Radu
329 aprobate
radu.g@yahoo.com
Misterul matematic pandeste pe vrajitorii algebrici si ii indeamna sa ramana inchisi dincolo de formulele de calcul.
Florin Smarandache este o rarisima exceptie, reusind sa fie un ermetic perfect si totuti teribil de eluziv.
Este oare o lipsa de curaj de a te inregimenta sau de a te pune in spatele unei etichete sau o demonstratie de labilitate pe care unii o vad ca o lasitate necesara trecerii Rubiconului.
L-am intalnit pe domnul Smarandache intr-o dubioasa propunere de Premiul Nobel de catre un dubios academician de Dambovita cu iz de Ialomita: https://ioncoja.ro/florentin-smarandache-faceti-cunostinta
Dar iata-l cum se prezinta singur in Revista Artemis:
https://www.art-emis.ro/analize/sistemul-de-gandire-multialist-eseu-filosofic
Sistemul de gândire multialist – Eseu filosofic
Prof. univ. dr. Florentin Smarandache, S.U.A. 17 Octombrie 2024
Florentin Smarandache
Introducere
Multiple interacțiuni ocazionale cu colegi extra-occidentali din mediul academic ne-au deschis ochii în ultimele două decenii la teme care – cu câteva excepții notabile de specialiști dedicați și imparțiali – sunt abordate superficial în spațiul academic din ceea ce numim încă Occident. În lumea occidentală, unele idei, principii și acțiuni estice rămân neînțelese sau greșit judecate, deoarece avem o obstinație de a le adapta fără nuanțe, cu un reflex etichetard inconturnabil, în metodele noastre unice de gândire. Vizitele frecvente pe care le-am făcut în lumea extra-occidentală, la conferințe internaționale și seminarii științifice, sau cercetările post-doctorale în domeniul matematicii aplicate și tehnologiei, ne-au oferit un contact nemijlocit cu aceste culturi diverse, permițându-ne să ne îmbunătățim înțelegerea sistemelor lor de gândire și rezultând în multe jurnale de călătorie despre obiceiurile, religiile, filosofia, istoria, geografia și viața lor.
Zoroastrismul ne servește drept ilustrare a acestei șovăieli doctrinare occidentale. Aspectele sale oarecum paradoxale încântă majoritatea observatorilor occidentali, făcându-i cel mai adesea confuzi atunci când încearcă să clasifice această religie în cadrul sistemelor monoteiste, dualiste sau pluraliste. Totuși, impunerea conceptelor a căror semnificație originară vizează alte doctrine nu va reuși să definească cât de cât complet această religie. Mai degrabă decât să subliniem trăsături monoteiste sau politeiste, sau chiar trăsăturile neutrosofice – așa cum am făcut într-unul din scilog-urile mele (Smarandache, 2023, 84 și urm.) -, nu ar fi mai benefic pentru gândire să extindem categoriile actuale?
Alternativ, putem privi în filosofia occidentală la monismul neutral, care – pentru a spune simplist – susține că mintea și corpul nu sunt două entități distincte, ci sunt compuse din același “materie” neutră, sau ca o margine fluidă (indeterminată) între non-fizic și fizic (Smarandache 2023c). În acest sens, David Hume a propus „impresiile” sau „percepțiile” ca realități primare ale experienței, în timp ce William James a considerat că materialul neutru este o “confuzie zgomotoasă și tumultoasă” numită „experiență pură”, iar Bertrand Russell, mai aproape de timpurile noastre, a făcut referire la entitățile neutre ca „sensibilia”. Monismul neutral[1] este de fapt pluralist, în sensul că recunoaște existența mai multor astfel de elemente (spre deosebe de monismul metafizic), dar este monist în sensul că susține că elementele fundamentale ale universului sunt toate de același tip (împotriva dualismului minte-corp). Deoarece nu ne încadrăm strict în categoria monismului, acceptând neutralități sau indeterminări – nu ar fi mai benefic pentru gândire să extindem categoriile actuale?
În continuare, vom oferi câteva exemple suplimentare de acest tip; cititorii pot adăuga propriile lor exemple pentru a completa imaginea. Exemplele nu sunt limitative, dar întrebarea persistă: nu ar fi mai benefic pentru gândire să extindem categoriile actuale? Se întâmpla să citim un studiu recent al lui Ethan Brauer când schița unui răspuns la întrebarea de mai sus s-a conturat de la sine pe hârtie. Lucrarea extinsă a lui Brauer abordează un subiect complet diferit și îngust, dar care poate fi extins din sfera sa limitată – analiza modală a infinitului potențial. Brauer a extins o teorie a aritmeticii clasice de ordinul al doilea pentru a include (intrinsec) axiome bine fundamentate pentru „secvențe fără lege” (lawless sequences)[2]. Secvențele de alegere liberă sunt centrale pentru teoria intuționistă a continuum-ului, dar, de vreme ce teoremele analizei intuționiste sfidează analiza clasică, mulți matematicieni resping conceptul. (Brauer 2023) Mutatis mutandis, căutarea noastră este similară.
Sisteme UniPolare, BiPolare, TriPolare, PluriPolare și, generalizând, Sisteme MultiPolare. Definiții și exemple
În această secțiune, vom analiza definițiile și semnificațiile sistemelor fundamentale de organizare a gândirii occidentale și le vom exemplifica, incluzând scenarii din doctrinele estice.
Monismul: totul este unu
Monismul este o filozofie și o doctrină metafizică care postulează o singură realitate ultimă și coerentă. Universul este compus dintr-o singură „idee” sau „substanță” generală, sau o singură zeitate ultimă, . Totul este doar o manifestare a acestei singure realități/substanțe/zeitate. Acesta este un Sistem UniPolar, adică: = ∞, unde este o „idee”, o „substanță”, etc., iar ‘∞’ este „lumea”, „realitatea”, „totul”. Școlile de filozofie moniste susțin că fie totul este material (materialism), fie totul este mental (idealism), și abolesc distincția dintre corp și minte în favoarea explicării tuturor fenomenelor ca expresii ale unui singur principiu unificator[3].
Christian Wolff a creat termenul „monism” în secolul al XVIII-lea în lucrarea sa „Gânduri raționale” [Logica germană] (1728): „trebuie să admitem o Singură Ființă necesară și auto-existentă” (Wolff, 1770). Wolff aprofundează legătura minte-corp în „Psychologia Rationalis” (1734). El crede în validitatea monadologiei leibniziene, dar aplicată doar ideilor, respingând panpsihismul monistic care este central în metafizica lui Leibniz[4]. În Hinduism, ideea de Brahman – realitatea ultimă sau puterea cosmică supremă — este adesea asociată cu monismul. Majoritatea hindușilor urmează principiile monastice și consideră că „Brahman este totul și totul este Brahman”[5]. Filosofia Advaita Vedānta, care este considerată un fel de non-dualism absolut, reflectă de asemenea acest punct de vedere.
