Radu
414 aprobate
radu.g@yahoo.com
207.204.249.32

O analiză superbă si realistă cu toate variantele posibile puse in joc, a situatiei din Siria, a talentatului si apreciatului analist Eric Striker.
El subliniază discret situatia total nesănătoasă a guvernului sirian ce lucra pe baze sectare si etnice, lăsand loc nepotismului si favoritismului, desi Asad fusese avertizat despre aceată situatie periculoasă de Rusia si Iran si refuzase orice contact cu Turcia.
Militiile HTS vin din mister si nu se lasă deloc a se vedea cine sustine acest conglomerat eclectic si confuz religios lăsand a se face tot felul de speculatii intre timp ce ei isi văd de treaba lor sau a maestrilor lor.
Cand se va sti cine a condus din umbră va fi prea tarziu si căile de comunicatie si ajutorare vor fi deja stabilite, căci despre aste este totul in Siria la acest moment.
Orientul nu-si pierde niciodată umbra sa de mister.
Radu,
Gratie Carolinei

OPORTUNISMUL TURCESC ȘI MULTIPOLARITATEA ÎN SIRIA
by Eric Striker – https://www.unz.com/estriker/turkish-opportunism-and-multipolarity-in-syria

Căderea guvernului lui Bashar al-Assad în Siria marchează un punct de cotitură. Înainte de începerea războiului civil din 2011, sirienii erau printre cei mai educați oameni din lumea arabă. Clasa de mijloc înfloritoare din Siria, universitățile de înaltă calitate și industria farmaceutică avansată le-au permis să treacă peste clasa lor de greutate în influențarea Orientului Mijlociu. Ca putere de mijloc, guvernul social-naționalist baasist al lui Assad a căutat să păstreze legături bune cu toți jucătorii, inclusiv cu Statele Unite la un moment dat, deși angajamentul său de a combate expansionismul sionist a dus în cele din urmă la țintirea sa spre distrugere chiar de către Statele Unite cu care căutase să păstreze relaţii bune.

Cu Iranul și Rusia în spate, forțele siriene au ieșit învingătoare asupra forțelor islamiste susținute de sionisti în 2018, dar această victorie a fost incompletă și a dus la o perioadă de stagnare în țară. Siria nu a reușit să-și revină din exodul de creiere provocat de exodul profesioniștilor educați – profesori, medici, ingineri etc. – către Europa și Turcia.

Regimentul strict de sancțiuni impus Siriei de către Statele Unite și alte puteri sioniste a făcut dificilă participarea statului la comerțul global, ducând la izolarea economică și la stagnare. O cultură a corupției și a cinismului a înflorit sub Assad, slăbit și demoralizat, văzută pretutindeni, de la grupurile criminale organizate care recrutează chimiști șomeri ai țării pentru a deveni cel mai mare producător de metanfetamina cristalin și Captagon din regiune, până la manifestarea tristă a forțelor armatei arabe siriene incapabile să se deplaseze cu tancuri și avioane pentru a se confrunta cu rebeli, deoarece comandanții lor au furat și vândut tot combustibilul.

Atât Rusia, cât și Iranul au propriile motive pentru a dori să-și reducă pierderile cu Assad. Cele două națiuni sunt distrase de propriile războaie existențiale împotriva ordinii sioniste americano-israeliene, motiv pentru care prezența rusă în Siria era mică (o mână de avioane) iar cea iraniană se retragea deja din zone strategice precum Idlib.

Rutele de aprovizionare ale Hezbollah, care trec prin Homs și Palmyra, au fost foarte supravegheate și vizate în mod regulat de Israel – uneori atacate de o duzină de ori pe zi – probabil din cauza ofițerilor sirieni corupți care ii informau pe sioniști, făcând aceste rute din ce în ce mai dificil de utilizat.

Într-un caz, experții IRGC au fost uciși de un atac aerian israelian la doar câteva blocuri de reședința privată a lui Assad, pe care serviciile de informații iraniene le-au urmărit pe informații obținute de la oficiali sirieni cumpărați, dar Assad a demonstrat lipsa de voință sau capacitate de a elimina operatorii compromisi.

