Fw: satanista masonerie
Mesaje primite
Doru Mircea Suciu
20 nov. 2025, 16:43 (acum 18 ore)
către eu
satanista masonerie
–– Forwarded Message ––
From: Doru Mircea Suciu
To: berenghicatalin@yahoo.com
Sent: Thursday, November 20, 2025 at 04:18:39 PM GMT+2
Subject: satanista masonerie
Biserica şi masoneria, Staglianò: „Iată pentru ce sunt profund inconciliabile”
de Federico Piana
„Cea masonică este o erezie care se aliniază fundamental cu erezia ariană”. Preşedintele Academiei Pontificale de Teologie explică din nou cu claritate la mass-media vaticane inconciliabilitatea între Biserica Catolică şi masonerie. „În fond – afirmă Monseniorul Antonio Staglianò – chiar Arius a fost cel care a imaginat că Isus era un Mare Arhitect al Universului (cum consideră masoneria Fiinţa Supremă, nr) negând divinitatea lui Cristos. Iată pentru ce Conciliul din Niceea, a cărei aniversare de 1700 de ani o vom sărbători în curând, afirmă cu putere adevărul despre Isus care este născut şi nu creat, Dumnezeu din Dumnezeu, Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”.
Dumnezeu şi nu „Marele Arhitect al Universului”
Şi tocmai ideea de „Arhitect al Universului” sau de mare „Ceasornicar” promovată de masonerie este incompatibilă cu ideea catolică de Dumnezeu. „Pentru că – intră în subiect Staglianò – această idee este rod al raţiunii umane care încearcă să-şi imagineze un dumnezeu în timp ce Dumnezeul catolicilor este rod al Revelaţiei însăşi a lui Dumnezeu în Cristos Isus. În substanţă, este rod al unui eveniment istoric în care Dumnezeu s-a făcut trup, s-a apropiat de oameni, a vorbit tuturor fiinţelor umane destinându-le la mântuirea sa”.
Distanţe siderale
Şi conceptul de fraternitate exprimat de masonerie este la distanţă de ani lumină de conceptul de fraternitate al credinţei catolice. Monseniorul Staglianò susţine că „fraternitatea noastră se instituie pe sacramentul iubirii lui Dumnezeu în Isus, se instituie pe Euharistie, nu numai pe ideea generică a faptului de a fi fraţi”. Acelaşi raţionament, adaugă prelatul, poate să fie aplicat carităţii creştine care „nu are nimic de-a face cu filantropia masonică. Caritatea creştină corespunde evenimentului istoric al unui Dumnezeu care a murit şi a înviat pentru noi şi cere fiilor săi să nu fie numai filantropici, ci să fie, eventual, răstigniţi din iubire”.
Creştinul iubeşte Lumina adevărată
Incompatibilitatea totală între a fi catolici şi aderarea la masonerie preşedintele Academiei Pontificale de Teologie o scoate în evidenţă subliniind că „în cadrul masoneriei se dezvoltă comploturi de putere ocultă care sunt în contradicţie cu acţiunea creştină. Aşadar, când vorbim de inconciliabilitate facem referinţă la contradicţii profunde. Nu putem apela nici la opoziţia polară a teologului Romano Guardini pentru a spune că pot să stea împreună”.
Mister împotriva ezoterism
Alt punct important de distanţă este ezoterismul – făcut din doctrine spirituale foarte adesea secrete şi rezervate celor iniţiaţi – care impregnează învăţăturile masonice. „Şi în catolicism – specifică Monseniorul Staglianò – se vorbeşte despre Mister. Dar Evangheliile ne spun că Misterul ascuns de secole nu încetează să fie Mister, ci încetează să fie ascuns. Pentru că Misterul ascuns de secole a fost revelat”.
