CD
1.575 aprobate
denitsoc@gmail.com
TINERIMEA ARTISTICA
CD
“Societatea Ileana” a fost una dintre primele grupări avangardiste din spațiul românesc, promotoare a artei pentru artă și a decadentismului.
“Tinerimea artistică” nu a fost gândită ca o alternativă a artei oficiale, ci ca o modalitate de a convinge masele că arta trebuie să-și găsească locul ei în conștiința societății. În vidul creat de dispariția “Societății Ileana” s-a născut “Tinerimea artistică” cu alte idealuri si obiective care se preocupau de educarea publicului si nu doar impresionarea lui cum incepuse deja moda.
Această mișcare artistică dorea o lansare colectivă a unei generații, ce nu voia doar o afirmare individuală a membrilor ei, ci și un misionarism cultural ce se revendica ca o continuare a generației revolutionare de la 1848.
Idealismul junimist era de această dată corectat de un spirit de modernitate, care spunea că mesianismul pedagogiei culturale trebuia abandonat naivilor și că drumul spre succes în artă este, tocmai, educarea opiniei publice.
Acest deziderat nu era apanajul unei singure personalități, chiar dacă aceasta se dovedea a fi genială, ci el era posibil de înfăptuit printr-o colectivitate coerentă, constituită pe o bază fundamentată pe asemănări elective.
“Tinerimea artistică” a fost o societate fondată la 3 decembrie 1901 de un grup de artiști, între care Ștefan Luchian, Nicolae Vermont, Constantin Artachino, Kimon Loghi, Ipolit Strâmbulescu, Arthur Verona, Frederic Storck, Ștefan Popescu și Gheorghe Petrașcu.
“Tinerimea artistică” a prezentat avantajul unei democrații exprimate cultural și a unui relativism al criteriilor care evita, pe cît posibil, rătăcirile dogmei.
Au existat în presă și critici cu privire la poziția pasivă a membrilor”Tinerimii artistice” făță de evenimentele sociale din anul 1907. Astfel, George Ranetti l-a criticat pe Ipolit Strâmbu care a expus un tablou care înfățișa un ciobănaș visător și bucălat ce se sprijinea într-o bâtă, în loc să-l prezinte zdrențuit, cu pumnii încleștați, cu o privire sinistră și cu niște buze crispate de un rânjet hidos care să semnifice blestemul.
Este cunoscută o astfel de atitudine de eschivare de la înfățișarea frământărilor sociale de către membrii Tinerimii, motivul fiind unul simplu – în rândurile membrilor societari existau fii de moșieri ca Jean Alexandru Steriadi, Eustațiu Stoenescu, Gheorghe Petrașcu, Cecilia Cuțescu-Kunzer, Arthur Verona sau chiar ei erau proprietari de ateliere de sculptură ca Frederic Storck și Oscar Späthe.
Acesti tineri artisti prin cultura si formarea lor socială nu credeau in “lupta de clasă” a realismului deformant. Atitudinea trebuia să transpară dincolo de regulile expresiei artistice.
În luna aprilie a anului 1910 s-a deschis în mod solemn cea de a noua expoziție a Tinerimii artistice în clădirea Panoramei Grivița. Evenimentul a fost precedat de primirea de noi membrii în rândurile societății. Totul s-a desfășurat într-o atmosferă sărbătorească fiind cea mai amplă manifestare de artă plastică ce s-a cunoscut până în acel moment in tară.
Au fost prezente exponate care au corespuns tuturor genurilor, manierelor și tehnicilor artistice. Dacă unii dintre vizitatori apreciau creația lui Ștefan Luchian, Camil Ressu, Ștefan Popescu, Gheorghe Petrașcu sau Jean Alexandru Steriadi, publicul larg și oficialitățile admirau si lucrările de factură academistă a invitatului special George Demetrescu Mirea sau Eustațiu Stoenescu.
Alții au apreciat picturile lui Arthur Verona și Ipolit Strâmbu care au fost prezenți cu scene idilice rurale. De asemenea, gusturile mai deosebite au avut și ele ce vedea: operele secesioniste ale Ceciliei Cuțescu, primitivismul lui Constantin Brâncuși și neoimpresionismul lui George Mărculescu.