Din 7 octombrie, Siria a făcut tot posibilul să păstreze un profil scăzut și să rămână departe de conflictul din Gaza din 7 octombrie, inclusiv ruperea legăturilor cu houthiții din Yemen, care i-a supărat pe mulți dintre aliații Axei Rezistenței care au cheltuit cantități mari de sânge și comori pentru a-l păstra pe Assad la putere.

Pe partea rusă a ecuației, Moscova a fost frustrată de incapacitatea lui Assad de a combate corupția sau de a depune eforturi pentru a pune capăt oficial conflictului. Atât Rusia, cât și Iranul au încercat să reintegreze Siria într-un mediu geopolitic post-american, dar Assad a fost intransigent, în ciuda faptului că era cel mai slab partid din posibila alianță.

În urma destinderii chineze din 2023 între Iran și Arabia Saudită, care a tras covorul de sub picioarele Washingtonului, Beijing, Moscova și Teheran au încercat să organizeze o soluție la interesele conflictuale turcești și siriene. Assad a respins această ofertă, declarând că negocierile au fost excluse până când trupele turce se retrag de pe teritoriul sirian.

Turcia a apărut ca un actor extrem de antagonic, dar tranzacțional, folosindu-și uneori armata masivă, rețeaua de teroriști și aparatul de informații pentru a îndeplini cererea Americii și Israelului atunci când interesele lor se intersectează, creând în același timp o poziție suveranistă care se vede și in relatiile cu Rusia. și Iranul când beneficiază Ankarei.

Războiul armeano-azerbaidjan exemplifică această dinamică. Guvernul armean, care și-a făcut propria gropă insultând public și căutând să se distanțeze de aliații săi ruși și iranieni în speranța de a câștiga favoarea Americii, Israelului și Europei de Vest, a fost prins izolat și singur atunci când turcii și israelienii au susținut pe azeri. forțele au lansat o invazie bruscă a Nagorno-Karabah la sfârșitul anului 2020.

Atât Rusia, cât și Iranul au evitat un potențial război cu Turcia, rămânând în afara lui. În schimb, ei au cules beneficii tangibile de pe urma faptului că le-au permis turcilor să-și atingă obiectivele în ceea ce ei văd ca fiind sfera lor naturală de influență. În urma conflictului din Armenia, Azerbaidjanul, sub protecția turcă, a sfidat Washingtonul oferind Rusiei un coridor comercial pentru a transporta mărfuri către Iran și devenind un colac vital pentru energia rusă pe fondul sancțiunilor ucrainene.

Turcia a sfidat si în trecut Washingtonul, în mare parte pentru că America are din ce în ce mai mult nevoie de Turcia mai mult decât Turcia are nevoie de America. Turcia a bombardat în mod regulat grupurile comuniste kurde care din 2018 au servit drept principalul activ american în Siria, cum ar fi YPG, și au sfidat în special Washingtonul în ceea ce privește relațiile lor cu Rusia.

Apariția Turciei ca putere regională este o problemă pe care nici Statele Unite, nici Rusia nu par capabile să o combată și ambele caută să obțină tot ce pot din această nouă realitate.
În Siria, se pare că a existat un aranjament similar cu cel privind Armenia, cu ușile închise, între guvernul lui Assad, Iran, Turcia și Rusia, care se întâlnesc în prezent la Doha fără nicio prezență oficială americană, occidentală sau israeliană.

Hussein Ibish de la Atlantic crede că o Sirie post-Assad ar putea fi împărțită în linii etno-religioase, Rusia putând să-și mențină portul din Tartus printr-un protectorat alawit.
În ceea ce privește Iranul, pe care mass-media și analiștii îl declară cel mai mare învins din căderea lui Assad, dar ar fi mai prudent să așteptăm și să vedem ce se întâmplă.