Condamnarea constantă a Bisericii
Reparcurgând condamnarea constantă a masoneriei din partea Bisericii de-a lungul secolelor, Monseniorul Staglianò ţine să amintească ultimul răspuns al Dicasterului pentru Doctrina Credinţei dat unui episcop din Filipine, datat la 13 noiembrie 2023 şi aprobat de Papa Francisc cu care se reafirmă că înscrierea activă rămâne interzisă: „Credincioşii – conclude el – care aderă la lojă sunt în stare de păcat grav şi nu pot, în mod absolut, să meargă la Împărtăşanie”.
(După Vatican News)
RAZBOIUL EVREILOR ASUPRA UMANITATII
Partea a 4-a – B
– Criza imobiliara a neevreilor din SUA
De Larry Romanoff
Încă mai mult context
Stephen Friedman, stânga, a fost copreședinte al Goldman Sachs în 1991 împreună cu Robert E. Rubin. Credit foto: Gary Spector. Source
Am putea, în mod profitabil, să ne întoarcem puțin mai mult în timp pentru a determina începutul planificării acestei imense fraude la nivel mondial. Robert Rubin a fost secretarul Trezoreriei SUA din 1995 până în 1999, iar până în 1997 exercitase deja presiuni considerabile asupra oficialilor americani pentru a „dereglementa” băncile.
Prima sa inițiativă a fost de a demonta bariera dintre băncile comerciale și cele de investiții, ceea ce a necesitat abrogarea Legii Glass-Steagall. După cum a remarcat un observator, aceasta „a fost ca și cum ai înlocui seifurile băncilor cu rulete”. Rubin a făcut parte și din mișcarea „Ușii Turnante”, fiind vicepreședinte al Goldman, Sachs împreună cu Stephen Friedman și președinte al comitetului de conducere al firmei.
Conform site-ului web Goldman, Sachs, „Robert Rubin a condus atât Trezoreria SUA, cât și Goldman Sachs, ceea ce îi oferă o perspectivă rară asupra interacțiunilor dintre sistemul financiar și cel politic.” În acest articol, Rubin susține că „Cele mai mari riscuri pentru economia SUA sunt politice, nu financiare”.
În această privință, are 50% dreptate, deoarece aproape în întregime influența politică și controlul parazitar al evreilor asupra sistemului politic american duc la toate aceste dezastre – dintre care prăbușirea din 2008 a fost doar una dintre multe. Dar a greșit 50% în sensul că, din cauza controlului evreilor asupra sistemului politic american, aceștia își creează majoritatea dezastrelor prin intermediul sistemului financiar.
Dar să nu pierdem din vedere ideea principală, și anume că schema pusă la cale de bancheri pentru a jefui întreaga lume a început în jurul anului 1995 și a necesitat ani de presiune asupra Congresului SUA pentru a crea în sfârșit mediul juridic necesar pentru executarea fraudei lor masive.
Și trebuie menționat că, la câteva săptămâni după ce și-a părăsit funcția de secretar al Trezoreriei, Rubin a fost numit președinte al Citigroup. Acest lucru este notabil din motive suplimentare față de Ușa Turnatoare, deoarece eforturile explicite ale lui Rubin de a „dereglementa” băncile au permis crearea monstruozității cunoscute ulterior sub numele de Citigroup.
Pregătirea terenului, Pasul 5 – Companiile specializate de credite ipotecare
Am afirmat mai sus că „băncile” au fost inițiatorii împrumuturilor subprime, dar acest lucru nu era în întregime corect. Prietenii noștri de la Goldman, Sachs și alții au conceput ideea de a obține ipoteci toxice în valoare de trilioane de dolari, de a le grupa și reambalarea, de a le marca cu ratinguri AAA și de a le vinde cumpărătorilor neavizați din întreaga lume.
Dar exista un blocaj în acest „lanț de aprovizionare”; băncile de investiții (Goldman și alții) nu se puteau baza pe locuitorii obișnuiți ai sistemului bancar comercial american pentru a coopera la această fraudă. Bancherii normali și sănătoși la minte s-ar opune acordării de ipoteci șomerilor vagabonzi, ceea ce înseamnă că visele lui Henry Paulson despre lăcomia nelimitată ar rămâne neîmplinite.
