Grupul statuar Școala Ardeleană din Cluj
Rămân din ce în ce mai tâmp când văd, aud şi simt cum ni se contraface istoria, de astă dată chiar o trăim „pe viu”, nu-i o bârfă, nu-i un alt punct de vedere. Ci este purul adevăr.
Am urmărit, pe 11 octombrie, majoritatea surselor de ştiri autohtone, nimănui nu i-a păsat de parcă nu s-a întâmplat nimic în astă zi. Dar din fericire ceva a fost.
Şcoala Ardeleană, Blajul de odinioară
Ce serbăm?
Ziua Şcolii Ardelene se sărbătoreşte anual la 11 octombrie. Este o sărbătoare publică, dedicată omagierii rolului fundamental al ideilor culturale şi politice promovate de mişcarea cunoscută sub numele de Şcoala Ardeleană, ai cărei principali reprezentanţi au fost Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior şi Ioan Budai-Deleanu. A fost stabilită această dată deoarece la 11 octombrie 1754, episcopul greco-catolic Petru Pavel Aron a emis decretul de înfiinţare, la Blaj, a primelor şcoli sistematice şi moderne din istoria românilor.
Proiectul de lege privind instituirea acestei zile a fost adoptat de Senat, la 19 noiembrie 2013, şi de Camera Deputaţilor, la 3 iunie 2014, aceasta din urmă fiind for decizional. Legea a fost promulgată de preşedintele României, la 1 iulie 2014.
Ziua Şcolii Ardelene este dedicată omagierii rolului fundamental al ideilor culturale şi politice promovate de mişcarea cunoscută sub numele de şcoala Ardeleană. A fost stabilită această dată deoarece ziua de 11 octombrie 1754 este ziua în care episcopul greco-catolic Petru Pavel Aron a emis decretul de înfiinţare, la Blaj, a primelor şcoli sistematice şi moderne din istoria românilor, „fântânile darurilor”, aşa cum le-a numit ctitorul lor, spunând: „şcoala de obşte va fi a tuturor, de toată vârsta, de cetanie, de cântare şi de scrisoare, nici o plată de la ucenici aşteptându-se”.
Prin această sărbătoare publică se omagiază mişcarea culturală cunoscută sub denumirea de „Şcoala Ardeleană”, curent întemeietor „al celor mai valoroase idei şi opere care ne definesc genetic, istoric şi sociologic în aria de cugetare a Europei, printr-un uriaş efort de aclimatizare a spiritului european în viaţa românilor, de creare a unei gândiri româneşti în consens continental”.
Şcoala Ardeleană a fost o puternică mişcare iluministă transilvăneană, generată de unirea Bisericii românilor ardeleni cu Biserica Romei, în urma căreia a luat naştere Biserica Română Unită cu Roma.
Cu această ocazie, autorităţile administrative publice centrale şi locale pot organiza manifestări publice dedicate acestei zile, dar de ce să o facă? Avem doar Ziua Limbii Române, de vreo doi ani, la ce bună istoria?
Dan Orghici
Asta lipsea _ discursuri despre … vorbe ! Ce am eu cu acest cult, greco-catolic !? Hai sa vorbim discutii ! Acum vad ca fiecare eveniment care are alura ”importanta”, are sarbatoarea sa ! Cu alte cuvinte, hai sa lucram … vorbe si discutii
!
Problema este ca tu nu ai nimic in comun cu cartea.
Dezrobirea Ardealului ca parte a Marii Uniri a prevăzut-o Sf. Sofronie din Cioara, cel mai mare român al întunecatului sec. XVIII, și au pregătit-o pas cu pas de la Emanoil Gojdu(a cărui susținere financiară a fost vitală pt. redeșteptarea națională și pregătirea generației Marii Uniri), Andrei Șaguna, Alexandru Mocioni, la Badea Cârțan, Ioan Dragalina, Octavian Goga și comunitatea ardelenilor refugiați în România, în total mii de români mari și necunoscuți publicului cărora li s-au alăturat uniații, trădându-și stăpânii în favoarea propriului neam. Uniația și Școala Ardeleană au contribuit la unire prin eșecul lor total și pactizarea cu schismaticii; o împlinire a agendei Vienei și Vaticanului ar fi făcut din Ardeal o Croație cu un Pavelić la conducere. Zău, îmi e greață de clișeele europenist-imbecilizatoare din această compunere școlară.
De departe cel mai mare roman al „intunecatului sec. XVIII” este Horia. Redesteptarea nationala produsa de „tumultul” lui a avut un mult mai mare ecou in inimile taranului roman, fata de rascoala lui Sofronie.
Sofronie a dus o lupta intestina, intre romanii neuniti (ortodicsi) si uniti (greco-catolici), pe cand Horia a dus lupta pe plan social si national contra nemesimii, dusmanul de moarte atat al unitilor, cat si al neunitilor. De asta eu il socotesc pe Horia mai important decat Sofronie. Si el a reusit lucruri uimitoare, nimic de zis, dar victoriile lui au fost infrangeri pentru alta parte a romanimii. De asta pentru mine, Horia are intaietate, desi si el are pacatele si greselile lui.