Într-o simplificare accesibilă, monismul poate fi redus la două tipuri: un monism substanțial, întâlnit în religii precum Budismul și Hinduismul, în Est, sau la filosofi precum Spinoza, în Vest, și un monism atributiv, cu subtipuri precum idealismul, fizicalismul sau monismul neutral. Primul reduce realitatea la o singură substanță sau afirmă că lumea este variată doar pentru că această singură substanță există în forme multiple, în timp ce al doilea susține că există o categorie unică a ființei care cuprinde o mare pluralitate de obiecte sau substanțe distincte.
În ciuda faptului că este esențialmente monistic, monismul atributiv pare a fi mai degrabă pluralist, în timp ce monismul substanțial este puternic opus pluralismului. Întrucât reduce cosmosul fizic la un singur principiu, panteismul este similar cu monismul: „Panteiștii sunt moniști” (Owen, 1971, 65), chiar dacă zeitatea panteistă este imperfectă, expansivă și continuu creatoare; sau chiar extinzându-se dincolo de spațiu și timp în panenteism – o concepție despre Dumnezeu prezentă și în unele confesiuni creștine -, depășind astfel simplificarea atribuției monistice.
Dualismul: totul este doi
Dualismul explică lumea (sau realitatea) prin două principii fundamentale, diametral opuse și ireductibile. În religie, se referă în general la convingerea că universul a fost creat de două forțe ultime antagoniste – zeități sau grupuri de ființe angelice sau demonice. Deoarece dualismul este un sistem format din două părți contrastante, acesta este un Sistem BiPolar: + = ∞, unde este o „idee”, o „substanță”, etc., este opusul sau negarea sa, iar ‘∞’ este „lumea”, „realitatea”, „totul”.
Probabil că nu am greși dacă am afirma că acest sistem a fost, de-a lungul vremii, o viziune dominantă în gândirea occidentală, cu Descartes și Hegel fiind primele două figuri care vin în minte, completate de dualismul cognitiv al lui Kant, care a făcut distincția între facultățile de sensibilitate și de înțelegere. Exemple de dualism epistemologic includ ființa și gândirea, subiectul și obiectul; iar, pe de altă parte, exemple de dualism metafizic sunt materia și spiritul, corpul și mintea, binele și răul.
Privind spre Est, observăm că majoritatea istoricilor religiilor folosesc religia iraniană antică, Zoroastrismul, ca un caz clar de dualism eshatologic, susținând că se bazează pe două principii conflictuale: Ahura Mazda, zeitatea luminii și adevărului, și Angra Mainyu, dușmanul distrugător. Un conflict continuu există între domeniul spiritual al luminii și domeniul material al întunericului și în concepția Maniheismului, religie iraniană antică. În plus, după cum spune și numele său, dvaita – cuvântul sanscrit dvaita înseamnă de fapt „dualism” (Flood, 1996, 245) – este o școală dualistă de Vedanta, care afirmă că există o separare veșnică între sinele particular și absolutul suprem, spre deosebire de filosofia advaita (non-dualistă). Deși dvaita este dualistă în acest sens, a propus un Dumnezeu autonom numit Vishnu ca stăpân al entităților independente și separate de materie și suflet. Mai specific, dvaita a recunoscut trei entități absolute și etern existente: Dumnezeu, sufletele (atman) și substanța primordială (prakriti).
Trialismul: totul este trei
Trialismul a fost introdus în filozofie de John Cottingham ca “o grupare a trei noțiuni” (Cottingham, 1985, 219), o perspectivă alternativă la dualismul lui Descartes, cu adăugarea senzației alături de minte și corp: „Se dovedește că există trăsături care aparțin doar minții, trăsături care aparțin doar corpului și ceea ce poate fi numit trăsături hibride – trăsături care aparțin omului în calitatea sa de ființă întrupată” (Ibidem; vezi și Cottingham, 2021). Trialismul este astfel un sistem format din trei părți contrastante sau complet diferite, iar, similar, trihotomia este o împărțire a trei opoziții două câte două.
Un sistem cu trei poli a fost, de asemenea, propus în neutrosofie (Smarandache 1995, 2013), care funcționează cu trei opoziții independente, aflate în echilibru: , și , denumite Triadă Neutrosofică. Toate „ideile” sunt considerate împreună cu opozițiile sau negațiile lor și gama de neutralități dintre ele, în timp ce este termenul colectiv pentru ideile și . În neutrosofie, cei trei poli pot fi fluizi doi câte doi. Echilibrul dintre și se bazează pe . Cu alte cuvinte, este imaginat ca o zonă tampon între și : Mutând spre stânga sau spre dreapta, adică dacă partea de neutralitate/indeterminare este împinsă spre sau spre (gradul de indeterminare crește), atunci unul dintre ele devine mai puternic (având mai puțină indeterminare), iar echilibrul devine dezechilibru:
Pe baza neutrosofiei, Sistemul TriPolar asociat poate fi descris astfel: + + = ∞, unde este o “idee”, o „substanță”, etc., este opusul sau negarea sa, este gama de neutralități între ele, iar ‘∞’ este „lumea”, „realitatea”, „totul”.
Subliniem că neutrosofia este o extensie atât a filozofiei antice chineze Yin-Yang, cât și a dialecticii (Smarandache 2013), și amintim că trialismul a fost asociat și cu creștinismul, de exemplu, pentru că susține că ființele umane sunt compuse din trei esențe separate: un corp, un suflet și un spirit.
Pluralismul: totul este plural
Pluralismul este o viziune asupra pluralității, utilizată în filozofie pentru a contrasta cu monismul (ideea că totul este unul), cu dualismul (ideea că totul este doi) și, discutabil, cu trialismul (ideea că totul este trei). Pluralismul poate fi definit ca un sistem în care coexistă mai mult de două (discutabil trei) grupuri, principii, stări, idei etc. Acesta este un Sistem PluriPolar: = ∞, unde înseamnă mai mult de două (discutabil trei) „idei”, etc., iar ‘∞’ denotă „lumea”, „realitatea”, „totul”.
În metafizică, pluralismul este ideea că realitatea este de fapt compusă dintr-o varietate de substanțe naturale, în timp ce în ontologie conceptul descrie diverse forme, tipuri sau moduri de existență.
Budismul este dat ca exemplu de religie pluralistă. Multe tradiții budiste nu proclamă existența unui singur adevăr absolut, ci recunosc validitatea mai multor căi către iluminare, promovând dialogul și înțelegerea cu persoane de alte credințe.
Un alt exemplu ar putea fi Credința Bahá’í, care susține că toate credințele majore au aceeași bază spirituală, provin din aceeași sursă divină (Dumnezeu) și diferă doar în învățăturile lor sociale, după necesitățile epocilor în care au fost revelate.
MultiAlismul: totul este deschis
Din scurta evaluare precedentă, se observă, fără a intra în profunzimea sistemelor de bază pe care le-am discutat, că este dificil să includem strict și exclusiv unele doctrine non-occidentale (sau chiar occidentale!) într-un grup sau altul. În anumite doctrine, ideologii sau idei se recunosc componente din diferite sisteme. Unele credințe sunt clasificate ca moniste, dar conțin clar și componente de pluralism; altele, pe de altă parte, sunt clasificate ca non-dualiste, dar nu pot fi clasificate strict ca sisteme UniPolare sau PluriPolare. Nici conceptul de non-dualitate, un fir comun în Taoism, în Budismul de tip Mahayana sau Advaita Vedanta (Loy, 1998), nu este suficient, fiind un concept destul de vag, care ar putea include în cele din urmă orice nu se încadrează într-un sistem de gândire BiPolar, indiferent de distincții sau mutații.