Soluția a fost că băncile de investiții care se aflau în spatele acestei scheme frauduloase au luat problema în propriile mâini și au cumpărat câteva zeci de companii ipotecare sordide care trăiau în lumea infernală a debitorilor de slabă calitate cu risc ridicat. De exemplu, Merrill Lynch a achiziționat First Franklin Financial Company, un important creditor subprime, iar alții au făcut ceva similar.
Acestea nu erau investiții pasive; Acestea au reprezentat o mișcare strategică pentru a asigura și controla în mod direct o aprovizionare constantă cu materia primă cu randament ridicat de care aveau nevoie pentru CDO-urile lor. În cazurile în care nu au putut găsi o companie de credite ipotecare sub-standard, subprime, pe care să o achiziționeze, băncile de investiții au creat sau au finanțat crearea de „companii ipotecare specializate” pentru a face munca murdară în locul lor. Procesul a funcționat la fel ca un lanț de aprovizionare în producție.
Documentele indică faptul că majoritatea acelor creditori „specializați” au dat faliment după explozia bulei ipotecare și pare clar că acesta a fost planul, că aceste companii ipotecare au fost create (sau achiziționate) special ca „ponei cu un singur truc”, exclusiv pentru a absorbi fiecare debitor sub-standard din SUA, a le emite o ipotecă și a furniza Goldman și Lehman activele cu randament ridicat pe care le doreau. Mulți (poate toți) specialiștii în credite ipotecare subprime, precum New Century Financial și American Home Mortgage Investment Corporation, au dat faliment când explozia bulei ipotecare.
Aceasta a fost structura reală a mașinii de credite ipotecare subprime. Companiile specializate de credite ipotecare au fost motorul crucial și de unică folosință, conceput pentru a genera „produsul” specific pe care îl doreau băncile de investiții.
Pregătirea terenului, Pasul 6 – „Fabricarea de arme” de către băncile de investiții
Este extrem de important să înțelegem că imensa cerere artificială creată de bancheri nu a fost pentru „locuințe” sau „case”, ci pentru credite ipotecare cu randament ridicat. Aici, accentul schemei s-ar putea îndrepta acum în mod activ către domeniul locuințelor.
Inginerii financiari de pe Wall Street își creaseră în imaginația lor o mașinărie de securitizare foarte profitabilă și cu randament ridicat, iar fondul imobiliar din Statele Unite ar fi acum folosit ca materie primă pentru alimentarea acesteia.
Este foarte important ca cititorii să înțeleagă următorul punct: „Cererea” din bula din 2008 nu a fost pentru „locuințe”, ci pentru „investiții ipotecare”, în special credite ipotecare cu randament ridicat. Crearea de titluri garantate cu ipoteci (MBS) și obligații garantate cu creanțe (CDO) ar crea o cerere insațiabilă de credite ipotecare cu randament ridicat.
Dar singura modalitate de a obține credite ipotecare în număr suficient a fost încurajarea unei activități extrem de crescute în achizițiile de locuințe. Problema era că ipotecile tradiționale, sigure, cu dobândă fixă pe 30 de ani, nu erau suficient de profitabile și, prin urmare, neatractive pentru ceea ce aveau în minte Goldman, Sachs și prietenii lor.
Nu poți genera și executa o fraudă financiară la nivel mondial oferind investitorilor 3% sau 5% din banii lor. Ai nevoie de tentația unor randamente excepțional de mari, iar pe piața imobiliară, aceasta putea proveni doar din creditele subprime. Randamentele mari erau disponibile doar cu risc ridicat – creditele LIAR și creditele NINJA. Și acum intrăm în fraudă cu răzbunare.
Pentru a satisface această cerere de credite ipotecare cu randament ridicat, creditorii au fost stimulați să creeze un nou produs cu randament ridicat – creditele ipotecare subprime – adică credite de calitate scăzută acordate la rate ale dobânzii mari celor cu un istoric de credit slab sau inexistent.
