Să ne americanizăm!

Retrovoluția din decembrie 1989 ne-a aruncat cu o sută de ani înapoi, dar, mai ales, a rupt zăgazurile care protejau societatea socialistă românească de tarele societății „civilizate“ occidentale. Rigorile social-politice ale sistemului socialist aveau ca principal obiectiv asigurarea unei minime subzistențe pentru fiecare cetățean, prin asigurarea unui loc de muncă. Dacă nu aveai, te duceai la „Biroul forțelor de muncă“, existent pe lîngă fiecare primărie și erai repartizat la o întreprindere, în funcție de școlarizarea pe care o aveai. Dacă nu te duceai și te prindea miliția că vagabondai pe străzi, te reținea și te trimitea la o întreprindere să muncești. Rigorile moral-spirituale erau stipulate în Codul eticii și echității socialiste, care, în subsol, se bazau pe Decalog și, la suprafață, pe principiul aflat pe stindardul Socialismului, „De la fiecare după capacități, fiecăruia după munca sa!“

În Epoca de Aur nimeni nu a murit de foame.

E-adevărat că retrovoluția a adus și oarecare libertăți, precum libertatea cuvîntului, libertatea de a călători în lume – dacă Lumea respectivă te primește! – și, mai presus de orice, libertatea de a jefui averea publică, secondată de libertatea de a muri de foame. Acum, în epoca Tranziției, mulți au murit de foame, au murit înghețați în boscheți, s-au aruncat de pe bloc fiindcă nu mai aveau bani ca să poată trăi. Nu mai vorbesc despre cei mulți care au murit acasă fiindcă nu aveau bani de medicamente. Asta, în condițiile în care, în Constituția revizuită samavolnic și ilegal în noiembrie 2003, articolul 47 vorbește despre „obligația statului de a asigura cetățenilor un trai decent“.

În 1996, prof. univ. dr. Mircea Bulgaru, șef de catedră la Academia de Studii Economice (A.S.E.), în urma unei cercetări sociologice riguroase, a publicat cartea DREPTUL DE A MÂNCA1, în care demonstra că politica socio-economică practicată de coaliția „patrulaterului roșu“ – P.D.S.R.+P.U.N.R.+P.R.M.+P.D.A.R., P.D.S.R.-ul fiind, după cum ne amintim, piesa de bază a coaliției – induce riscul crescut ca românii să fie sărăciți atît de mult în viitorul apropiat încît nu vor avea ce mînca – deși Constituția țării le garanta dreptul de a mînca, de a avea un trai decent. Consecința a fost că, după publicarea cărții, respectiva catedră de la A.S.E. a fost desființată, iar profesorul Mircea Bulgaru a fost pensionat!

Această modalitate de a scăpa de noii „disidenți“ – mult mai incomozi decît cei de dinainte de 1989 – a fost primul semn major că libertatea cuvîntului va deveni doar un slogan demagogic al regimului postdecembrist – indiferent de „coloratura“ politică, de „stînga“ sau de „dreapta“ – și că se pregătește călușul de pus în gura „vocalilor“! În acest scop au fost date chiar legi anticonstituționale, ca O.U.G. nr. 31/28 martie 2002, fățuită, apoi, prin Legea nr. 107/2006, Legea nr. 217/2015 și Legea nr. 157/2018 – legea „Vexler“ – promulgată imediat de către antiromânul Klaus Werner Iohannis, legi prin care au îngenuncheat România în fața ofensivei jidovești, la presiunea unor senatori ashkenazi americani. Deci, eram în curs de americanizare. Treptat aproape toate mass media au ajuns în mîna patronatului străin, așa că acum nu se mai poate vorbi de mass media românești, ci de mass media din România, aflate, aproape toate, în mîna „investitorilor strategici“ occidentali și, deci, nici de libertatea de exprimare!

La fel de treptat, industria, agricultura, silvicultura, piscicultura, zootehnia din România au fost distruse aproape complet și, în compensație nefericită, am ajuns piață de desfacere pentru mărfurile de mîna a doua din Occident, am ajuns importatori de mere, de pere, de fructe și legume din țările occidentale. În schimb, România exportă prostituate, șine și vagoane de cale ferată dezmembrate de echipa lui Mircea Băsescu, lemn brut, furat din pădurile noastre de recent răposatul Attila Verestoy și de firmele austriece, utilaje noi, importate cu bani grei, cu unsoarea pe ele și în ambalajele originale, furate din complexele industriale și vîndute ca fier vechi. Circa 35 la sută din pămîntul arabil al țării a fost vîndut firmelor străine, în special ashkenazilor.

La fel, în compensație, România a ajuns ca America: importatoare de droguri și de drogați, țară de rețele de trafic de mărfuri de contrabandă, de trafic de persoane, de pedofili, de filme porno, de trafic și consum de țigări, de alcool, de modele de comportament deviant, de locuri de entertainment, deși e plină de șomeri. Acum, distracția e pe primul loc, nu munca – deși, cum spunea Marx, „munca l-a creat pe om“! Dar, e-adevărat – așa cum i-a replicat Bulă –, „nici lenea n-a omorît pe nimeni“! Acum, deși nu avem bani de spitale, de medicamente, de mîncare, importăm și imigranți: la fel ca în America.