Cum manierele și tendințele erau uneori radical diferite, ele au fost susținute cu o pasiune excesivă de artiștii ce le promovau, fapt care a dus la comparații și aprecieri nepotrivite la adresa celorlalți colegi. Această stare de fapt, a dus în final la disensiuni între membrii societății.
Presa vremii a preluat comentariile și cronica artistică a făcut o speculație mediatică al cărei izvor se găsea în cancanurile lumii artistice. Prin urmare, divergențele au escaladat în scandaluri publice. Aplanarea pentru moment a dezbinărilor a constat în excluderea Ceciliei Cuțescu din rândul membrilor societății.
Vânzarea masivă din expozițiile societății nu era de natură a opri pe cei ce voiau succesul ieftin și facil.
Solicitudinea claselor dominante nu provenea dintr-o înțelegere a artei. Fiind lipsite din cauza războiului, de posibilitatea excursiilor în străinătate, bogații timpului au căutat să-și satisfacă plăcerile și desfătările în România.
De remarcat că pentru prima oară s-au organizat în România luptele cu tauri îm anul 1915. Acest „divertisment” s-a desfășurat la Arenele Romane din Bucuresti.
Mă opresc aici cu descrierea epocii creatoare a realismului romanesc de care mi- am amintit vizitand grădina Brookgreen Gardens[ https://www.brookgreen.org ] din Carolina de Sud in vara aceasta vazand colosala colectie de sculpturi ale artei americane si vest europene a epocii interbelice.
„Există o tristețe subiacentă în întreaga artă, o melancolie pe care o resimțim când privim frumusețea adevărată ”…
Aici in această gradină/parc[va rog sa deschideti link-ul: https://www.brookgreen.org/american-sculpture ] se poate constata direct, comparativ creatiile clasice parcă asaltate vicios de cele realiste. Răceala creatiilor realiste si uratenia intentionată ce le-a fost implicată face ca “tristetea subdiacentă” să devină un cosmar, Un cosmar ideologic creat intentionat de elită spre deformarea estetică a gusturilor omului de rand spre derutarea lui in lumea incojurătoare lipsită de ideal, de frumos, de sublim si de pace.
Neorealismul diferă de realismul clasic în două aspecte importante: metodologie și nivelul de analiză. În ceea ce privește metoda, realismul a fost reconfigurat ca o teorie social-științifică riguroasă și parcimonioasă, bazată în special pe microeconomie.
In reprezentarea exactă, detaliată, neînfrumusețată a naturii sau a vieții contemporane Realismul respinge idealizarea imaginativă în favoarea unei observări atente cu răceală a aparențelor exterioare. Ca atare, realismul în sensul său larg a cuprins multe curente artistice din diferite civilizații.
Cu artiști precum Gustave Courbet valorificând banalul, urâtul sau sordidul, realismul a fost motivat de interesul reînnoit pentru omul de rând și de ascensiunea politicii de stânga, obsedati de “lupta de clasă”.
Pictorii realiști au respins romantismul, care ajunsese să domine literatura și arta franceză, cu rădăcini la sfârșitul secolului al XVIII-lea.
În Europa secolului al XIX-lea, „Naturalismul” sau „Școala Naturalistă” a fost construit oarecum artificial ca un termen reprezentând o sub-mișcare separatistă a realismului, care a încercat (fără cu succes) să se distingă de părintele său prin evitarea politicii și problemele sociale și îi plăcea să proclame o bază cvasiștiințifică, jucând pe sensul de „naturalist” ca student al istoriei naturale, așa cum erau cunoscute atunci științele biologice.
Realismul sau naturalismul ca stil care înseamnă descrierea cinstită, neidealizată a subiectului, poate fi folosit în înfățișarea oricărui tip de subiect, fără niciun angajament de a trata tipicul sau unicul.