Aceasta a fost cauza principală a faptului că băncile normale au renunțat la toate restricțiile de creditare și au renunțat la prudență. Din această „cerere” artificială de credite ipotecare cu randament ridicat, companiile de credite ipotecare au început să promoveze avans zero și inițial rate ale dobânzii scăzute, menite să atragă mai mulți cumpărători – și în special cumpărători sub standarde – pe piață, alimentând astfel o cerere aproape complet artificială de „locuințe”, oferind în același timp credite ipotecare cu randament ridicat (și cu risc foarte ridicat). Aceste credite ipotecare subprime LIAR și NINJA au fost special concepute conform specificațiilor dictate de Goldman Sachs.
Când lumea reală funcționează normal, o bancă își împrumută banii unui împrumutat și menține acel împrumut în registrele sale. Prin urmare, este de un interes considerabil pentru bancă ca împrumutatul să aibă capacitatea de a rambursa împrumutul. Niciun funcționar bancar, nici măcar unul cu probleme mintale sau drogat, nu ar emite o ipotecă de 500.000 de dolari pentru o casă în valoare de 450.000 de dolari, unui șomer vagabond, fără venituri și fără adresă fixă. Dar au făcut-o.
Și motivul pentru care au făcut-o a fost că aceste credite ipotecare nu au fost niciodată concepute pentru a fi reținute de bancă. Acestea au fost emise doar pentru vânzare către Goldman, Sachs, Bear Sterns, Lehman Brothers și alți vrăjitori financiari (de fapt, vulturi paraziți) pentru a fi securitizate și vândute. Astfel, băncilor creditoare nu le păsa dacă împrumutatul își putea permite plățile, deoarece ar fi vândut împrumutul către Wall Street în câteva săptămâni. Puteți înțelege că aceasta a reprezentat o schimbare fundamentală față de creditarea tradițională.
Ipotecile nu au trecut de la băncile locale sau companiile ipotecare direct la Goldman și altele similare. Existau intermediari financiari precum Countrywide, Washington Mutual și Wells Fargo. Acești intermediari, acționând pe baza instrucțiunilor explicite ale vrăjitorilor de pe Wall Street, erau cei care se ocupau de băncile locale. Ei erau cei care comunicau în termeni stricți și direcți tipul de ipotecă, dimensiunea și randamentul necesar.
Dacă banca locală producea ipotecile specifice cu randament ridicat și risc ridicat pe care le solicitau intermediarii, li se garanta achiziția de către intermediar și, prin urmare, aceste împrumuturi extrem de riscante nu prezentau niciun risc pentru banca care acorda împrumutul. Doar această garanție a achiziției imediate de către Wall Street a determinat băncile locale să ignore practicile lor obișnuite de creditare.
Ca și cum nu am fi fost deja suficient de adânc implicați într-o fraudă, au existat două fraude puternice de susținere în ceea ce privește „asigurarea calității”, iar aceasta a implicat corupția agențiilor de rating și a polițelor de asigurare de la AIG. Pentru ca Goldman, Sachs și prietenii să perpetueze această fraudă la scară globală, creditele ipotecare securitizate extrem de toxice trebuiau etichetate în mod eronat drept „sigure”, iar acest lucru a necesitat mai întâi complicitatea conștientă și plătită a Moody’s, S&P și Fitch.
Profiturile oferite acestor agenții erau enorme, cu condiția să facă ceea ce li s-a spus să facă. Și au făcut-o. Aceasta a fost în mod clar și în întregime o fraudă criminală, care a implicat ignoranță și complicitate voită din partea agențiilor de rating. E-mailurile interne au dovedit că analiștii agențiilor de rating știau că modelele erau defectuoase și se refereau intern la produsele ipotecare securitizate drept „rahat de câine”.