Pe mine m-a surprins „pana dincolo” faptul ca rascoala lui Horia n-a fost sprijinita de preotime. Nici de preotii uniti, nici de cei neuniti. Cativa istorici au incercat, cu doua trei exemple, sa dovedeasca contrariul. E vorba insa de cateva flori, care nu aduc primavara. Daca comparam insa „tumultul horian” cu „vremea vrajbilor” 1848-49, vedem ca preotimea a sustinut in masa, atat cea unita cat si cea neunita, actiunile motilor de sub ascultarea Iancului, a lui Balint si Acsente. Sunt zeci, daca nu sute de preoti romani, care au luptat chiar si cu arma in mana, pentru apararea romanismului in acea perioada, fara deosebire de cult. Dar asta s-a petrecut cu un secol mai tarziu. Asa ca, dupa mine, Sofronie este al doilea ca importanta, dupa Horia, daca ne referim strict la secolul XVIII.
Nu este foarte corect din p.d.v. istoric ca sa spunem ca uniatii s-au alaturat ortodocsilor, tradandu-si stapanii. Este o grea acuzatie, pe care eu nu mi-as asuma-o, fiindca istoria dovedeste ca uniatii n-au avut stapani. Religia greco-catolica este tot o religie ortodocsa, dar care a acceptat 4 precepte straine, ca sa obtina unele drepturi si pentru oropsita natiune romana. Rolul cultural al unitilor in desteptarea nationala este urias. Toata Scoala Ardeleana este unita, episcopul Inochentie Micu Klein unit, Petru Pavel Aron unit, Barnutiu unit, Cipariu unit, multi din capii revolutiei din 1848 au fost de religie greco-catolica si n-au avut alti stapani decat constiinta lor. Daca am judeca in aceiasi termeni, am putea sa spunem si despre Andrei Saguna ca si-a tradat stapanii, atunci cand a scos biserica ortodcsa de sub influnta celei sarbe, conduse la acea vreme de mitropolitul Raiacici.
Una din cele mai mari realizari ale revolutiei din 1848-49 din Transilvania este si aceea ca n-a facut nici o „deschilinare” intre uniti si neuniti, au luptat cot la cot si unii si altii, pentru natia romana: ortodocsul Avram Iancu, alaturi de Simion Balint unitul. Si exemplele sunt cu miile. Referitor la perioada 1848-49 in Transilvania, fratia dintre uniti si neuniti a fost atat de profunda, incat putem spune cu dreptate ca in acea vreme, a existat doar o singura religie printre romanii transilvani.
De Vasile Lucaciu ai auzit?
Episcopul unit Petru Pavel Aron este, dupa mine, un reprezentant de seama al Scolii Ardelene. Mult mai important decat Ioan Budai-Deleanu. Iata un fragment dintr-o carte viitoare, la care ma nevoiesc sa folosesc ortografia, expresiile si limbajul din Transilvania acelor vremi:
Petru Pavelu Aaronu, episcopul unit de Blasiu, plecase în caleașca cu patru cai din Alba Carolina, înieptându-să spre munți. Era în toamna anului 1763 și protopopul unit Aaronu, deși ave doră 54 de anuli, părea un om îmbătrânit înainte de vreme. Vizitiul lui, un moț isteț din Bistra, mâna caii la pas, ca vlădica să-și mai potă mângâia odată ochii cu peisagiul munților țuguieți, ca nește căciuli de urieși. Pădurea prinsese colorile înfoiete ale toamnei, dară cum intrară în încleștarea munților, aerul se schimbă răcindu-se și soarele însuși deveni mai scump la vedere, ascuns de bolta copacilor aflători pe marginea drumului. Vlădica, presimțindu răcirea vremii de la munte, își luase pe sub anteriu o bundă de miel fără mâneci, ca să-i țiie cald la șiale. Dar nu șialele, ci anima îl cam supăra pe vlădica Aaronu de o vreme încoace. Gheorghiuț, vizitiul, îl văzuse de multe ori cu mâna dreaptă la piept, în dreptul animei, sămn că nu-i merea bine și o oarecare durere internă nu-i dădea pace de fel. Iar drumul, mâncat de ploi și de șuvoaie, era plin de gropi și de surpături, încât trebuia să fie cu băgare de samă să nu-l zgâlțâie prea tare pe vlădică. Simțea și el că drumul acesta era pentru Aaronu drumul amintirilor, al întoarcerii la vatra copilăriei, la satul de unde o plecatu de tânăr și unde acum se întorcea, aproape certu, pentru ultima oară.
