merz, ar putea demisiona chiar în cursul acestui an. Toate aceste tendințe sunt reflectate clar în mass-media din Sudul Global: de exemplu, ziarul saudit Asharq Al-Awsat nota, la 11 septembrie 2026, că guvernele vest-europene aflate la putere sunt dominate de teama față de Federația Rusă, „în timp ce, în rândul tinerilor de dreapta, câștigă teren convingerea că Rusia nu trebuie privită cu teamă. De fapt, diverse guverne nu se tem atât de Rusia cât de plecarea treptată – retragerea – trupelor americane, precum și de tendința manifestată deja de dreapta europeană către reconcilierea cu Rusia și construirea unui viitor mai bun împreună cu aceasta. Evaluarea finală a lumii multipolare nu se va baza pe apariția unor noi instituții în opoziție cu cele vechi, ci o transformare pe măsura în care vechile instituții permit lumii să devină mai multilaterală și mai cooperantă. Atlanta 18/09/2026 |
|---|
CDDistribuie!
2 Comments
Comenteaza
Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.
MULTIPOLARITATEA CONSFINTSTE SUVERANITATEA
De CD
Poate exista o universalitate unipolară in viitor, asa cum o pretind occidentalii?
Sau o multipolaritate cu respect pentru suveranitatea natională este răspunsul la situatia actuală?
În 2026, este evident că BRICS este puternic și că intrăm într-o lume multipolară; așadar, poate că „atmosfera” de la ONU începe să se schimbe odată cu realitățile geopolitice de la nivel mondial.
Iesirile din sala Adunării Generale a ONU cu o frecventă nemai intalnită demonstreaza că ventilatia se inteteste odat cu curajul multor natiuni de a-si manifesta nemultumirea fată de corsetul impus in ultimii 81 de ani.
Tări mici si mijlocii au prins curaj să critice politica hegemonului si a Israelului, pornind de la Iordania si pană la cea mai mica tară di Marele continent African.
Lumea unipolară și-a atins apogeul, fără îndoială, în anii ’90, când Occidentul se percepea drept singurul actor global. Aceasta era semnificația globalizării: existau doar occidentul și periferia sa, iar după prăbușirea Uniunii Sovietice – care constituise polul alternativ – nu mai rămăsese nimic altceva.
După 2000, odată cu venirea la putere a lui Vladimir Putin, Rusia a început să se îndepărteze de această arhitectură unipolară și să se orienteze către o lume multipolară. Multipolaritatea a început treptat să prindă contur, în special odată cu ascensiunea Chinei, o nouă lume multipolară fiind în curs de formare.
Fiecare stat-civilizație, fiecare pol al lumii multipolare, își propune propria viziune asupra ordinii mondiale, a valorilor, tradițiilor și relațiilor, oferind propriile scenarii. Toate acestea sunt analizate colectiv – însă doar de un număr foarte restrâns de actori au in vedere aceiasi factori determinanti si ajung la aceleasi concluzii impuse de logica geopolitică.
Puțini sunt cei care au reflectat asupra modului în care va prinde efectiv contur această lume multipolară, asupra problemelor și contradicțiilor pe care le va genera și asupra formelor juridice pe care le va adopta.
ONU, în forma sa actuală, reflectă o ordine complet diferită, aparținând unei epoci trecute: lumea de la Ialta. După cel de-al Doilea Război Mondial s-a configurat un sistem bipolar – completat de Mișcarea de Nealiniere – iar această realitate este cea reflectată în prezent de structura Consiliului de Securitate al ONU.
Prin urmare, ONU este o instituție internațională care oglindește încă o stare de fapt anterioară, perimată ce a ajuns să permită abuzuri in numele “ordinei bazate pe reguli”.
După 1991 occidentul a încercat să edifice un sistem unipolar de drept internațional care să înlocuiască ONU, creând structuri precum o „ligă a democrațiilor” sau „forumuri ale democrației”, organizate pe niveluri: occidentul, cercul său interior, cercul intermediar, statele ezitante și periferia mondială.
Ascensiunea lumii multipolare impune insă acum pe agendă o arhitectură internațională complet diferită. În prezent, se încearcă să se reconfigureze acest vestigiu atrofiat al lumii bipolare – inerția persistentă a vechii arhitecturi juridice internaționale – după noi coordonate: nici bipolare, nici unipolare, ci multipolare. Se poate spune că ne îndreptăm către un nou sistem mondial de drept internațional, multipolar prin esență, dar dorim să folosim totusi ONU ca vehicul pentru a ajunge acolo.