Inițiatorul termenului a fost criticul de artă francez Jules-Antoine Castagnary, care în 1863 a anunțat că: „Școala naturalistă declară că arta este expresia vieții în toate fazele și la toate nivelurile și că unicul ei scop este reproducerea naturii. ducând-o la puterea și intensitatea maximă: este adevăr echilibrat cu știința”. Émile Zola a adoptat termenul cu un accent științific similar pentru scopurile sale din roman.
Pictorii realiști au folosit muncitori obișnuiți, iar oamenii obișnuiți din medii obișnuite s-au angajat în activități reale ca subiecte pentru lucrările lor. Exponenții săi principali au fost Gustave Courbet, Jean-François Millet, Honoré Daumier și Jean-Baptiste-Camille Corot.
Realiștii au folosit detalii neprețuite care descriu existența unei vieți contemporane obișnuite, coincizând cu literatura naturalistă contemporană a lui Émile Zola, Honoré de Balzac și Gustave Flaubert.
Clasicismul modern a contrastat în multe privințe cu sculptura clasică a secolului al XIX-lea, care era caracterizată de angajamente față de naturalism vezi Antoine-Louis Barye — sentimentalismul melodramatic, François Rude, Jean-Baptiste Carpeaux — sau un fel de grandiozitate impunătoare vezi Lord Leighton. Mai multe direcții diferite în tradiția clasică au fost luate pe măsură ce secolul a trecut, dar studiul modelului viu și al tradiției post-Renaștere a fost încă fundamental pentru ele.
Auguste Rodin a fost cel mai renumit sculptor european de la începutul secolului al XX-lea. El este adesea considerat un impresionist sculptural, la fel ca studenții săi, inclusiv Camille Claudel și Hugo Rheinhold, care încearcă să modeleze un moment trecător al vieții obișnuite.
Clasicismul modern a arătat un interes mai mic pentru naturalism și un interes mai mare pentru stilizarea formală.
S-a acordat o atenție mai mare ritmurilor volumelor și spațiilor, precum și o atenție mai mare calităților contrastante ale suprafeței (deschis, închis, plan, spart etc.), în timp ce mai puțină atenție s-a acordat povestirii și detaliilor convingătoare ale anatomiei sau costumului. A fost acordată o atenție mai mare efectului psihologic decât realismului fizic și au fost folosite influențe din stilurile anterioare din întreaga lume.
Istoria sculpturii în Statele Unite după sosirea europenilor reflectă fundamentul țării din secolul al XVIII-lea în valorile civice republicane romane și creștinismul protestant. În comparație cu zonele colonizate de spanioli, sculptura a început extrem de lent în coloniile britanice, aproape fără loc în biserici, și a fost impulsionată doar de nevoia de a-și afirma naționalitatea după independență.
Sculptura americană de la mijlocul până la sfârșitul secolului al XIX-lea a fost adesea clasică, adesea romantică, dar a arătat o înclinație pentru un realism dramatic, narativ, aproape jurnalistic.
Clădirile publice din ultimul sfert al secolului al XIX-lea și din prima jumătate a secolului al XX-lea au oferit adesea un cadru arhitectural pentru sculptură, în special în relief. În anii 1930, stilul internațional de arhitectură și design și art deco caracterizat de opera lui Paul Manship și Lee Lawrie și alții a devenit popular. Până în anii 1950, educația tradițională a sculpturii va fi aproape complet înlocuită de o preocupare influențată de Bauhaus pentru designul abstract.
Sculptura minimalistă a înlocuit figura în locuri publice, iar arhitecții au încetat aproape complet să folosească sculptura în proiectele lor.
Sculptorii moderni (secolul 21) folosesc atât modele de inspirație clasică, cât și abstractă..
Intoarcerea la frumos – clasicismul modern. Primii maeștri ai clasicismului modern au fost: Aristide Maillol, Alexander Matveyev, Joseph Bernard, Antoine Bourdelle, Georg Kolbe, Libero Andreotti, Gustav Vigeland, Jan Stursa, Constantin Brâncuși.