Numeroase școli de gândire au examinat extensiv dinamica dintre opozițiile și . Aceste concepte sunt cunoscute sub diverse denumiri: dialectică, Yin-Yang, maniheism, dualism, Dharma-Adharma și multe altele. Totuși, partea neutră (sau indeterminată) () dintre aceste opoziții a fost mai degrabă ignorată sau retractată. Neutrul sau indeterminatul, așa cum am subliniat în studiile mele de teorie neutrosofică (Smarandache 2002, 2013), intervine de obicei în dinamica (sau conflictele) dintre părți, înclinând balanța într-o direcție sau alta. Granițele dintre opoziții pot fi ori fluide (când există o oarecare suprapunere sau o parte indeterminată/neutră între opuși), ori rigide (când și sunt clar separate).
În ocazionalism, de exemplu, Dumnezeu este un element neutru (1>) între minte (1>) și corp (1>), ca un caz particular, adică unde există o singură dinamică, între 1> și 1> (o singură triadă neutrosofică). În MultiAlism, există dinamici între multe triade neutrosofice: (1>, 1>, 1>), (2>, 2>, 2>), … ; și așa mai departe.
Prin convenție, folosim prefixul „pluri” atunci când vorbim despre elementele unui singur sistem și „multi” atunci când vorbim despre elementele mai multor sisteme. Prin urmare, Sistemul PluriPolar acceptă (și se ocupă de) dinamica opozițiilor, dar nu (de) neutralitățile sau indeterminările dintre acestea: + = ∞.
Această observație simplă a stârnit ideea unui construct generalizator și integrativ în care să fie acomodate teoriile care combină părți din mai multe sisteme. Denumim, în mod nepretențios, acest construct „multialism” și îl diferențiem clar de ‘pluralism’, numind sistemul asociat „sistem multialist”, concepându-l ca un „Sistem MultiPolar” care acceptă (și este deschis la) combinații de opoziții și neutralități (indeterminări), e.g.: + + = ∞.
Sistemul MultiPolar acceptă (și se ocupă de) neutralitățile și indeterminările dintre opoziții, dar nu este neapărat să le și conțină. Astfel, Sistemul MultiPolar este o extensie a Sistemului PluriPolar. Să testăm două exemple din religie înainte de a reveni cu studii mai aprofundate în lucrări ulterioare.
Zoroastrismul
Zoroastrismul oferă o imagine perplexă a unei religii a cărei adepți venerează mai multe ființe sacre, numite yazatas, pe lângă o singură zeitate, Ahura Mazda (sau Ohrmazd în persana mijlocie)[6]. (Despre starea și perspectivele studiului acestei religii, o lectură obligatorie este Stausberg, 2008). Acești yazatas[7] – care amintesc într-un fel de zeii tutelari romani Lares[8] – includ obiecte sau fenomene naturale (pământ, apă, vânt, soare, lună etc.). Alte zeități individuale își manifestă prezența, printre care Anahita (fertilitatea), Armaiti (gândirea corectă), Ai (răsplata) sau Rasnu (‘justiția’). În plus, Ahura Mazda se confruntă cu o puternică opoziție din partea personificării răului, Ahreman – în persana mijlocie (sau Angra Mainyu în avestană). Scopul său unic este să distrugă lumea bună a lui Ohrmazd. Aceasta face ca Zoroastrismul, după Hintze, să fie atât dualist, politeist, cât și monoteist (un “mixt de trăsături aparent monoteiste, politeiste și dualiste”, Hintze, 2014, 225 și urm.), într-o încercare de a pune capăt dezbaterilor din literatura de specialitate care au variat de la definirea Zoroastrismului ca un „monoteism dualist” (Gnoli, 1994, 480) până la un „dualism monoteist” (Schwartz, 2002, 64). La acestea se adaugă interpretările existenței unei Triade Divine sau a unei triade dialogice în Zoroastrism: „Zeitatea nu este monadică, ci o triadă dialogică (și pot exista și alte aspecte) care există în relație” (Louchakova-Schwartz, 2018, 481). În plus, să observăm caracteristicile neutrosofice evidente ale yazatas: echilibrul între bine și rău se înclină în funcție de acțiunile lor (neutrosofice) (vezi supra, 2.3).
În abordarea noastră, aceste caracteristici fac ca Zoroastrismul să fie o religie multialistă, incluzând elemente din toate sistemele de bază: [Ohrmazd] + [zeități] + [acțiuni ale yazatas] + [Ahreman] = ∞.
Vedanta și școlilele neo-Vedanta
Alte exemple de multialism derivă din interpretările diferite ale Vedantei. În mod independent, școlile Vedanta pot părea complet distincte din cauza discrepanțelor semnificative în ontologie, soteriologie și epistemologie. Să amintim principalele școli de Vedanta și interpretările lor: Advaita (non-dualism), Dvaitadvaita (diferență și non-diferență), Vishishtadvaita (non-dualism calificat), Dvaita (dualism), Suddhadvaita (non-dualism pur), Achintya-Bheda-Abheda (diferență și non-diferență ireconciliabile) (Isaeva, 1992; Clooney, 1993).
Apropiindu-ne de zilele noastre, dezvoltările moderne (așa-numitele școli neo-Vedanta) au propagat ideea că divinul, absolutul, există în toate ființele umane. Acceptarea mai multor tipuri de cult este o componentă cheie a filozofiei lui Swami Vivekananda, un exponent neo-Vedanta, care subliniază ideea de acceptare, mai degrabă decât toleranță. Această școală neo-Vedanta consideră că niciun alt tip de cult nu este incorect. Viața este o călătorie de căutare de la un adevăr la altul, de la un adevăr mai mic la unul mai mare. Adevărul nu este proprietatea nimănui, iar natura tuturor sufletelor este adevărul. De fapt, Vivekananda „reconcilează Dvaita sau dualismul și Advaita sau non-dualismul” (Sooklal, 1993, 48).
După Vivekananda, omul perfect deține și stăpânește componente ale filozofiei, misticismului, pasiunii și acțiunii în măsura potrivită pentru a crea un întreg armonios echilibrat (Ibidem, 42). Așadar, aceste componente ar trebui să existe într-un mod echilibrat (și, astfel, neutrosofic) mai degrabă decât doar în pluralitatea lor, și totuși fiind manifestări monistice ale unuia, adică: + + , ceea ce ne face să o considerăm o doctrină multialistă.