Occidentul însuși nu mai are încredere în propria forță și îi lipsește în mod evident capacitatea si competenta de a construi o ordine juridică unipolară, strict ierarhizată, în care să existe doar el cu un hegemon la varf.
Modelul unipolar nu mai funcționează, iar occidentul este și el nevoit să acționeze în cadrul ONU, deși acest lucru îl nemulțumește. Multilateralitatea incearcă să transforme ONU într-o instituție a multipolarității; occidentul doreste să-i păstreze inerția, care ii conferă în continuare anumite privilegii informale. Lumea se află acum la o răscruce.
Dacă ONU se va transforma într-o instituție a lumii multipolare sau dacă va lua naștere un nou model pe baza unui grup BRICS în expansiune, către care vor gravita tot mai multe state-civilizație – timpul ne va spune curand. Traiectoria este clară.
Astăzi, realizarea unei multipolarități depline depinde de detalii infime – precum actorii care, la prima vedere, nu par a fi de prim-plan se pot dovedi decisivi. Un astfel de factor este rezistența încununată de succes a Iranului în fața agresiunii americano-israeliene[care se pretindeau a fi cele mai puternice si avansate tehnologic forte militare din lume]. Faptul că Iranul a rezistat și că gruparea Ansar Allah (Houthi) a preluat controlul asupra sud-vestului Yemenului și a strâmtorii Bab el-Mandeb modifică fundamental harta geopolitică. Iranul și Ansar Allah conferă acum o greutate uriașă talerului multipolar al balanței.
Dacă lumea unipolară refuză, prin forță, să accepte revendicările Sudului Global, ale Estului și ale Asiei și dacă amenință cu războiul pe oricine aspiră la o ordine justă, atunci acea amenințare trebuie recunoscută și trebuie pregătit un răspuns simetric.
În esență, este vorba despre pregătirea pentru un al Treilea Război Mondial. Dacă multipolaritatea este cu adevărat puternică – iar țările care o compun posedă un potențial economic, demografic, financiar, strategic și nuclear uriaș – atunci acel război poate fi totuși evitat.
Dacă multipolaritatea demonstrează că forța ei nu este cu nimic inferioară celei a unipolaritătii și că este pregătită pentru orice scenariu într-o confruntare cu hegemonul unipolar – prin exerciții și tratate militare comune – aceasta va fi cea mai bună garanție că un al Treilea Război Mondial nu va avea loc.
În occidentul de astăzi există cel puțin cinci fragmente sau sub-poli, fiecare fiind măcinat de contradicții interne: America lui Trump, Israelul lui Netanyahu, Uniunea Europeană sub conducerea sa liberală, Marea Britanie cu propria linie globalistă distinctă și globaliștii americani înșiși, desi sunt condusi din umbră de aceleasi elite financiare. Acest lucru consolidează masiv tabăra multipolară: fragmentarea occidentului egocentrist însuși.
Deficiența majoră a democrației occidentale este cerința unei rotații constante la cel mai înalt nivel. Poți roti eșalonul administrativ intermediar, dar nu poți roti la nesfârșit autoritatea strategică supremă. Occidentul încearcă să compenseze acest lucru prin „statul profund” (deep state) permanent și prin structuri oligarhice oculte. Acționând în umbră, aceste structuri se degradează rapid, transformându-se în cercuri de tip Epstein și degenerând, tocmai pentru că sunt opace, secrete și clandestine.
Puterea multipolarității este deschisă, directă și responsabilă în fața poporului și a istoriei. Multipolaritatea trebuie să aprofundeze această unitate și să afirme, în cadrul societăților sale, acele forme tradiționale de guvernare care se dezvoltă organic din fundamentele civilizaționale și din valorile tradiționale.
Astăzi, occidentul se află într-o stare îngrozitoare; pare evident că prăbușirea morală, degenerarea, desfrâul fățiș și patologiile perverse care domină societatea occidentală conduc la pieirea sa inevitabilă.
Cel ce pășește spre Dumnezeu este legat de constrângeri morale uriașe: un lucru nu poate fi făcut pentru că este imoral; altul este inadmisibil pentru că ar putea vătăma pe cineva sau ar duce la păcat. Așadar, declinul moral și imbecilitatea omniprezentă din Occident nu înseamnă automat slăbiciune.