Petru privea cu tristețe codrul, munții, pâraiele, drumul. Nimic din ce cunoșcea așe de bine, nu mai era cum o fostu. „Toate se schimbară și, odată cu ele, și omul!” gândea vlădica, cu o urmă de tristeţie. Dară el, pe lângă tristeție, avea și anima plină de bucuria împlinirii. Anima asta a lui, obosită, găunoasă, care nu mai vra să lucre cum debe și care-l năcăjea până dincolo, tresălta totuș de bucurie, fiindcă în 12 ani de vlădicie, făcuse atât de multe pentru neamul lui! El o fost desemnatu de Cel de Sus ca să aducă puțină lumină neamului românesc cel oropsitu. Ce mândru o fost, când s-o deschisu „Școala cea de obște” de pe plateea Blasiului, la 11 Octombre 1754, și care o fostu prima școlă din provinciile românești în care s-o învățatu în limba română. „Școla cea de obște, deschisă tuturor și de tote vârstele, pentru a se deprinde în cetanie, cântare și scrisore, nice o plată de la ucenici așteptându-să.” Școala de obște era deschisă și ortodocșilor, spre învăţătura năravurilor celor bune! Înființase mai pe urmă seminariul arhidiecesan, sub oblăduirea lui s-o ridicatu mănăstirea Blasiului, o înființiatu tipografia și biblioteca cea desfătătoare şi plină de învăţătură înţieleaptă şi suavă, căreia i-o scrisu cu mâna lui nomenclatorul cărților și unde o donatu tomuri întregi, cumpărate cu banii lui, o înființiatu alte 53 de școli româneșci în totă Transilvania… Apoi o ținut pe spezele lui mai întâi 12 călugărași la învățătură, care număr la 24 cu degraba s-o măritu, ca la urmă să ajungă la 300! Pe cei mai eminenți și mai săraci îi ținea chiar cu pâne, cu fiertură, cu haine şi cu cărți! El o introdusu și studiul limbii lătineşti în gimnaziu, o scrisu singur 10 opuri în latină și română pentru procopseala şcoaleloru, o mai tradusu și Biblia în româneșce! Iar pe preoții uniți, ca să-i aducă din necovârșire în covârșire, i-o silitu ca, mai nainte de a îmbrăca anteriul, să înveţe cu osârduire teologhia morale. Nu direptu de la coada vacii, hop-ţop în amvon, ci mai întâi să aibă habar de câte ceva din cele sfinte, ca apoi să poată la rândul lor să îndrume pe alții cătră năravurile cele bune și să-i țâie pe enoriași strânsu lângă besearică, ca să nu zboare, ca cocoarele toamna, spre alte zări.
Vlădica Petru Pavelu Aaronu privea dealurile, stâncile, arborii și ierburile de pe marginea drumului, adâncitu în gânduri. Viața lui se scurse lin, în rugăciune și în post aspru. Genunchii lui erau coperiți de cruste de atâta nevoire în genunchi la rugăciune, la brâu străpurta de 11 anuli ciliciumul, acelu brâu împungătoriu care-i coperise midiulocul cu răni și cu sămne. Un dărab de pită, o lingură de miere îi ajungeau pe zi ca hrană. Mâncarea cocișului pe zi costa cât hrana lui pe o săptămână. Doră când se simțea prea slăbit, bea câte un strop de vin, ca să mai prinză poteri. Nu avusese dorire de îmbogățire, nu purta haine scumpe, nu voia nimic pentru el. Totă averea ce o moștenise de la părinți, o cheltuise pe fapte obștești. Era mulțumit și că ranele din suflet se vindecaseră aprope toate. Cea mai mare o fost când, învrăjbit togma de cei care l-au ponegritu când era vlădica lor, neprietenii au reușitu să-l orbească pre Inochentie Micu Klainu împotriva lui, cu scorneli și șopte minţiunose la ureche. Dară Dumnedieu n-o lăsatu multu urzeala ascunsă, ci au dat-o la iveală. De care conștiințiă primindu Kleinu togma la Roma, unde trăia esilatu, i-o scrisu curând scrisoare lăcrămată, cerându-și iertăciune pentru strâmbele prepusuri și urgii ce le abătuse asupra lui, numindu-l „fratelu mieu”. Ce mult l-o unsu la animă acea suplică frumos stilizată, venită cam târdiu, pentru că tare i-o mai amărât viața acea nemernică osândă, să cadiă sub suspițiunea de a fi om de nimic, nerecunoscătoriu și vulpenosu. Îi mai rămăsese o singură împăcăciune, cea mai grea dintre tote, cu sora lui. Aaronu aflase cu tristeție că uneltitorii împinseră ticăloșia până acolo, încât au doveditu s-o învrăjbească până și pe sora lui cu el. Amu, ăsta-i era propusul, să ajungă la Abrudu, să o vadă și, dacă i-o sta în potere, să se împace cu ea. Cu acest gând pornise la drum anevoios, cu nădejdea că va izbândi.
Când s-au apropiat de Auraria, i-o vint în minte răscola lui Sofronie, cum o tulburatu elu apele. Lui, protopopului unit al Blasiului, nu-i părea atât de rău că uniții pierduseră sate întregi, care au trecut iar la neunire, ci îi părea mai rău de vrajba ce se încuibase între cele două confesiuni. Despre uniți, răuvoitorii răspândiseră cu interes faima că ei, uniții, vor să-i facă pe toți românii popistași. De aici s-o lățitu vorba în totă Țeara, făcându-le lor mare pagubă și mult rău pe nedrept. Ei, uniții, țineau tot o relegiune de rit ortodocsu, aveau aceleași cărți teologhicești după care învățau și neuniții, iară micile, foarte micile deschilinări de dogmă nici nu aveau importanția pentru enoriași. Și cum s-au mai luptatu vlădicii uniți dinaintea lui, însuși Kleinu și apoi și el, ca să precurme împintenările superintendentului catolic lipitu de vlădică ca povăţuitoriu, care își băga nasul lui cel lung în trebile besearicei unite, încercând să aducă în pracsă și alte norme catolice afară de cele patru din protocolul unirei. Dară nu i-o succesu, pentru că o datu de încontrare cerbicoasă și de oameni rezoluți, care șciau ce trebe să primească și ce nu. El, Aronu, o fostu și împotriva goanei contra preoților, besearicelor și mănăstirilor ortodocse ce s-o pornitu curând după fuga lui Sofronie din Transilvania, pentru că el nu potea suferi cu nepăsare fapte atât de varvare și de împoncișe învățăturii lui Christos. Pe de alta, șcia că ura firească ce-i va coprinde pe ortodocși după faptele de grozăvie ale lui Buccow vor adânci și mai mult prăpastia dintre frați, adică dintre ortodocși și greco-catolici, ceea ce nu era spre binele românismului.