Concluzii
Ca o extensie a conceptelor de „pluralism”, „neutrosofie”, „neutrosofie rafinată”, „mulțime neutrosofică rafinată”, „mulțime multi-neutrosofică” și „plitogenie” (Smarandache 2002, 2013, 2017, 2019, 2021, 2023a, 2023b, 2023c), am introdus în acest scurt articol conceptul de MultiAlism, căruia îi corespunde un sistem de gândire MultiPolar. Un avantaj posibil al acestui sistem ar putea fi eliberarea altor sisteme, în special a sistemului PluriPolar, de ambiguități, unde elementele plurale – mai mult sau mai puțin egale – coexistă sau sunt tolerate și conțin și opozițiile lor, dar nu neutralitățile sau indeterminările dintre ele; în timp ce sistemul MultiPolar este deschis pentru a accepta, în combinații și mutații variate, opozițiile și neutralitățile sau indeterminările dintre ele, din mai multe sisteme. Cu alte cuvinte, sistemele UniPolare, BiPolare, TriPolare și PluriPolare sunt sisteme uni-valente (unul le exclude pe celelalte), în timp ce Sistemul MultiPolar este un sistem multi-valent (în care sunt incluse mai multe sisteme) și acceptă neutralități și indeterminări între opoziții.
Bibliografie
– Brauer, Ethan (2023). A Classical Modal Theory of Lawless Sequences. Bulletin of Symbolic Logic 29 (3):406-452. JSTOR, https://www.jstor.org/stable/27253534. Accesat: 23 decembrie 2023.
– Clooney, Francis Xavier (1993). Theology after Vedānta: An experiment in comparative theology. SUNY series, toward a comparative philosophy of religions. Albany: State University of New York Press.
– Cottingham, J. (1985). Cartesian Trialism. Mind, 94(374), 218–230. http://www.jstor.org/stable/2254747. Accesat: 20 decembrie 2023.
– Cottingham, J. (2021). ‘Swinburne’s hyper-Cartesian dualism’. În: M. Iwanicki (ed.), ‘Symposium on Richard Swinburne’s Are We Souls or Bodies? with replies by the author’, Roczniki Filozoficzne, LXIX(1), 21-29.
– Flood, Gavin (1996). An Introduction to Hinduism. Cambridge: Cambridge University Press.
– Gnoli, Gh. (1994). Le religioni dell’Iran antico e Zoroastro. În: G. Filoramo (ed.), Storia delle religioni, vol. I: Le religioni antiche. Roma & Bari: Laterza, pp. 455-498.
– Hintze, A. (2014). Monotheism the Zoroastrian Way. Journal of the Royal Asiatic Society, 24(2), 225–249. http://www.jstor.org/stable/43307294. Accesat: 16 decembrie 2023.
– Isaeva, N. V. (1992). Shankara and Indian Philosophy. SUNY series in religious studies. Albany, NY: State University of New York Press.
– James, William (1890). The Principles of Psychology. New York, Henry Holt and Company.
– Louchakova-Schwartz, Olga (2018). Intersubjectivity and Multiple Realities in Zarathushtra ‘s Gathas. Open Theology, 4(1), 471-488. https://doi.org/10.1515/opth-2018-0036
– Loy, David (1998). Nonduality: A Study in Comparative Philosophy. New Jersey: Humanities Press.
– Owen, H. P. (1971). Concepts of Deity. London: Macmillan, 1971.
– Sooklal, Anil (1993). The Neo-Vedanta Philosophy of Swami Vivekananda. Nidan, 5, 33-50.
– Schwartz, Martin (2002). How Zarathushtra Generated the Gathic Corpus: Inner-textual and Intertextual Composition. Bulletin of the Asia Institute, 16, 53–64. http://www.jstor.org/stable/24049159. Accesat: 13 decembrie 2023.
– Smarandache, Florentin (2002). Neutrosophy, A New Branch of Philosophy. Multiple Valued Logic / An International Journal, 3: 297-384. https://digitalrepository.unm.edu/math_fsp/24. Accesat: 15 decembrie 2023.
– Smarandache, Florentin (2013). n-Valued Refined Neutrosophic Logic and Its Applications to Physics Progress in Physics, 4, 143-146, 2013, https://fs.unm.edu/RefinedNeutrosophicSet.pdf. Accesat: 15 decembrie 2023.
– Smarandache, Florentin (2017). Plithogeny, Plithogenic Set, Logic, Probability, and Statistics, 143 p., Pons, Brussels, Belgium, https://fs.unm.edu/Plithogeny.pdf. Accesat: 15 decembrie 2023.
– Smarandache, Florentin (2019). Neutrosophic Set is a Generalization of Intuitionistic Fuzzy Set, Inconsistent Intuitionistic Fuzzy Set (Picture Fuzzy Set, Ternary Fuzzy Set), Pythagorean Fuzzy Set (Atanassov’s Intuitionistic Fuzzy Set of second type), q-Rung Orthopair Fuzzy Set, Spherical Fuzzy Set, and n-HyperSpherical Fuzzy Set, while Neutrosophication is a Generalization of Regret Theory, Grey System Theory, and Three-Ways Decision (revisited), Journal of New Theory 29 (2019) 01-35; arXiv, Cornell University, New York City, NY, USA, pp. 1-50, 17-29, November 2019, https://arxiv.org/ftp/arxiv/papers/1911/1911.07333.pdf ; University of New Mexico, Albuquerque, USA, Digital Repository, pp. 1-50, https://digitalrepository.unm.edu/math_fsp/21, https://fs.unm.edu/Raspunsatan.pdf. Accesat: 15 decembrie 2023.
– Smarandache, Florentin (2021). Introduction to Plithogenic Logic as generalization of MultiVariate Logic. Neutrosophic Sets and Systems 45 (1):1-7, https://fs.unm.edu/NSS/IntroductionPlithogenicLogic1.pdf. Accesat: 15 decembrie 2023.
– Smarandache, Florentin (2023a). Nidus idearum. Scilogs, XII: seed & heed. Exchanging ideas with Pritpal Singh, Mohamed Abobala, Muhammad Aslam, Ervin Goldfain, Dmitri Rabounski, Victor Christianto, Steven Crothers, Jean Dezert, Tomasz Witczak. Miami, Florida, USA: Global Knowledge, https://fs.unm.edu/NidusIdearum12.pdf. Accesat: 15 decembrie 2023.
– Smarandache, Florentin (2023b). Introduction to the MultiNeutrosophic Set. Neutrosophic Sets and Systems, 61, 89-99. DOI: 10.5281/zenodo.10428599, https://fs.unm.edu/NSS/MultiNeutrosophicSet.pdf. Accesat: 2 decembrie 2023.
– Smarandache, Florentin (2023c). The Fluid Margin between Physical Causal Closure and Non-Physical Causal Closure, extended to The Neutrosophic Causal Closure Principle. Qeios ID: 5BRKC7, London, 1-4, November 22, https://fs.unm.edu/ScArt/FluidMargin.pdf. Accesat: 15 decembrie 2023.- Stausberg, M. (2008). On the State and Prospects of the Study of Zoroastrianism. Numen, 55(5), 561– 600. http://www.jstor.org/stable/27643340. Accesat: 15 decembrie 2023. – Tanabe, Juichiro. (2016) Buddhism and Peace Theory: Exploring a Buddhist Inner Peace. International Journal of Peace Studies, 21(2), 1-14. https://www3.gmu.edu/programs/icar/ijps/vol21_2/Tanabe%20FINAL.pdf. Accesat: 17 decembrie 2023.