România interbelică avea o intelectualitate foarte mare în raport cu populația generală, cu 2,0 studenți la mia de locuitori comparativ cu 1,7 la mia de locuitori în Germania mult mai bogată.
Bucureștiul avea mai mulți avocați în anii 1930 decât orașul mult mai mare Paris.(!)
Chiar înainte de Marea Depresiune la nivel mondial, universitățile românești produceau mult mai mulți absolvenți decât numărul de locuri de muncă disponibile, iar Marea Depresiune din România a limitat drastic și mai mult oportunitățile de angajare ale intelectualității, care s-au îndreptat spre voluntariat si activism ne evitand nici Garda de Fier.
Mulți români ortodocși, după ce au obținut o diplomă universitară, pe care se așteptau să fie biletul lor pentru clasa de mijloc, s-au înfuriat să constate că locurile de muncă la care sperau nu există fiind ocupate prin nepotismul Talmudic.
România fusese în mod tradițional dominată de o elită francofilă, care prefera să vorbească franceza în detrimentul românei în privat și care susținea si spera că politicile lor conduceau România spre Occident, în special cu Partidul Național Liberal, susținând că politicile lor economice vor industrializa România.
Deci industrializarea nu a fost doar un vis si o necesitate constatată doar de comunisti.
România a fost o țară puternic francofilă începând cu 1859, când au luat ființă Principatele Unite, dând României independență aparentă față de Imperiul Otoman, un eveniment posibil realizat în mare parte de diplomația franceză care a făcut presiuni la otomani în numele românilor si a reusit ca să obtină si Franta dreptul de a importa produse agricole din Romania la preturi extreme de joase si neavantajoase pentru tărani. “Frate frate dar branza’i pe bani” deci interesul si profitul a determinat “ajutorul” dat de “sora noastra mai mare”.
Cea mai mare parte a intelectualității românești s-a declarat credinciasă ideilor franceze despre apelul universal al democrației, libertății și drepturilor omului, având în același timp opinii antisemite despre minoritatea evreiască din România.
În ciuda antisemitismului lor, cea mai mare parte a intelectualității românești credea gresit că Franța nu este doar „sora” mai mare a României, ci și o „sora mare latină” care avea să-și îndrume „sora mai mică latină” România pe calea corectă.
Istoricul israelian de origine română Jean Ancel [Ancel, Jean „Antonescu and the Jews” pp. 463–479 din The Holocaust and History The Known, the Unknown, the Disputed and the Reexamined editat de Michael Berenbaum și Abraham Peck, Bloomington: Indiana University Press, 1999 p. 464.] a scris că Codreanu a fost primul român semnificativ care a respins nu numai francofilia predominantă a intelectualitătii ci și întregul cadru al valorilor democratice universale, despre care Codreanu a pretins că sunt doar „invenții evreiești” menite să distrugă România.
M-am intors cu placere la amintirile mele despre Tinerimea Artistică romană, grupul de avangardă dedicat frumosului si sublimului, decat să răman sub impresia urateniilor aglomerate din Brookgreen Garden, SC.
Pawley Island, SC 06/12/2023
ZIUA JUDECĂȚII DE APOI?
De CD
Ziua Judecății este un concept din diverse teologii care se referă la ziua în care Dumnezeu judecă omenirea la sfârșitul lumii. În creștinism, este cunoscută și sub numele de Judecata de Apoi, Judecata finală.
Potrivit Bisericii Catolice, biserica care considera in mod voit gresit: “omul născut din păcat si mereu păcătos”, Ziua Judecății va avea loc abia după învierea morților, când Hristos și îngerii vor apărea și vor judeca pe toți cei care au trăit vreodată pe baza acțiunilor lor. Credincioșii și cei care și-au urmat conștiința vor merge în rai, în timp ce cei care sunt considerați nevrednici vor merge în iad.
Dar totusi se cheamă Ziua Domnului, nu?
Deci in conceptia Catolică Isus Hristos si ingerii vor judeca pe toti mortii inviati si nu bunul Dumnezeu in marea Sa Milă si Intelegere va fi judecătorul, avandu-L in dreapta sa pe Isus Hristos ca avocat, mărturisitor si ca cel care a platit deja cu moartea sa calea noastră spre izbăvire.