El îi înțelegea pe ortodocsi, le șcia suferințiele și le admira cerbicia în a ține la relegiunea strămoșască cu orice prețiu. Dară ei, țăranii de rând, trâindu în întuneric, nu aveau altă mângâiere decât credința. Era naturale să nu se despartă de ea și s-o apere cu prețul vieții. Dară pentru el, care visa să-și vadă naciunea ridicată la starea celorlalte naciuni recepte, nu era altă cale mântuitoria decât Unirea cu besearica Romei. Așa o potutu veni în contra Approbateloru și Compilateloru, care opreau pe români de la învățătura școalelor. El, sub oblăduirea parohiilor unite, o înființatu 53 de școli, pentru ca și românii să-și aibă intelighenția lor. Sofronie, bietul de el, s-o crezut Sfântul Gheorghie, de o scosu sabia din teacă. Nimic de disu, că o fost om isteț, care o șciutu cum să-și ducă lucrul lui la bun finit, dară un singur lucru nu l-o șciutu ori nu l-o luatu în samă: că întunericul nu-l poți împunge cu lancea și nice tăia cu sabia. Întunericul pote fi alungat doră de o revărsătoria de lumină! De lumina învățăturii și a școleloru!
Când or agiuns la Abrud și caleașca o trasu în fața casei surorii, faima venirii lui zburase, nu șcia cum, preste capul lui. Porțile curții erau deja ferecate. Prin fereastra dinspre drum, Aaronu o auditu cum se sfădeau sora cu bărbatulu ei:
— Femeie, iară o datu strechea în tine. Casa nostră o fostu deschisă totdeauna pentru vere-cine o vrutu să ne calce pragul și tu trânteşti porta în nasul fratelui tău? Eu nu pot să pricepu și nice să înțielegu. O să râdă toţi de noi, că l-am ținutu pe șogorul mieu la porta ferecată.
— Cine se uită în gura altora, bărbate? Mie îmi stă la animă mai întâi familia mea! Eu nu mă pociu împăca cu gândul că fratele mieu s-o făcutu sluga popistașilor. Părinții noștri se întorcu în mormente de rușine și de jele de ce-o ajunsu un vlăstar al familiei, ce odinioră o datu un domn ce o statu pe tronul Moldovei, cu numele de Aaronu Vodă. (Oare cu acel Aaronu Vodă, ce s-o poreclitu de popor Aaronu Vodă —Tiranul, se laudă acea muiare? Dacă da, atunci bine o nemeritu!)
Văzându că nu avea cu cine grăi, cumnatul vlădicii o dat poroncă unui slujitoriu să deschidă porta iar el o ieșitu înaintea ospetelui, ca să-l întâmpine și să-l îmbrăcioșeze. Când o intratu în casă, Aronu o disu:
— Pace și înțielegere să fie în casa aceasta binecuvântată!
— Avem, mulțam Domnului! zise cu glasu de gheață sora vlădicii.
— Am auditu de la poartă câtă pace și linișce aveți voi și-mi pare rău că pricina sfadei și a necazului vostru eu suntu. De asta am venitu amu, să vă văd, să vă îmbrăceoșescu, că nu mai crediu să ajung încă odată în viața asta pe la voi. Știu și de pricina pentru care tu, iubită soră, te încontrezi atâta și te ții dârză asupra me, dară eu îți spui că toate cele ce s-au disu şi auditu despre mine sunt intrige spurcate. Eu șciu că părinții noștri au fostu ortodocși și tu la feliu. Eu, că așa m-o dusu pe mine soarta, am fostu secretarul vlădicii unite Kleinu, pe care atât uniții cât și neuniții l-au iubitu și slăvitu pentru cum s-o luptat el pentru drepturile româniloru. Oameni ticăloși, înghiontiți de Nefârtate, l-au contorsu pe Kleinu contra me, deși el m-o făcutu vlădică, ceea ce eu nice n-am poftitu. Dară, după ce s-o deconspiratu intriga prin suplica deregătorului Costa, Kleinu mi-o scrisu o epistola consolatoria, recunscându cu tristețe că o fostu în rătăcire. Uite aici, iubită soră, epistolele lui Costa și Kleinu, și vei cunoște și tu rătăcirea ta.
După ce-o cetitu cele doă scrisori, amarnica lui soră, cu lacrime pe obraz, o săritu de gâtul vlădicii, de era aprope să-l dobore la pemântu. L-au poftitu apoi la masă, dară Petru Pavelu n-o luatu decât câteva măsline, o feliuță de țâpău și un măr, iar cu cumnatul o băutu o cupă cu vin.