– Wolff, Christian. Vernünfftige Gedancken von den Kräfften des menschlichen Verstandes & ihrem richtigen Gebrauche in Erkäntnis der Wahrheit. Halle: Renger, 1713; reprinted in Christian Wolff, Gesammelte Werke. Edited and complied by J. Ecole, J. E. Hofmann, M. Thomann and H. W. Arndt, Volume 1. Hildesheim: Georg Olms Verlagsbuchhandlung: 1965. — traducere în engleză: “Preliminary Discourse Concerning Philosophy.” În: Logic, or Rational Thoughts on the Powers of the Human Understanding with their Use and Application in the Knowledge and Search of Truth [German Logic]. London: Printed for L. Hawes, W. Clarke, and R. Collins, 1770, pp. 1–8. Online: https://hdl.handle.net/2027/pst.000003010372. Accesat: 15 decembrie 2023.
– Wolff, Christian. Psychologia rationalis, methodo scientifica pertractata, qua ea, quae de anima humana indubia experientiae fide innotescunt, per essentiam et naturam animae explicantur. 2nd ed.; Francofurti & Lipsiae: officina libraria Rengeriana, 1740; 1st ed., 1734.
––––––––––––––
[1] Griffin, N. (1998). ‘Neutral monism’. În: The Routledge Encyclopedia of Philosophy. Taylor and Francis. Online: https://www.rep.routledge.com/articles/thematic/neutral-monism/v-1. Accesat: 23 decembrie 2023.
[2] Care l-a condus pe Brauer la o teorie numită MCLS.
[3] O’Conaill, D.(2019). ‘Monism.’ În: The Routledge Encyclopedia of Philosophy. Taylor and Francis. Online: https://www.rep.routledge.com/articles/thematic/monism/v-2. Accesat: 21 decembrie 2023.
[4] Hettche, Matt and Corey Dyck, ‘Christian Wolff’. În: The Stanford Encyclopedia of Philosophy (2019), Edward N. Zalta (ed.). Online: https://plato.stanford.edu/archives/win2019/entries/wolff-christian. Accesat: 17 decembrie 2023.
[5] Leeming, D.A. (2014). ‘Brahman.’ În: Leeming, D.A. (eds) Encyclopedia of Psychology and Religion. Springer, Boston, MA. Online: https://doi.org/10.1007/978-1-4614-6086-2_9052. Accesat: 16 decembrie 2023.
Prof. univ. dr. Florentin Smarandache, Universitatea New Mexico, SUA
e un gunoi palavragiu(prealabagiu)
In articolul de mai jos Patrick Lawrence ne propune dezoccidentalizarea gandirii ca o fază pregătitoare integrarii multipolare in era secolului xxi si pentru apărarea umanitătii ce apartine umanitătii.
Indiferent cum ne-au considerat altii, noi ne am simtit europeni si occidentali din considerente geografice si culturale. Dar procesul propus de Lawrence este acelasi si pentru noi, reconsiderand cu neutralitate, “impartial ca tot romanul” toate lozincile propagandei occidentale.
El ne spune clar: “…lumea este împărțită între occidentali și neoccidentali. Această diviziune, oricât de fundamentală este pentru modul în care gândim, este, în general, opera Occidentului. Să avem grijă să notăm acest lucru.”
Chiar dacă nu simtiti un impuls imediat de a trece le exercitiul propus de Lawrence, merită totusi să ne luam timpul necesar si să-l contemplam.
Am ajuns să desconsiderăm ceea ce nu conoastem!
Occidentalii nu au nici cea mai mică expunere la cultura orientală, dar o desconsideră.
Să nu uităm că orientalii, de secole si-au trimis copii la universitătile din occident, au avut sansa să cunoască cultura occidentală, să ia influente si să aleagă.
Noi nu am avut această sansă.
DEZOCCIDENTALIZAREA
De Patrick Lawrence
Barbariile Israelului sionist ne impun întrebări fundamentale: unde este umanitatea noastră, în timp ce israelienii își desfășoară campaniile de teroare în fața noastră zilnic?
Ce să facem când suntem neputincioși să reacționăm în mod semnificativ pentru că, așa cum criza din Asia de Vest ne-a forțat brusc să realizăm, instituțiile noastre ne-au eșuat?
Acum mulți dintre noi recunosc nevoia de a ne apăra umanitatea – umanitatea umanității, așa cum cred eu.
Am abordat anterior această întrebare în ceea ce privește spațiul public și am susținut că este timpul să ne uităm din nou la instituțiile multilaterale, șeful Națiunilor Unite printre ele, pentru a le revigora după o perioadă lungă în care au fost devalorizate și devalorizate.
Acum vreau să întorc întrebările puse într-o altă direcție și să sugerez să luăm în considerare problema dintr-o perspectivă personală, individuală.
Ce trebuie să facă fiecare dintre noi, în intimitatea, ca să spunem așa, a conștiințelor noastre, a gândurilor noastre, a presupunerilor și a judecăților noastre, pentru a prelua munca de apărare a umanității umanității?
Este în fond o întrebare psihologică. Este o chestiune, foarte simplu, de „a ne răzgândi”.
Trebuie să începem, mi se pare, prin a recunoaște cine credem că suntem. Rețineți imediat: nu vorbesc despre cine suntem, ci despre cine credem că suntem, cine ne presupunem că suntem.
Trăim în „lumea occidentală”, așa cum se numește, și de aici rezultă că suntem occidentali. Cine poate contrazice asta? A fi occidentali este absolut parte integrantă a identității noastre, cred că pot spune fără alte explicații.
Așa este de multe secole. Consider că data mea este în 1498, când Vasco da Gama a pus piciorul de-a lungul Coastei Malabar, în sudul Indiei, făcându-se primul occidental modern care a sosit în non-vest.
Și atunci rezultă destul de ușor că atunci când declarăm ceea ce suntem, declarăm ceea ce nu suntem. Tocmai am sugerat rezultatul: lumea este împărțită între occidentali și neoccidentali. Această diviziune, oricât de fundamentală este pentru modul în care gândim, este, în general, opera Occidentului.
Să avem grijă să notăm acest lucru.
Această linie dintre Vest și non-Vest este foarte veche, datând mult mai devreme de 1498. Datează cel puțin din secolul al V-lea î.Hr., când Herodot a consemnat războaiele persane în celebrele sale istorii. Și este remarcabil cât de intactă ajunge la noi această linie dintre Vest și Est.
Regimul Biden și restul Occidentului îl consideră astăzi linia care desparte democrațiile și autocrațiile. Aruncă întrebarea Israel-Palestina într-un context mai larg și vei descoperi că, oricare ar fi ea, este o altă confruntare între Vest și non-Occident.