Alte forme de corupție exportate de S.U.A. sunt descrise de John Perkins2, care a exemplificat, printre altele, cu firma Bechtel, prezentă, o vreme, și în România – și al cărei contract de construire a autostrăzii nu se mai găsește! Dar nici cu corupția din Franța nu ne-a fost rușine: Regia autonomă de apă a Capitalei a fost privatizată firmei franceze autohtonizată cu numele de APA NOVA; cînd s-au căutat actele acestei privatizări oneroase, primarul de atunci, negroteiul băștinaș Viorel Lis, a declarat că „nu se știe cine a semnat contractul de privatizare cu APA NOVA“! dar, barem, s-a găsit. Și?! Firele afacerii murdare tot nu au fost dibuite!

Un comportament deviant copiat din America este particularizat la nivelul „gulerelor albe“ cu mulți bani la teșcherea: evaziunea fiscală și exodul capitalurilor în „paradisurile fiscale“. Procedeul este descris de Bradley Birkenfeld, în celebra lui carte, BANCHERUL DIAVOLULUI3. Cum se știe din presă, mulți români bogați sau superbogați, contaminați de corupția americană, și-au ascuns averile în băncile străine sau și-au deschis firme în offshore-uri din „paradisurile fiscale“. Dar, dacă un „justițiar“ ca Bradley Birkenfeld a reușit – în pofida împotrivirii acerbe a Departamentului de Justiție al S.U.A. – să returneze Americii vreo două miliarde de dolari din cei dosiți „la secret“ în băncile din Elveția, autoritățile românești nu au reușit să readucă în țară nici un sfanț din euroii furați de Dan Ion Popescu4, Elena Udrea și al său Cocoș, Bogdan Buzăianu5, Puiu Popoviciu6 și mulți alți „băieți deștepți“ în a prădui România, dar care au spălat putina în „Occidentul atotcuprinzător“, cum îl caracteriza congresmanul ashkenaz Joe Lieberman. Justiția din România ori este neputincioasă, ori este, prin unii membri ai ei, complice. Se pare că singura soluție este, cum am sugerat în unele comentarii, reînființarea „escadroanelor morții“, ca pe vremea comisarului Alimănescu.

Această corupție reprezentată de evaziunea fiscală prin ascunderea averilor în băncile străine este cea mai reprezentativă – chiar dacă este cea mai discretă – formă de americanizare prin proliferarea corupției. Întrucît deja am concesionat aeroporturile de la Deveselu și de la Kogălniceanu aviației americane, mai lipsește să ne cerem includerea în S.U.A. ca al 52-lea stat – extrateritorial – al Americii, al 51-lea fiind, evident, Marea Britanie. Chiar dacă nu am ajuns în situația ca elevii să se împuște în școală, ca în Statele Unite ale Americii (desemnată prin cuvîntul magic „America“), avem, totuși, clanuri țigănești care se bat între ele pe străzi, cu arme albe și, pe alocuri, cu arme de foc – cam ca în America, dar fără atît de mulți morți.

Americanizarea a cuprins și cîteva aspecte culturale. Cosmopolitismul, americanotropismul și prostia unora și altora a afectat limbajul și unele manifestări sociale. Atît de frumoasa interjecție românească „Vai!” a dispărut și toate fufele de pe ecran și de pe stradă pronunță afectat „Uau!“ Cuvintele „șansă“, „ocazie“ au dispărut și ele și au fost înlocuite de „oportunitate“, fiindcă sună americănește. La fel, cuvîntul anglo-american „responsibility“, deși este definit ca „Something for which one is responsible; a duty, obligation, or burden“, care înseamnă „Ceva pentru care cineva este responsabil; o datorie, o obligație sau o povară“, este tradus à la Coana Chirița și a devenit un parazit verbal în gura „idioților utili“ de pe ecrane sau chiar în pixul unor autori de cărți, parazit care este folosit de-a valma și atunci cînd trebuie alte noțiuni: răspundere, obligație, sarcină, datorie, atribuție, vinovăție.

Deși avem, din strămoși, frumoasa sărbătoare „Drăgaica“, se face mare tapaj de „Valentine’s Day“; satanista manifestare „Halloween“ face ravagii și la noi.

Deci, trebuie să ascultăm de îndemnul unor oficiali americani care ne vizitează și ne dau sfaturi: „Sunteți pe drumul cel bun!“ Unii de-ai noștri sunt convinși pe deplin că am fi pe drumul cel bun.

Totuși, chintesența vieții social-politice a Americii, și a americanizării, la care trebuie să tindem pentru a ne împlini ca americanizați pe deplin, este dat de cazurile lui Abraham Lincoln, J. F. Kennedy și al altor cîtorva președinți americani, cărora le-a trecut cîte un glonț prin cap, tras de alți americani.

Așadar, să ne americanizăm! Suntem pe drumul cel bun!

1 octombrie 2018

Colonel (rtg.) Vasile I. Zărnescu

1 Mircea Bulgaru, DREPTUL DE A MÂNCA. Disparități mondiale și realități românești. Editura Economică, București, 1996.

2 John Perkins, CONFESIUNILE UNUI ASASIN ECONOMIC. Editura Litera Internațional. București, 2007; idem, ISTORIA SECRETĂ A IMPERIULUI AMERICAN. Adevărul despre corupția globală. Editura Elit, București, 2009.

3 Bradley C. Birkenfeld, BANCHERUL DIAVOLULUI. Cum am distrus secretul bancar elvețian. Editura Minerva, București, 2017.