— Dragii mei, tare mă bucur că n-am bătutu până aici atâta cale în deşiertu, fiindcă e tare greu să şcii că un om respectatu precum Kleinu, te suspectă că ai fi un vânzătoriu de neam. Dară cu atât mai greu îți cade, când iubita soră, de care mi-o fost tare dor, nu mai vra să te vază. Bunul Dumnedieu mi-o luatu amu o mare peatră de pe animă. O să poci de-acilea duce haina vlădiciei mai ușioru. Mă așceaptă încă lucruri pe care numai eu le poci urni din loc, ca să ajungem să vedemu scumpa națiune română acolo unde îi este de mult locul. Mai am de făcutu o vizitațiune canonică la Viena, apoi una la Roma, ca să mă vediu cu Inochentie și după aceea, vreau să termin opul despre istoria românilor, la care lucru cu toată acurația de 14 anuli și am adunatu documente din arhivele nostre, ale Țearilor Române, ale Ungariei, Austriei și Italiei, documente care până amu au fostu ascunse ochilor noștri și pe care se va sprijini, ca pe o temelie tare, națiunea română. Totodată, vreau să espunu gândurile mele despre cumu credu eu că pote poporul românu să-și asecure o stare fericitoria.
Cu asta s-o reaşiediatu pacea şi buna pricepere în familia Aroneștiloru. Vlădica Aaronu o plecatu preste câteva luni, la sfârșitul lui Făurar 1764, spre Viena, dară la Baia Mare l-o agiunsu petrecaniia cea de pe urmă și acolo și-o datu sufletul. De atunci nu s-o mai auditu nimic despre opul lui privitor la istoria poporului român. Trupul lui o fost adusu la Blasiu, unde și-o găsitu linișcea mormentului. Iar când o fost ajunsu mortul la Blasiu, icoana Maicii Domnului din beserica unde țânuse de atâtea ori sfânta şi dumnedeiasca liturghie, o prinsu a plânge mai multe dile cu lacrimi adeverate. Despre acest vlădică, un magnate ungur o disu odată că o făcutu sângur mai mult pentru neamul românesc, decât toți românii ardeleni la un loc, pre timp de 300 de anuli.
Mă bucur mult că ne veți mai da o carte! Simțeam eu că ”De la inimă spre cer” nu va fi ultima!
Si eu ma bucur ca ati citit-o, fiindca cartea nu e un succes de librarie, deci cititorii sunt inca pasari rare. Asta pentru ca inca nu i-a sosit timpul.
Nu înțeleg comparația cu Budai Deelanu? IBD a fost un mare scriitor! Ghinion mare a fost pentru el și pentru literartura română că opera sa a rămas necunoscută câteva decenii și mai ales că a scris-o într-o variantă a limbii române literare care nu s-a impus ci a rămas fără continuitate. Când s-a găsit manuscrisul Țiganiadei limba literară apucase șleaul făcut de Alecsandri etc și mai ales cel lăsat de Eminescu.
Sper că n-ați scris toată cartea în graiul ardelenesc de pe atunci. În rest, flicitări și succes.
”Sper că n-ați scris toată cartea în graiul ardelenesc de pe atunci”.
Ce-ar fi rău în asta, dle profesor? ”Princepele”, de Eugen Barbu, e scrisă într-un limbaj medieval românesc, plin de sevă!
Eu cred ca domnul Profeosr isi face griji pentru ca fiind o carte cu subiect greu de digerat, va avea pe deasupra si dificultatea unui limbaj neobisnuit, care probabil ca va alunga majoritatea cititorilor.
Dar daca limba moderna romana „a apucat pe sleaul lui Alecsandri si Eminescu”, ceea ce eu zic ca nu e rau, inseamna totusi ca limba romana s-a dezvoltat pe apucate, ceea ce poate insemna si o saracire a expresivitatii ei. Eu, folosind limbajul lui Baritiu, Papiu Ilarian, cel din revista „Transilvania” sau cel din Rapoartele lui Iancu (in varianta romaneasca initiala, netradusa din germana), incerc sa compensez acea „apucatura” a limbii romane de a se duce spre Moldova, imbogatind-o cu expresii ardelenesti care de mult au iesit din „uzul pracsei”. Si e pacat, fiindca limba aceea fermecatoare are expresii memorabile, cum ar fi: propusul (scopul), tzircustari (circumstante), a zauita (a uita), invederat (cert, sigur), apriat (deslusit, limpede), a fi suparat pana dincolo, in prima spaima, de la necovarsire la covarsire, infuriat la superlativ, seren (senin), proclamaciune samburoasa, apa cea garloasa, tablou infioracios, loc umbros si muschios, drasticele mele opuneri, faime (vesti, stiri), sa raman om de parola, toti arata corajie vrednica si porneala buna, nezauitatul nostru Arone Pumne, simulatisimului citior, cititorule bune, complimente magulicioase, sa tinem o consulta, minciuna piramidala, l-au omorat cu cazne spaniolesci, din lipsa de prenumeranti (abonati), vremelnicestile timpuri, caciula gavanoasa, lector bine simtitor, secretul s-a deocheat, ii desecasera puterile sufletesti, raport sperios, Ivanovici numai de foale avea grija… Sunt cu miile, dar putine din ele au nevoie de „traducere”. Pana si injuraturile din acele timpuri sunt decente si simpatice: „Lua-i-ar smeii” era injuratura motilor din acele timpuri iar Avram Iancu cand era suparat pe unii, spunea: „Tu-le cocoruzul lor! „.