Hay’at Tahrir al-Sham (HTS), miliția islamistă care servește drept mandatar al Turciei, a încercat să se distanțeze de originile sale al-Qaeda și a evitat până acum persecuția organizată a creștinilor și șiiților, după cum a mărturisit presa iraniană. O astfel de evoluție sugerează că ei sunt sub ordinele turcești să se comporte într-un mod restrâns, poate printr-un acord cu Rusia și Iran.

Deși este puțin probabil ca HTS să-și fi lansat ofensiva limitat, Hezbollah fiind forțat să-și ridice materialul și oamenii în sudul Libanului, ei au trimis un mesaj luptătorilor șiiți că nu caută ostilități cu ei.
Totuși, statutul coridorului de transfer de arme către Hezbollah ar putea fi în pericol, iar Israelul a valorificat acest lucru împingând armata pe teritoriul sirian, dar în cele din urmă atât Statele Unite, cât și Israelul par să fie în scaunul pasagerului, la ordinul Turciei.

Există potențialul ca Iranul să-i convingă pe militanții sunniți din noul guvern sirian să-și păstreze capacitatea de a sprijini Hezbollah din solidaritatea anti-Israel. Mai degrabă decât o schimbare de regim atent calibrată condusă de Occident, reînnoirea agresiunii turce pare să fie în contextul unui vid din Asia Centrală și Orientul Apropiat pe care Washingtonul slăbit nu are de ales decât să-l susțină în condițiile Ankarei, pe care o preferă față de Iranul. sau influența rusă, dar care introduce și variabile care nu stau sub controlul Washingtonului.

În calitate de membru NATO, Turcia a căutat de mult să utilizeze acorduri strategice cu America și Israelul pentru propriul interes economic și geopolitic ambiguu din punct de vedere moral, inclusiv menținerea conductei de petrol profitabile din punct de vedere financiar către Israel, dar își rezervă totuși dreptul de a-și păstra un anumit grad de independență.

Turcia a fost sârguincioasă în a cere SUA să rupă legăturile cu luptătorii săi kurzi din Siria și, în timp ce rebelii HTS au evitat în mare măsură bătălii majore cu grupurile șiite susținute de Iran și cu forțele ruse, atât armata turcă, cât și HTS eviscerează în prezent pozițiile deținute de mult timp de către Forțele Democratice Siriene susținute de SUA (care sunt kurde) în nordul Siriei, în timp ce Washingtonul le spune impotent să se oprească.

Nu este clar imediat după aceea dacă America și Israelul sunt într-adevăr marii câștigători sau pur și simplu își pun in joc oportunismul în mijlocul haosului. Probabil că Turcia a convenit deja cu SUA să permită Israelului să fure teritoriul sirian în schimbul unei mâini libere, dar asta nu înseamnă că Iranului nu va avea voie să dezvolte o modalitate alternativă de a-și ajuta aliații din Liban printr-un acord separat.

Ne putem aminti de consecințele lui Saddam Hussein, răsturnat de SUA din cauza opoziției sale puternice față de Israel și înlocuit cu un regim marionetă slab care a creat în cele din urmă un vid neprevăzut, permițând Iranului să cultive o ramură nouă și din ce în ce mai importantă a Axei sale de rezistență prin intermediul Unități de mobilizare populară.

Pentru Iran, care pare să se pregătească pentru un război cu viitoarea administrație Trump, evitarea unei intervenții în Siria păstrează armele și fondurile necesare în Liban și acasă, dar evită și reaprinderea tensiunilor sectare care se răcesc evitând atacarea sunniților pentru a păstra domnia unui minoritate șiită.

Perspectiva unei hegemonia americană necontestată în Siria, care s-ar fi produs fără o intervenție externă în războiul civil din 2011, este o amenințare acută atât pentru Iran, cât și pentru Rusia, așa că decizia de a permite rebelilor să preia Damascul ar trebui respectată având în vedere acest lucru.

Adevărul este că rebelii, înarmați cu dronele de ultimă generație ale Turciei și alte dinamici noi de luptă împotriva cărora armata siriană nu era pregătită să se apere, au fost mai ușor de acceptat decât de luptat.
Misiunea de ansamblu pentru Iran în noul peisaj de securitate este de a submina mașinațiunile americane și israeliene prin unirea musulmanilor șiiți și sunniți pentru cauza palestiniană, care pare să dea ceva roade.