S-ar putea să nu acceptăm afirmația regimului Biden că poartă război împotriva autocraților non-occidentali în numele democraților din Occident, dar asta nu înseamnă că nu ne concepem totuși ca fiind fundamental „occidentali”. Ne-am moștenit în acest fel trecutul, conștient sau altfel.
Ajungem la primul meu punct fundamental. Dacă vrem să apărăm umanitatea umanității, prima noastră obligație este să recunoaștem că linia dintre Vest și Est este, așa cum a fost întotdeauna, o construcție umană și nimic mai mult. Herodot, în înțelepciunea sa, a subliniat acest punct: chiar dacă a consemnat jumătate de secol de dușmănie dintre Imperiul Persan și orașele-stat grecești, el a numit linia dintre ele, care împarte Estul de Vest, „imaginară”.
Nimeni nu pare să fi înțeles acest punct în ultimii 2.500 de ani: astăzi se presupune că această linie este gravată imuabil în pământ, ca și cum ar fi vizibilă de pe un satelit. Așa că trebuie să începem prin a elimina acest gând neexaminat. Este vorba, deci, de – la propriu – „a ne răzgândi”.
Aceasta înseamnă, și să inventăm un cuvânt util aici, trebuie să ne „de-occidentalizam” conștiința.
Vă sugerez că pornirea într-un proces de „de-occidentalizare” personală, individuală, este absolut esențială dacă ne propunem să apărăm umanitatea umanității.
Japonezii – de fapt primele feministe japoneze – au avut o expresie minunată pentru acest tip de proiect. Aceștia au fost oameni extraordinar de umani – cu principii, autentice, în largul lor printre străini ca mine – și am învățat multe de la ei. Ei au vorbit despre „edificiul din interior” și despre nevoia de a-l demonta.
Așa cum stau lucrurile, regimul Biden și clienții săi sunt dedicați acum, așa cum vă vor spune, să apere Occidentul ca responsabilitate principală. Când ne de-occidentalizam conștiința, putem vedea cu ușurință prin acest gând și putem înțelege cât de jalnic de superficial și limitat este.
Instantaneu, ne-am deschis ușa pentru a apăra nu Occidentul – implicația fiind Occidentul împotriva restului – ci umanitatea și umanitatea umanității.
Jens Stoltenberg, secretarul general al NATO, și Ursula von der Leyen, președintele Comisiei Europene, și Antony Blinken, secretarul de stat al SUA, au mare și evidentă nevoie de de-occidentalizare. Dar să nu facem greșeala de a presupune că acești câțiva supremațiști occidentali nereconstruiți sunt cei care constituie problema noastră.
Vorbesc despre o nouă atitudine interioară, un nou mod de a gândi, de a vedea și de a face, pe care toți trebuie să-l cultivăm în noi înșine. Acest lucru nu este deloc imposibil, dacă cineva de aici se întreabă cu privire la formidabilitatea sarcinii.
Aici vorbesc din experienta. Am petrecut doar trei decenii ca corespondent în străinătate, aproape în fiecare zi în națiuni non-occidentale, mai ales, dar nu numai, în Asia de Est. Și când am terminat acești ani, am descoperit, puțin spre surprinderea mea, că nu mai eram cu adevărat un occidental.
Fizionomia mea – ochi rotunzi, păr blond și așa mai departe – nu avea nicio legătură cu asta. Eram în întregime eu, desigur: nu mă predasem sau nu dezavusesem nimic. Dar mi-am „răzgândit” – sau viața și experiența mi-au schimbat acest lucru. Nu mai eram în întregime occidental.
A avut de-a face cu felul în care gândeam, felul în care vedeam lumea și cum m-am comportat în ea.
Gândul că Occidentul era superior tuturor celor adunați în numele non-Occidentului, ajunsese să mi se pară ridicol. Insistența occidentală asupra primatului individului mi s-a părut cel puțin problematică, mai ales că americanii se gândeau la această problemă.
Nu sugerez că trebuie să petrecem trei decenii rătăcind printre asiatici pentru a realiza proiectul de de-occidentalizare. Deloc. Este o chestiune de cultivare a conștiinței de sine. Ceea ce contează este onestitatea cuiva, independența de gândire și hotărârea cuiva de a fi nimic mai mult sau mai puțin decât sine, indiferent de ideologiile predominante.
Friedrich Nietzsche a scris undeva – „The Gay Science”, poate, și îmi pare rău că nu pot fi mai precis – despre „înlăturarea hainelor Occidentului”, un mod minunat de a spune. Și, în altă parte, a scris despre că vâslim bărcile dincolo de țărmurile noastre, astfel încât să putem privi înapoi de la o distanță utilă și să ne vedem așa cum suntem.
Aceasta este o parte din ceea ce a vrut să spună, și doar o parte, prin „patosul distanței”. Numai de la distanță, se gândi el, ne putem vedea defectele și pe noi înșine. Și asta vreau să spun: să ne reconsiderăm cine suntem, de sus până jos. Din nou pentru Nietzsche, aceasta face parte din ceea ce a vrut să spună când a scris despre „reevaluarea tuturor valorilor”.
El ne-a îndemnat, așa cum am spus, să patinam pe gheața subțire a epocii moderne și să ne gândim din nou la tot ce am presupus că suntem așa.
Mă voi referi aici la câțiva pași specifici pe care cred că trebuie să îi facem. Toate sunt aspecte ale a ceea ce cred că este procesul fundamental căruia trebuie să ne supunem ca indivizi.
Acest lucru îl putem numi cu ușurință: să-l numim „procesul de depășire” sau poate „depășirea de sine”.
Prima dintre aceste chestiuni am sugerat-o deja. Se referă la ideologia care leagă Occidentul așa cum l-am moștenit, chiar dacă această ideologie rezidă în inconștientul nostru.
Pentru a apăra umanitatea întregii umanități ne cere să depășim în noi înșine toată prezumția că modurile noastre de viață și instituțiile noastre sunt paradigma superioară la care aspiră alții sau, dacă nu aspiră așa, ar trebui să aspire, sau la nivelul extrem, ei trebuie învățați sau făcuți să aspire, iar dacă nu aspiră așa, este doar pentru că sunt primitivi și, deci, ignoranți.
Cea mai pură expresie a acestei prezumții pe care o cunosc se numește „universalismul wilsonian”, după președintele care a avansat ideea în primii ani ai secolului trecut. Noi – noi americanii – suntem cei talentați ai umanității, a declarat Woodrow Wilson, și este responsabilitatea noastră să ne răspândim lumina în toate colțurile întunecate ale lumii.
Este ușor să ne înșelăm pe noi înșine când luăm în considerare acest punct. Este ușor să spui: „Cât de prost și extravagant de narcisist este un gând.”
Știu asta pentru că, în anii petrecuți în Asia, am descoperit de multe ori și întotdeauna cu amărăciune că mă păcăleam atunci când am presupus că țin egalitatea celor printre care trăiam.
Când mă uit înapoi acum, îmi este rușine de multele ocazii în care părerile mele adevărate despre ceilalți au apărut și s-au dovedit a fi deloc asemănătoare cu ceea ce credeam că sunt. Păreau, în cele mai rele dintre aceste ocazii, chiar o atingere Wilsoniană.
