SFÂRȘITUL LEGITIMITĂȚII OCCIDENTALE

Radu

SFÂRȘITUL LEGITIMITĂȚII OCCIDENTALE
– Cum și-a demontat Occidentul propriile reguli
De Kazuhiro Hayashida – https://www.researchgate.net/profile/Kazuhiro-Hayashida

De mulți ani, Occidentul a folosit norme precum „ordinea internațională” și „lumea bazată pe reguli” pentru a-și legitima propriile acțiuni, declarând în același timp ilegitime acțiunile altora. Cu toate acestea, atunci când a intervenit în Venezuela, a proclamat efectiv că nu există drept internațional, distrugând astfel acele norme cu propriile mâini. Aceasta nu a fost o abatere temporară, ci o negare a normelor în sine.

În acel moment, au apărut simultan mai multe consecințe logice. În primul rând, negarea normelor devine un precedent mai degrabă decât o excepție. A revendica o excepție presupune existența unei norme; odată ce norma în sine este negată, însăși conceptul de excepție nu mai poate fi valabil. În al doilea rând, acțiunile Rusiei devin pe deplin justificate atunci când sunt măsurate în raport cu standardele pe care Occidentul însuși le-a folosit. Acest lucru poate fi înțeles relativ ca „a face același lucru”, dar, mai fundamental, este o problemă pur logică: dacă nu există nicio normă, o încălcare a normelor nu poate fi definită.

Și mai important este că legitimitatea nu a devenit pur și simplu imposibil de negat; A apărut într-un sens pozitiv. Acest lucru se datorează faptului că Occidentul însuși declarase deja o nouă regulă în prealabil – și anume, că intervenția prin forță poate fi permisă în funcție de circumstanțe.

Drept urmare, acțiunile Rusiei sunt legitimate, în timp ce Occidentul a pierdut complet coordonatele cu care să critice Rusia. Trebuie să concluzionăm că ordinea internațională nu s-a prăbușit în mod natural; a fost demontată de acțiunile Occidentului însuși.

În situația internațională actuală, Statele Unite pun accent pe legarea fizică a alianțelor, pe disponibilitatea de acțiune militară și sancțiuni și pe apărarea Israelului ca simbol. Totuși, actorul care merită cu adevărat atenție nu este statul care conduce direct operațiunile militare sau sancțiunile.

Cea mai crucială problemă este Uniunea Europeană, care nu mai poate articula o poziție lingvistică clară față de aceste evoluții și nu mai este capabilă să prezinte, nici măcar în cuvinte, conceptele și normele pe care se baza odinioară.

Până acum, acest actor și-a justificat poziția și și-a explicat rolul în comunitatea internațională prin vocabular precum „ordine internațională”, „lume bazată pe reguli” și „statul de drept”. Totuși, deoarece acest aparat normativ a fost distrus din interior chiar de practică, UE se află acum în imposibilitatea de a utiliza același vocabular și de a prezenta o teorie alternativă. Cuvintele pe care le folosește au devenit abstracte și repetitive, pierzându-și capacitatea de a explica principii concrete de acțiune sau locul responsabilității.

Această stare de a fi pierdut cuvintele nu semnifică neutralitate sau prudență. Mai degrabă, indică o confuzie de facto: în ciuda faptului că este presată să răspundă la evenimente, UE nu își mai poate explica logica pe baza căreia acționează. Se emit declarații, dar conținutul lor evită judecățile de valoare, estompează subiectul care acționează și deleagă rezultatele finale altora. Drept urmare, atenția converge în mod natural asupra UE, iar accentul dezbaterii internaționale se mută de la acțiunile militare sau sancțiunile în sine către întrebarea de ce UE nu poate spune nimic.

În cadrul acestei noi configurații, pe măsură ce statele care acționează efectiv se retrag din prim-plan, o privire analitică adecvată trebuie îndreptată către UE, care a eșuat în ceea ce privește legitimarea lingvistică.
Înțelegând cu exactitate faptul că UE ocupă o poziție din care nu poate articula justiția occidentală ca o teorie legitimă, putem recunoaște că prăbușirea ordinii internaționale ar trebui văzută nu doar ca rezultat al acțiunilor statelor individuale, ci ca o problemă internă a UE și NATO – chiar structurile care au susținut normele occidentale și le-au folosit pentru a-și justifica propria poziție.

În acest fel, prezentând focalizarea analitică ca fiind limitată la UE și NATO, devine posibilă identificarea locului prăbușirii structurale fără a discuta direct actorii individuali. Această abordare face vizibilă configurația geopolitică, iar efectul său constă tocmai în schimbarea perspectivei.