Iranul a înaintat cu succes un front unit împotriva Israelului pentru a-i câștiga pe aliații improbabili ai militanților suniți, precum Hamas și talibanii din Afganistan. Destinderea dintre Arabia Saudită și Iran pare să ia forma unei înțelegeri , așa cum se vede cu cooperarea militară sporită a celor două țări. În martie anul trecut, ministrul de externe al Hezbollah, Wafiq Safa, a fost întâmpinat de oficiali din Emiratele Arabe Unite sunnite, considerate de mulți ca fiind un pivot departajare de Statele Unite.

În Liban, milițiile sunite considerate odată rivali ai Hezbollah-ului și-au lăsat deoparte diferențele pentru a lupta alături de grupul șiit de rezistență împotriva Israelului. Adevărul greu pentru statele din Golf, care sub prima administrație Trump erau organizate într-o armată proxy pentru Israel, este că războiul din Yemen, în care rafinăriile de petrol din Arabia Saudită au fost distruse, le-a arătat că Statele Unite nu pot sau nu doresc să le ofere un fel de garanții de securitate necesare pentru ca aceștia să lupte cu Iranul și aliații săi.

Rămâne de văzut ce va oferi a doua administrație a lui Trump, care este condusă aproape exclusiv de partizanii Israelului, pentru a-i aduce pe saudiții înapoi la mesele de negocieri.
Dezlănțuirea de către SUA și Israel a magistralei turcești ar putea fi interpretată ca o recalibrare și o reacție la o colaborare sporită între națiunile șiite și sunite din alte părți, care au fost reunite de genocidul din Gaza, precum și de ascensiunea BRICS.

Deși Turcia este o națiune sunită, diferite state arabe, de la Egipt până în Arabia Saudită, se tem de Frația Musulmană și de alte forme de islam politic susținut de Ankara. S-ar putea argumenta că împuternicirea Turciei, care are relații decente cu Rusia, ar putea, de asemenea, să creeze o separare între Moscova și Teheran pe termen lung, deoarece majoritatea Orientului Mijlociu, inclusiv Iranul, respinge influența neo-otomană.

Este îndoielnic că bazarea pe Turcia a fost prima alegere a Washingtonului în Orientul Mijlociu. S-ar putea face o comparație cu îmbrățișarea atlantistă a lui Iosif Stalin în timpul celui de-al doilea război mondial.
Turcii, atât ca societate, cât și ca stat, resping în mare măsură valorile liberale pe care America și factorii săi de politică evrei încearcă să le impună lumii, în special în domeniul politicii externe.

În ultimii doi ani, Turcia a încercat să ocolească sancțiunile occidentale asupra Iranului și refuză de-a dreptul să recunoască sancțiunile lor împotriva Rusiei, aparent fără teamă de nicio represalii occidentale.
Coșmarul încercării de a controla Turcia provoacă Occidentului liberal o durere de cap majoră în continuare. Ambițiile imperiale declarate ale lui Recep Erdogan nu se opresc la Armenia și Siria, el a cerut, de asemenea, în mod repetat, creșterea influenței sau invadarea definitivă a presupușilor săi „aliați” NATO, Grecia , Bulgaria și România .

Turcia funcționează ca un stat gangster, extorcând Europa din miliarde de dolari prin amenințarea că va inunda continentul cu migranți. Indiferent de beneficiile pe termen scurt aduse infrastructurii lor geopolitice pe care SUA și Israelul le obțin ajutând la dezlănțuirea sălbăticiei turcești asupra lumii, este echivalent cu amenintarea cu foarfecele.

Deși este prea devreme pentru a spune, ieșirea în mare parte lipsită de sânge și aparent consensuală a lui Assad, cu SUA și Israelul drept beneficiari, dar totuși fiind actori secundari, ar putea fi privită ca un produs al multipolarității, mai degrabă decât o respingere a acesteia.