Este nevoie, așa cum am sugerat mai devreme, de un fel de onestitate brută pentru a ne privi pe noi înșine, a privi în interior și a vedea exact cine suntem și ce trebuie să depășim.
Este vorba de a renunța la o ideologie în care am fost cufundați toată viața.
Și dacă ați respirat un anumit tip de aer sau ați băut un anumit tip de apă toată viața, este într-adevăr dificil să vă imaginați orice alt aer sau apă. Dar asta este ceea ce trebuie să facem.
A doua chestiune pe care vreau să o ridic are de-a face cu politica. Aici am câteva puncte de subliniat.
Auzim multe zilele astea despre incluziune și diversitate. Auzim atât de multe despre aceste lucruri, încât este greu să luăm aceste cuvinte în serios. Oamenii care vorbesc cel mai tare despre diversitate și incluziune vorbesc de obicei despre culoarea pielii, gen sau alt semn superficial de identitate.
Ei nu au nicio noțiune despre incluziune sau diversitate când vine vorba de vreo valoare de fond. O persoană poate fi diferită în tot felul de feluri, dar nu, ferească cerul, diferit în gândire sau credință, tradiție sau cultură.
Acest lucru nu este de nici un folos. Dacă vrem să apărăm umanitatea umanității, trebuie să luăm înapoi aceste cuvinte de la oamenii încrezători care le folosesc cel mai mult – care le fac să însemne opusul lor, într-adevăr – și să le facă să însemne ceva nou și serios.
Acest lucru necesită nu doar acceptarea, ci și îmbrățișarea adevăratei diversităti și adevărata incluziune și aceasta înseamnă, la rândul său, să-i îmbrățișăm pe cei care ar putea să nu gândească deloc ca noi sau ale căror valori sunt fundamental în contradicție cu ale noastre.
Și cu cât descoperim că alții sunt străini în aceste moduri, cu atât mai important este pentru noi să ne depășim înclinațiile.
A treia preocupare a mea aici este poate cea mai importantă. Poate că ar fi trebuit să o pun pe primul loc. Asta are de-a face cu istoria. Istoria, așa cum vom găsi întotdeauna în toate împrejurările, este din nou prietena noastră.
Împărtășim tendința în Occident de a ignora sau respinge istoriile popoarelor non-occidentale. Dacă vă îndoiți că sunt corect spunând acest lucru, luați un ziar și studiați cum tratează palestinienii, iranienii, rușii și venezuelenii.
Observați alegerea mea de exemple. Societățile noastre sunt de obicei înclinate să ștergă istoriile celor împotriva cărora ne opunem. Aceasta este o practică foarte pernicioasă care duce la tot felul de probleme. Negați istoria altui popor și îi negăm pe acei oameni — complexitatea lor, aspirațiile lor, într-adevăr, în cele din urmă umanitatea lor.
Așadar, ne licențiem să le aplicăm o etichetă – „stat terorist”, „oligarhie”, „teocrație”– și nu mai este nevoie să le înțelegem. Istoriile lor dispar instantaneu. Într-un cuvânt, le-am dezumanizat.
Proiectul evident aici este de a permite altora istoriile lor. Acest lucru se transformă instantaneu.
Uitați-vă ce se întâmplă în cazul gata la îndemână al palestinienilor din Gaza, când punem criza actuală în contextul anului 1948.
Înțelegerea noastră se schimbă imediat. În termenii noștri de astăzi, ne-am de-occidentalizat perspectiva asupra acestei întrebări. Și de aceea, trebuie să adaug, suntem încurajați — neîncetat, necruțător, în fiecare zi — să lăsăm din ea istoria acestei crize.
Dacă vrem să apărăm în mod corespunzător umanitatea umanității, trebuie să fim dispuși să recunoaștem că omenirea are nenumărate istorii diferite, pe care trebuie să le onorăm pe toate ca fiind valabile. În această cauză, îndemn să ne facem apărători vigilenți, viguroși ai istoriei, insistând, în orice împrejurare ne-am afla, că ea nu poate fi niciodată omisă.
Ca un alt exemplu de ceea ce vreau să spun, trebuie să ne uităm la sistemul unei națiuni, un sistem precum cel al Chinei, și să ne abținem de la a concluziona fără detaliere sau reflecție că este în mod obișnuit „autoritar” și să ne mulțumim să spunem că este condus – așa cum am citit în The Times of London zilele trecute – „de o clică totalitară”.
Dacă ne propunem să apărăm umanitatea umanității și într-adevăr a noastră, a gândi în acest fel este un caz fără speranță. Este un eșec imediat scos din cutie. Acesta poate fi ceea ce arată China pentru mintea occidentală nereconstruită, dar ea echivalează cu o redare în desene animate a realității. Nu mai este acceptabil, dacă a fost vreodată, din două motive.
Unul, dacă persistăm să ne cultivăm orbirea în această măsură, vom pierde legătura cu secolul 21 și cu toate curentele lui.
Doi și mai evident, nu vom reuși să îi înțelegem pe ceilalți.
În cazul Chinei, trebuie să te uiți nu la o hartă a continentului, una, ci la o grămadă mare de hărți din diferite perioade. Apoi vezi că China are o istorie lungă de tensiuni și conflicte între integrare și dezintegrare, de multe secole în urmă, astfel încât China dintr-o perioadă abia dacă seamănă cu China alteia.
Menținerea integrității teritoriale și apărarea suveranității Chinei a fost o provocare constantă pe o perioadă lungă, lungă de timp. Având în vedere aceste hărți și ceea ce învățăm din ele, putem înțelege de ce un guvern centralizat puternic a fost atât de mult timp parte din realitatea chineză și de ce este acceptat pe scară largă chiar și printre criticii interni ai Beijingului.
Și apoi putem vedea că unitatea și integrarea Republicii Populare de astăzi este o mare realizare.
Ca parte a acestei realizări, voi adăuga, găsim, printre altele, preceptele călăuzitoare după care China modernă se comportă. Mă gândesc aici la celebrele Cinci Principii ale lui Zhou Enlai, formulate în 1954, despre care majoritatea occidentalilor știu atât de mult cât știu despre istoria Chinei – mai mult sau mai puțin nimic.
Respectul pentru integritatea și suveranitatea teritorială, non-agresiunea, neintervenția în treburile interne ale altora, interacțiunea în beneficiul reciproc, coexistența pașnică: asta face cinci. Acestea sunt idei de necontestat admirabile.
Sunt și idei ale secolului 21. Și ele apar din experiența îndelungată a Chinei de-a lungul istoriei sale.
Pe măsură ce reflectez asupra lor, voi menționa, îmi vine în minte un alt pasaj din Nietzsche. Am o mulțime de „Fritz”, așa cum l-a numit familia lui, pentru tine astăzi, pentru că era foarte preocupat de problema a ceea ce ne facea occidentali și de nevoia de a transcende „occidentalitatea noastră”.