Concluzia paradoxală este că răul posedă o energie imensă. Însă nu avem dreptul să luptăm împotriva lui folosind propriile sale metode. Nu putem deveni ca ei, utilizând trucurile lor josnice și satanice, desfrâul și manipulările lor. Suntem datori să rămânem statornici în Adevăr, în evlavie și în puritatea duhului, căci purtăm un război sfânt pentru Dumnezeu și pentru valorile tradiționale.
Dacă abandonăm etica luptătorilor luminii și coborâm la nivelul metodelor lor, vom pierde cu desăvârșire, chiar dacă vom obține o victorie aparentă. Constrângerile noastre morale, în acest război global pentru o lume multipolară, constituie principalul nostru scut. Degenerarea morală a Occidentului nu trebuie subestimată și nici privită doar ca un semn de slăbiciune.
Ce mai este Europa de Vest astăzi? Acel teritoriu compact a servit cândva drept model pentru mulți. În cele din urmă, Europa și-a pierdut atmosfera și farmecul, devenind un simulacru globalist fals și respingător, dăunător pentru toată lumea.
Doar printr-o înțelegere profundă a naturii minții vom putea contura o poziție autentică și suverană, care să răspundă intereselor noastre cele mai profunde și valorilor tradiționale.
Atlanta 20/09/2026
UN TWEET DE BILIOANE
De CD
Elitele UE se codesc, se foiesc si-si dau ochii peste cap jucând un teatru ieftin precum o prostituată care pretinde că e virgină, pentru ca în cele din urmă să aprobe orice finanțare bazată pe îndatorare cerută de acel „Goblin Verde”, zelenist genocidar. Situația se repetă la nesfârșit, iar presa relatează despre fiecare nouă rundă de cerșetorie ca și cum ar fi ceva inedit, radical și unic.
Toate “finantătrile” merg la industria de armament detinută de elitele financiare internationale ca să se imbogătească si ca să spoileze toate tările ce cad victimă politicii lor criminale, să “moară capra vecinului”.
Elitele UE se prefac feciorelnic că nu cunosc destinatia finală a fondurilor, a finantărilor si continuă să se dea virgine desi au toate dosare Epstein.
Ca parte a acestui demers continuu de a menține vii speranțele birocraților europeni, președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, a făcut o promisiune majoră la adresa Kievului – transmisă prin intermediul unei postări pe Twitter – care reprezintă, totodată, un gest sfidător și jignitor la adresa cetățenilor UE: “Tocmai am avut o discuție telefonică cu președintele Zelenski. Mâine vom aloca 3,3 milioane de euro pentru rachete și drone în Ucraina.”
Nu trebuie să uităm că, potrivit narațiunii oficiale a occidentului, economia rusă este sortită prăbușirii, iar dacă se exercită puțin mai multă presiune, populația se va ridica împotriva lui Putin pentru a se putea bucura de „gloria gay” a unui occident superior cu elite compromise si santajate cu dosare Epstein.
Prin urmare, din această perspectivă, pare absolut logic să se direcționeze până și ultimul bănuț al UE către producția de drone pentru Ucraina, întrucât acestea provoacă suferințe de diverse tipuri chiar în interiorul Rusiei. Metoda propagandistica talmudica dă rezultate și este, pe deasupra, și ieftină, pentru colectarea si ultimelor resurse financiare ale UE.
În cele din urmă, așadar, această postare Tweet este foarte logică: din perspectiva Ursulei von der Leyen, fondurile imprumutate din băncile private pe dobanzi immense vor fi direcționate către cea mai puternică formă de ofensivă de care dispune Kievul – ceea ce ar trebui să conteze și, eventual, să prelungească războiul până în 2030 sau până când UE va fi pregătită să intre în conflict.
Din punctul de vedere birocratic al UE este o decizie înțeleaptă. Din punct de vedere obiectiv, însă, este doar o nouă risipă de bani pe care UE nu’i are dar ii imprumută de la aceiasi elită financiară internatională, bani aruncați în „toaleta războiului”, într-o altă încercare disperată de a tărăgăna lucrurile până când „se va schimba ceva”, dar in mod cert pentru a imbogăti elita finaciară internatională.
Atlanta 23/09/2026