La baza limbii române literare stă varianta vorbită în zona Brașov, București, Târgoviște.
Lucrarea din care am scos capitolul referitor la episcopul Petru Pavel Aaron se ocupa de alta perioada istorica de excelenta romaneasca, care si ea este supusa unei cumplite campanii de dezinformare: Revolutia din anii 1848-49 din Transilvania, numita atat de plastic in documentele vremii anii vrajbilor, anii degheneratiunii, anii rasturnaturilor universale sau anii epocale 1848-49 (Cum sa nu folosesti asemenea expresii, care, tot dupa o vorba veche, te aduc in absurde???) Exista o foarte mare asemanare intre perioada in care Miscarea Legionara a crescut si s-a intarit, si perioada „vrajbilor”, atat faptic, cat si de felul cum se face dezinformarea, prin deformarea faptelor pana la grotesc. De exemplu, ceea ce legionarii numeau „prigoana”, se numea la 1848 (dar si inainte de asta), goana. Salutul „legionar”, este folosit la depunerea juramantului catre natiune si catre imparat, la 15 mai 1848 pe „Campia Libertatei” de la Blaj. De asemenea, au existat „Fratii de Cruce” cu mult inainte de 1848. Cartea incearca sa urmareasca evolutia si rolul acestor „Fratii de Cruce” in desfasurarea evenimentelor din Muntii Apuseni in anii „degheneratiunii”. Un capitol special l-am dedicat lui Karl Hocheder, cel care a venit prin 1846 la Abrud, incercand sa infiinteze o exploatare aurifera de mari dimensiuni si cu tehnica moderna, care ar fi dus la falimentarea „bailor” autohtone. Aventura s-a incheiat cu daramarea constructiilor lui Hocheder de catre baiesi si plecarea acestuia la Viena, de unde a venit. Am fost foarte dezamagit de felul in care istoriografia romaneasca descrie luptele din acea vreme. Sunt descrise cam ca lupta lui Fat Frumos cu Zmeul, adica geografia lipseste total. De asta n-am descris nicio lupta. Am cautat insa episoade inedite, necunoscute publicului, precum intamplari din copilaria Iancului, interpretarea literara si analiza logica a documentelor Comisiei Cozma din Muntii Apuseni, evenimentele legate de Ecaterina Varga, povestile cu Vasile Nopcea, alias Fatza Neagra, Fondul Pisetal din Abrud, care avea si o lada a Fratiei ( un fel de Casa de Ajutor reciproc), sau faptele lui Mihaila Gritta, baiesul din Rosia Montana care a scos dintr-un filon aurifer din mina lui 1700 de kg. de aur curat, schimbat la casa de schimb din Abrud si cu care a ctitorit 7 biserici si 7 scoli confesionale, pe langa alte fapte de binefacere mai mici. Foarte interesant ca 3 din cele 7 biserici au hramul ” Arhanghelului Mihail si Gavril”. Stim cu totii cine aveau un adevarat cult pentru Arhanghelul Mihail! Un capitol special i-am dedicat lui Ioan Maiorescu, cel care a avut un rol atat de important in intocmirea rapoartelor corifeilor romani Iancu, Balint si Axente Sever. Fara el, n-ar fi existat acele rapoarte, care sunt documente de o valoare inestimabila pentru istoria noastra. Cine mai stie azi de intalnirea lui Maiorescu cu „gubernatorele” Wohlgemuth, cel care i-a reprosat necuratenia rasei romane si caruia Mairescu a stiut sa-i raspunda in asa fel, incat Wohlgemuth, cazut in uimire, avea sa spuna:” Herr Maiorescu, Sie sind ein Teufelsmann” (Sunteti omul dracului). Maiorescu, atunci cand era la Craiova profesor la Scoala Centrala, ca orice ardelean get-beget, a infiintat o „Fratie de Cruce” la Craiova. Numai ca, pana sa-i dedea „teoreticeste si practiceste” pe oltenii cei guralivi cu „Legea Tacerii”, taina „s-a deocheat” si a ajuns pana la Bucuresti, la urechile lui Voda Bibescu! Dar cea mai mare descoperire istorica pe care am facut-o, pe care n-am gasit-o in nici o lucrare pe care am consultat-o si care este un argument zdrobitror in disputa cu istoricii maghiari referitor la numarul crimelor maghiarilor si romanilor asupra populatiei civile. Se poate observa ca se merge pe ideea ca, da, si noi am comis crime, zic istoricii maghiari, dar si romanii, adica suntem chit, ca asa e la razboi, etc. etc. Ori situatia nu sta de loc asa si mie-mi pare rau ca istoricii romani nu se folosesc de datele istorice cu inteligenta. O astfel de data istorica, o adevarata para malaiata, este publicarea rezultatului unei comisiei criminale austriece in ziarul „Wiener Zeitung” la inceputul anului 1851, comisie care a contabilizat numarul personelor civile care şi-au pierdut viaţa în timpul vrăjbilor, ucise de fiecare parte combatanta. Acea cercetare oficiala austriacă, autentificată de Tribunalul Militar din Cluj prin auditorul Trauschenfels și maiorul Sauer, a ajuns la urmatoarele rezultate: partea maghiară a omorât civili nevinovaţi: 4425 români și 252 sași, iar glotaşii români au ucis la rândul lor 165 de civili maghiari. Iata si para malaiata:
(4425 români + 252 saşi) /165 maghiari = 28,34
Deci, la 28 de civili romani si sasi ucisi de maghiari, revine un singur civil maghiar omorat de glotasii romani! Acest raport, de 28:1, nu l-am gasit din pacate, in nicio lucrare istorica, revista, ziar romanesc, nicairi. Deci, din anul 1851 ne sta la dispozitie un argument zdorbitor, pe care nu am fost capabili sa-l prezentam celor care vin si ne arata cu degetul drept mari criminali ai omenirii.