Un cuvânt adesea asociat cu el este „perspectivism”. Înseamnă capacitatea de a vedea din perspectiva celorlalți și am susținut de mult timp că acest lucru este esențial printre imperativele noastre dacă vrem să reușim orice fel de succes al secolului XXI.
Acesta este din “Twilight of the Idols”. Se referă mai mult sau mai puțin direct la sarcina noastră de a ne occidentaliza:
„Întregul Occident nu mai posedă instinctele din care cresc instituțiile, din care crește un viitor: poate că nimic nu-și antagonizează atât de mult „spiritul modern”. Se trăiește pentru o zi, se trăiește foarte repede, se trăiește foarte iresponsabil: Tocmai asta se numește „libertate”. „autoritatea” este chiar rostită cu voce tare. Atât de mult a avansat decadența în instinctele valorice ale politicienilor noștri, ale partidelor noastre politice: ei preferă instinctiv ceea ce se dezintegrează, ceea ce grăbește sfârșitul.”
Gândește-te la asta. Acestea sunt remarcile cuiva care și-a vâslit barca dincolo de țărm, s-a întors înapoi și a văzut altceva decât ceea ce trebuia să vadă.
Mai am un punct de spus în chestiunea istoriei.
Când îndemn să-l prețuim și să-l apărăm, nu mă refer doar să ne amintim. Memoria și istoria sunt strâns legate, iar această relație este printre subiectele mele preferate. Aici voi spune doar că atunci când vorbim despre apărarea istoriei și folosirea ei, mă refer să ne asigurăm că ne ocupăm de istoria scrisă. Trebuie să insistăm asupra de-occidentalizării istoriilor noastre, insistând că evenimentele neglijate acum – al-Nakba un prim exemplu – nu sunt nici minimizate, nici distorsionate, nici excluse cu totul.
Când Nietzsche a scris despre scoaterea hainelor Occidentului, nu a vrut să însemne că trebuie să uităm cine suntem sau să ne renunțăm în vreun fel identității. Dimpotrivă. Exercițiul a fost conceput ca un proces de autodescoperire, nu de tăgăduire de sine. Cultura face parte din ceea ce înseamnă a fi uman și, pe măsură ce învățăm să onorăm culturile altora, trebuie să o onorăm și pe a noastră.
Și așa, pe măsură ce ne gândim la de-occidentalizarea conștiinței noastre, trebuie să ne gândim și la „re-occidentalizarea” noastră.
Aici vreau să propun o idee radicala.
La mijlocul secolului al XIX-lea, pe măsură ce Occidentul se industrializa și învăța să-și pună credința în știință, Iluminismul, Epoca Rațiunii, a făcut loc Epocii Materialismului. Vârsta noastră este o prelungire a acestui din urmă, corect să spunem. Consumul de materiale este o valoare constantă acum. Onorăm piața de parcă știe întotdeauna cel mai bine – ca și cum ar putea gândi pentru noi, ca și cum ceea ce dictează piața va avea întotdeauna rezultatul corect.
Cu alte cuvinte, am pierdut mai mult sau mai puțin din vedere idealurile Iluminismului. Pretindem că trăim după ele, dar așa cum am observat într-o prelegere anterioară, fiecare epocă pretinde destul de vag să onoreze valorile epocii precedente, chiar dacă le-a abandonat.
Aici voi invoca noțiunea lui Nietzsche despre reevaluarea tuturor valorilor.
Când vorbesc despre re-occidentalizare ca însoțitor al de-occidentalizării, și ambele în cauza apărării umanității umanității, propun nimic mai puțin decât transcenderea valorilor pe care le moștenim din epoca materialismului și o întoarcere la idealurile pe care societățile noastre le-au lăsat în urmă când, pe măsură ce națiunile occidentale s-au industrializat, „progresul” a dobândit aspecte ale unui cult ideologic. De atunci am confundat progresul material cu progres prin intermediul valorilor noastre – progresul în totalitate al umanității.
Acum am rămas cu toate gadgeturile la care ne putem gândi, dar, așa cum ne amintesc sumbru sioniștii, ne considerăm comportamentul unul față de celălalt la fel de barbar ca niciodată. Steve Jobs obișnuia să se laude că Apple va „schimba lumea”. Cât de sărăcită poate deveni gândirea noastră? Tehnologiile — telefoanele celulare și toate celelalte — nu au schimbat nimic care să aibă de-a face cu valorile umane. Dacă luați în considerare cazul Gaza, tehnologiile au schimbat lumea prin distrugerea valorilor umane.
Idealurile iluminismului – umanismul, gândirea rațională, legea naturală, toleranța, „libertatea, egalitatea, fraternitatea” și așa mai departe – sunt ceea ce noi, în Occident, putem aduce lumii, nu foarte diferit de modul în care China oferă lumii cele cinci principii. Nu vorbesc, trebuie să mă grăbesc să adaug, orice fel de întoarcere nostalgică în trecut. Vorbesc despre o întoarcere la noi înșine.
Aici trebuie să am grijă să-mi calific gândirea.
Există unii oameni foarte inteligenți care ne spun că proiectul Iluminismului a fost, de fapt, un eșec greșit conceput și sursa multor probleme cu care s-a confruntat omenirea de atunci. De la Iluminism, susține acest argument, a apărut impulsul de a universaliza civilizația occidentală ca destinație glorioasă a întregii omeniri. Măsura în care gânditorii iluminişti precum Thomas Jefferson au ridicat individul la o poziţie de suveranitate mi se pare o altă problemă.
John Gray, un intelectual britanic, a publicat o carte numită Enlightenment’s Wake în 1995 și în ea a mers un drum lung spre demolarea noțiunilor general acceptate despre ceea ce era Iluminismul. Nu numai că recunosc această linie de gândire. Susțin multe aspecte ale acesteia.
Și de aceea aduc în discuție noțiunea lui Nietzsche de a ne reevalua valorile.
Idealurile Iluminismului sunt de durată. Modul în care au fost interpretate și aplicate a produs eșecurile. Ho Chi Minh a admirat Declarația lui Jefferson. Dar America l-a trădat pe Ho si să nu uităm că Jefferson, pentru a merge direct la subiect, era proprietar de sclavi.
Vorbesc, deci, despre manifestarea valorilor iluministe într-un context nou, al secolului XXI. Aceasta poate părea o idee îndrăzneață, dar nu este nimic teribil de complicat aici. A înainta dincolo de valorile Epocii Materialiste este, da, un gând nou. Dar vorbesc doar despre reevaluarea – și, prin urmare, respectarea – idealurilor pe care continuăm să le profesăm, dar nu reușim în mod abject să le onorăm.
A trăi la înălțimea acestor idealuri înseamnă, înainte de a însemna altceva, a acționa conform lor fără a le impune nimănui. Nu poți mărturisi libertatea – și cu siguranță nu democrația – în timp ce insisti ca alții să accepte versiunea ta despre acestea.
Aceasta este ceea ce vreau să spun prin „re-occidentalizare” ca însoțitor al proiectului nostru de de-occidentalizare, și ambele în cauza apărării umanității umanității.
(Republicat din Consortium News cu permisiunea autorului sau reprezentantului)