Creștinii Ortodocsi cred că Ziua Judecății se întâmplă current, când murim și că Isus Hristos acționează ca un avocat al apărării noastre, pledând cazul și arătând rănile de pe mâini și picioare ca plată făcută pe cruce pentru mântuirea noastră.
În celulă, frumosul doctor, prozator, dramaturg si poet Vasile Voiculescu găsise puterea să compună o ultimă rugăciune, să învețe să moară intru Domnul Dumnezeu, cu Iisus Hristos Chezaș.
„La marea sărbătoare, curând, a morții mele,
Pe lângă albul înger cu aripa de gheață,
Te rog adânc, o, Doamne, ca-n clipele acele,
Chezaș al meu la Ceruri, pentru eterna viață,
Cu sfântul trup și sânge, să fii și Tu de față!”
Alții cred că Ziua Judecății este doar un aranjament iubitor si iertător ca o serbare divină care va aduce binecuvântări familiei umane, inclusiv celor care au murit.
Judecata de Apoi este un process dialectic, cu audierea ambelor parti, in căutarea Adevarului, cu manifestarea pioasă a remuscarii si regretului – pocăire in vederea obtinerii mântuirii absolute si a pacii eterne.
In urmărirea sistematică a descoperirii si prezentării Adevarului in timpul Judecătii de Apoi se intamplă Revelatia, realizarea colectivă si definitivă a singurului Adevăr, cel placut lui Dumnezeu.
Procesul Revelatiei este numit in greceste Apokalipsa, care pentru unii este sfarsitul lumii lor, iar pentru ceilalti este izbăvirea vesnică prin vederea si acceptarea Adevărului unic si a tot biruitor.
Nu uitati că inainte de Apokalipsă este Marea Judecată de Apoi, o sansă reală de a ne dobandi izbăvirea.
Sfarsitul Lumii?
Escatologia (din greaca veche ἔσχατος (éskhatos) „ultimul”) se referă la așteptările sfârșitului epocii prezente, a istoriei umane sau a lumii în sine.
Sfârșitul lumii sau sfârșitul timpurilor este prezis de mai multe religii ale lumii, atât abrahamice[iudee, crestine, islamice], cât și non-abrahamice, care ne învață că evenimentele mondiale negative vor atinge un punct culminant,fatal omenirii. Există onvingerea că sfârșitul lumii este iminent si este cunoscută sub numele de apocalipticism, iar de-a lungul timpului, a fost susținută atât de membrii religiilor principale, cât și de cultele apocalipsei.
În contextul misticismului, termenul se referă metaforic la sfârșitul realității obișnuite și la reunirea cu divinul. Religiile tratează escatologia ca pe un eveniment viitor profețit în texte sacre sau în folclor. În timp ce alte religii pot avea concepte de reînnoire sau transformare după evenimente semnificative, descrierea explicită a unui nou pământ se găsește în primul rând în învățăturile creștine în contextul escatologiei, această descriere poate fi găsită în capitolul 21 din Cartea Apocalipsei.
Religiile avraamice[Iudaism, Crestinism si Islamism] mențin o cosmologie liniară, cu scenarii ale timpului final care conțin teme de transformare și mântuire.
În iudaism, termenul „sfârșitul zilelor” face referire la epoca mesiaică și include o adunare a diasporei evreiești – a exilaților la venirea lui Mesia, învierea celor drepți și lumea viitoare.
Creștinismul înfățișează timpul sfârșitului ca o perioadă de necaz care precede cea de-a doua venire a lui Hristos, care se va confrunta ridicarea lui Antihrist împreună cu structura sa de putere și profeții mincinoși și va inaugura Împărăția lui Dumnezeu.
În tradițiile ulterioare ale Islamului, hadithuri separate detaliază Ziua Judecății este precedată de apariția Masīḥ ad-Dajjāl și urmată de coborârea lui ʿĪsā (Isus), care va triumfa asupra falsului Mesia sau Antihrist; înfrângerea sa va duce la o succesiune de evenimente care se vor încheia cu răsăritul soarelui dinspre vest și începutul Qiyāmah (Ziua Judecății).