Comparatia voia sa-l aduca pe episcopul Aron in randurile Scolii Ardelene, nu sa-l indeparteze pe IBD din ea. Poate ca nu m-am exprimat eu cum ar fi trebuit. Daca asa s-a inteles, imi pare rau.
Pentru a intelege rolul major al Scolii Ardelene, astazi pusa la zid ca instrument al Vaticanului si falsificatori ai istoriei marete a dacilor, ar trebui sa ne reamintim de Costache Negruzzi si admirabila lui scriere,din care reproduc un fragment, „Cum am invatat romaneste „.
„Pe cand uitasem ca suntem romani si ca avem si noi o limba, pe cand ne lipsea si carti si tipografie; pe cand toata lumea se aruncase in dasii si perispomeni ca babele in catei si motani, caci la scoala publica se invata numai greceste; cand, in sfarsit, literatura romana era la darea sufletului, cativa boieri, ruginiti in romanism, neputandu-se deprinde cu frumoasele ziceri: parigorisesc, catadicsesc s.c.l., toate in esc, create de diecii vistieriei, pentru ca atunci intre ei se plodea geniul, sedeau tristi si jaleau pierderea limbii, uitandu-se cu dor spre Buda sau Brasov, de unde le veneau pe tot anul calendare cu povesti la sfarsit, si din cand in cand cate o brosura invatatoare mestesugului de a face zahar din ciocalai de cucuruzi, sau paine si crohmala de cartofe.
Tot insa mai ramasese o scoala pre care acesti buni batrani o priveau ca singur azilul prigonitei limbi, scoala unde se invata inca romaneste, aproape de Iasi, in monastirea Socola.
Tatal meu era unul din romanii acestia. Nu iesea nici un calendar care sa nu-l aiba el intai, nici o carte bisericeasca care sa n-o cumpere, nici o traductie care sa nu puie sa i-o pescrie.
Intr-o zi, viind de la scoala, l-am gasit cu o mare carte in-folio dinainte.
– Ceteste-mi, imi zise, o viata d-a sfintilor din cartea aceasta.
– Iarta-ma, parinte, eu nu pot ceti romaneste.
– Cum! apoi dar ce inveti tu?
– Elineste, am raspuns paunindu-ma. De vrei, sa-ti cetesc toata tragedia Ecubei, unde e acest frumos hor a troienelor, pre care il stiu pe dinafara:
Profesorul roman avea un nas cu totul antiroman, caci las-ca era grozav de mare, dar apoi era carligat, incat semana mai mult a proboscida decat a nas.
…………….
Ce faceam eu in vremea aceasta? Eu ramasesem incremenit, cu ochii holbati, cu gura cascata, caci nu intelegeam nimic, eu care ma tineam ca stiu ceva! Dascalul acesta lua in ochii mei un chip maret, academic, piramidal, neinteles ca si sinonimele sale; mi se parea ca vad un Platon, un Aristotel… Cat ma umilise de tare! cum imi cazuse trufia! cat ma simteam de mic in asemanare cu baiatul acel ce scria sara si vie in trei osebite feluri!
Ne-am intors acasa. Tatal meu, vazandu-ma ganditor, ma intreba ce am.
– Gandesc la adanca eruditie a acestui dascal.
– Adevarat, e un om plin de stiinte, si l-am poftit sa vie ca sa-ti dea lectii de trei ori pe saptamana. De maine va incepe.
……………….
A doua zi profesorul veni si, dupa acea de datorie buna-dimineata, scoase din san o brosura cartonata cu hartie pestrita, zicandu-mi c-un zambet plin de incredere in sine:
– Nadejduiesc ca ne vom intelege amandoi. Aceasta filada nu sunt la indoiala ca in putine zile o vei invata.
„O! am gandit, acesta e negresit vrun extract lesnicios a sistemului sau de invatatura.” Am luat-o cu toata onoarea cuvenita operii unui literat si, deschizand-o, am vazut ca era un abecedar cu slove d-un palmac de mari!
Am ramas mut de oterire si de rusine. Ce batjocura! sa ma puie pe mine, care nu mai eram un copil, aveam treisprezece ani, sa invat a b c ! pre mine, care intelegeam pre Erodian din scoarta in scoarta! Era un infrunt care iubirea mea de sine nu-l putea mistui. Hotarai sa-mi razbun si ideea asta ma mai linisti.in vremea aceasta, dascalul isi asezase ochilarii pe tronul lor (pare ca privesc inca acei ochilari tuguieti pe nasul lui urias, ca un turc calare p-un harmasar roib), trase tabac, stranuta, tusi spre a-si drege glasul si incepu rar si cu dese pauze:
– Pentru a-ti paradosi limba romaneasca dupa toata randuiala, ca sa o inveti cumsecade, spre a o sti precum se cuvine, trebuie sa incepem de la inceput. Vei sti deci ca limba romaneasca are patruzeci si una de slove, care se impart in trei soiuri: glasnice, neglasnice si glasnico-neglasnice; si anume, glasnice sunt: Az, Est, Ije, I, On, , Ier (ь), Eamic.svgtiu , Io (I-Umic.svg), Iamare.svg ia, Ia, Ipsilon, Omegamare.svgmega. Neglasnice: Buche, Vede, Glagol, Dobru, Juvete, Zemle, Kaku, Liude, Mislete, Nas, Pocoi, Rata, Slova, Tferdu, Farta, Heru, Csi, Psi, ti, Cervu, sa, stea, Thitamare.svgita, Gea. Glasnico-neglasnice: Zalu, Ieri, Ucu, n.
– Ba nu ne intelegem nicidecum, am strigat iesind din ameteala ce ma cuprinsese intru auzul barbarelor numiri a buchilor lui, nu ne intelegem! D-ta vrei sa ma batjocuresti, sa ma pui la alfavita, pre mine care stiu greceste mai mult decat oricare tanar de vrasta mea, si care scriu frantuzeste sous la dictee, fara a face mai mult decat septe-opt gresale pe fata! Da-mi o gramatica, arata-mi constructia verburilor, ortografia. Spune-mi pentru ce scrii vie si sara in trei feluri?
– Iti voi spune-o la vreme.
– Pentru ca ai o duzina de i, asa e? Dar cum scrii masa (table) si masa (pret. verbului manere)? Cum scrii lege (loi) si lege (imper. verbului legare)? Asa e ca tot un fel, pentru ca n-ai doi a si doi e? Apoi pentru ce incurci si ametesti pe baieti?
– Aceea nu e treaba d-tale, imi raspunse cu un zambet ce semana a strambet; invata buchile pe de rost ca sa le stii poimaine.
………………..
M-am cercat sa cetesc un romant din acele manuscrise, dar scrisoarea era atat de incalcita, incat le-am lasat, fagaduindu-le de a le vizita cum voi putea deprinde a ceti scrisoarea acea ieroglifica ce se obicinuia atunci pe la noi; si, luand Istoria romanilor de Petru Maior, ajutat de abecedarul urgisit, in putine ceasuri am invatat a ceti. Pan-in seara, eram capabil sa spun pe carte cat oricare anagnost de rapide. Seara am cetit tatalui meu tot cantul intai din Moartea lui Avel, singura carte care avea puterea a-l adormi. Bunul parinte se bucura, si atribuind stiinta mea la vrednicia invatatorului, porunci sa cumpere cinci coti postav visiniu de un benis, pre care il trimise dascalului.
Eu insa nu puteam uita infruntul ce-mi facuse. Facand un congres de baieti – conscolari ai mei de la dascalii frantez si grec – dupa mai multe opinii, care de care mai stravagante, o idee satanica veni unuia in minte.
– Fratilor, zise el, socotinta mea este sa inchipuim niste intrebari atat de grele, incat sa nu le poata talmaci, ca sa-i dovedim ca e numai un gogoman pedant …
– Bravo! ! Hura! ! Vivat! strigara toti.
intrebarile s-au alcatuit, s-au aprobat de toata adunarea si mi s-au incredintat.
A treia zi dascalul veni, si intrebandu-ma de stiu buchile pe dinafara, spre raspuns am deschis cartea lui Petru Maior si i-am cetit un intreg capitol. Profesorul ramase inlemnit.
Sfarsind, am urmat in tonul acel pedantic cu care imi vorbise el:
– De vreme ce vezi, loghiotate, ca am invatat a ceti fara lesniciosul metod al abecedarului d-tale – care mi-ai spus ca este temeiul limbii – nu sunt la indoiala ca voi invata a scrie iarasi fara ajutor dascalesc. insa fiindca cunosc si simt cu desavarsire ca dascalul, pentru un tanar, este aceea ce este gradinarul pentru un pom, vad ca eu am foarte multe lucruri de invatat, caci sunt ca un copac neroditor. Drept aceea, am facut aceste cinci intrebari, pre care d-ta vei binevoi a mi le talmaci. Asta va fi singura mea lectie. Pe toata ziua imi vei deslega cate cinci de aste nedumeriri. Spune-mi dar:
-Pentru ce uneori vara ploua cu broaste, iar nu cu cristei fripti, precum odinioara la judani?
– De unde au luat Adam si Eva ac si ata de au cusut frunzele de smochin, in vreme ce pe atunci nu era inca nici o fabrica?
– Cum …?
– Pagan! ma curma dascalul astupandu-si urechile si sarind de pe scaun, ca un om ce calca pe un serpe; hula grozava si pangarita! Iaca frumoasele ispravi a invataturii papistasilor!
Zicand aceste, isi lua slicul si o impunse de fuga pe usa.
De atunci nu l-am mai vazut.
Astfel Petru Maior m-a invatat romaneste.”
http://www.costachenegruzzi.eu/opere/nuvele/cum_am_invatat_romaneste.html#.WeB8J2C7XIU