Religiile dharmice/indiene tind să aibă viziuni mai ciclice asupra lumii, cu escatologii ale timpului final caracterizate prin decădere, mântuire și renaștere, deși unii cred că tranzițiile între cicluri sunt relativ fără evenimente.
În hinduism, timpul final are loc când Kalki, încarnarea finală a lui Vishnu, coboară pe un cal alb și pune capăt actualului Kali Yuga, completând un ciclu care începe din nou cu regenerarea lumii.
În budism, Buddha a prezis că învățăturile sale vor fi uitate după 5.000 de ani, urmate de tulburări. Se spune că un bodhisattva pe nume Maitreya va apărea și va redescoperi învățăturile Buddha Dharma și că distrugerea supremă a lumii va veni apoi prin șapte sori.
De la dezvoltarea conceptului de timp profund în secolul al XVIII-lea, calculul vârstei estimate a planetei Pământ, discursul științific despre timpurile de sfârșit a luat în considerare soarta finală a universului. Teoriile au inclus Big Rip, Big Crunch, Big Bounce și Big Freeze (moarte prin frig). De asemenea, comentatorii sociali și științifici se îngrijorează de riscurile catastrofale globale și scenariile care ar putea duce la dispariția umană subiect preferential al presei propagandistice, teroriste a lui Antihrist.
Vine judecata, dar nu există o urgență climatică
Sigur, s-ar putea argumenta că lucrurile se „încălzesc” în întreaga lume, nu doar din punct de vedere al temperaturii, ci și din punct de vedere politic, social, religios și spiritual. Ceea ce nu se schimbă în modul în care au susținut de mult timp este clima.
În ciuda creșterilor constante ale temperaturilor medii, oceanele încă nu fierb și calotele polare sunt încă intacte. Miami încă nu este sub apă, în ciuda panicii starnite de Al Gore, iar anotimpurile continuă să se desfășoare în mod normal – deci unde este criza climatică în afară de titluri pe ecrane?
Va veni, desigur, o vreme când lumea va fi judecată. Apoi vine căldura extremă și tot felul de alte calamități din ceruri. Deocamdată, însă, lucrurile stau aproape la fel – cu excepția, desigur, când există o erupție vulcanică.
Se pare că recentele vârfuri de temperatură puse pe seama schimbărilor climatice au fost de fapt rezultatul erupțiilor vulcanice în care vaporii de apă fierbinte au fost aruncați în stratosferă, ducând la schimbări rapide ale chimiei climatice.
Erupția din 15 ianuarie 2022 a vulcanului Hunga Tonga-Hunga Ha’apai a produs cea mai mare explozie subacvatică înregistrată vreodată de instrumentele științifice moderne. O cantitate enormă de apă și gaze vulcanice au fost aruncate mai sus decât orice altă erupție capturată vreodată în era sateliților.
Toată apa și gazele din Hunga Tonga-Hunga Ha’apai au produs un efect de seră masiv care a încălzit planeta. De fapt, vaporii de apă de la vulcani și alte evenimente naturale produc aproximativ jumătate din efectul de seră al pământului, care de fapt este esențial pentru viață.
„Gazele cu efect de seră mențin planeta noastră locuibilă”, spune Watts. „Fără ele, temperatura suprafeței Pământului ar fi cu aproximativ 59 de grade Fahrenheit (33 de grade Celsius) mai rece.”
„Erupția subacvatică a lui Hunga Tonga – Hunga Ha’apai a trimis megatone de vapori de apă în stratosferă, contribuind la o creștere a încălzirii globale în următorii 5 ani”, a raportat EOS.org.
Nu este nimic verde în încercarea de a distruge lumea cu fanatismul climatic.
Atlanta – 29/07/2024
Titlul este TINERIMEA ARTISTICA si nu este o schimbare de paradigma.
Va multumesc.