Dar le-au acordat oricum ratingul AAA pentru că erau în mod conștient și dispuși să facă parte importantă a schemei și au fost plătiți generos pentru etichetarea lor frauduloasă și greșită. Agențiile de rating au oferit ștampila de aprobare cu aspect științific care a făcut ca întreaga fraudă să pară legitimă pentru fondurile de pensii și investitorii străini. Mai multe despre complicitatea AIG mai târziu.
Ar trebui să fie mai mult decât evident până în acest moment că o bancă comercială evreiască a pus la cale o schemă pentru o imensă fraudă financiară și socială și a înrolat mulți participanți ca jucători activi. Nu putem ști exact cum s-a desfășurat acest lucru.
La această distanță în timp, nu vom ști niciodată cine a spus ce cui. Nu știm cine a exercitat presiuni asupra Congresului SUA pentru a abroga legea Glass-Steagall, deși știm că trebuie să fi fost exercitată presiune, deoarece Congresul nu ar fi inițiat niciodată această abominație. Și cu siguranță, Bill Clinton a fost suficient de compromis și presat să o semneze.
Nu vom ști niciodată cu exactitate circumstanțele care au determinat Congresul SUA să adopte Legea privind contractele futures pe mărfuri, care interzicea supravegherea, examinarea – și chiar cunoașterea – schemelor financiare periculoase. Aceasta a fost, din orice punct de vedere, una dintre cele mai imprudente și stupide legi adoptate vreodată de orice guvern de oriunde.
A fost un act care a permis unui număr mic de finanțatori să creeze instrumente financiare cu o probabilitate mare de a fi nu doar dezastruoase din punct de vedere financiar, ci și frauduloase și criminale, eludand în mod specific orice supraveghere guvernamentală.
RAZBOIUL EVREILOR ASUPRA UMANITATII
Partea a 4-a A – Criza imobiliara a neevreilor din SUA
De Larry Romanoff
Acest eseu este despre locuințe și despre planul evreilor khazari de a elimina proprietatea asupra locuințelor pentru toți, cu excepția claselor (în principal) evreiești, finanțiști și industriali. Da, știu. Sună doar ca o altă teorie a conspirației, dar rezervă-ți judecata pentru final.
Aș vrea să le reamintesc cititorilor din nou despre declarația lui Montagu Norman, care a fost guvernatorul Băncii Angliei, deținută de Rothschild, adresată Asociației Bancherilor din Statele Unite în 1924, adesea denumită „Manifestul Bancherilor”:
„Capitalul trebuie să se protejeze în orice mod posibil, atât prin combinare, cât și prin legislație. Datoriile trebuie colectate, ipotecile executate silit cât mai rapid posibil. Atunci când, prin procesul legii, oamenii de rând își pierd casele, vor deveni mai docili și mai ușor de guvernat prin brațul puternic al guvernului aplicat de o putere centrală a bogăției sub conducerea unor finanțatori de top. Aceste adevăruri sunt bine cunoscute printre oamenii noștri principali, care sunt acum angajați în formarea unui imperialism pentru a guverna lumea. Prin împărțirea alegătorului prin sistemul partidelor politice, îl putem face să-și consume energiile luptând pentru chestiuni fără importanță. Astfel, prin acțiuni discrete putem asigura pentru noi înșine ceea ce a fost atât de bine planificat și realizat cu atâta succes.”
Nu există nicio modalitate de a înțelege greșit cuvintele omului. Citatul conține mai multe idei distincte, toate fiind cu adevărat de rău augur pentru oamenii din aproape fiecare țară.
(1) Înrobirea prin datorii
(2) oamenii își pierd casele
(3) guvernarea puterii centrale de către bancheri
(4) bancherii care formează un imperialism pentru a guverna lumea
(5) „democrația” o farsă pentru a diviza și cuceri populația; oamenii își pierd timpul cu „chestiuni fără importanță”.
(6) „ne putem asigura singuri ceea ce a fost atât de bine planificat”. Dacă aceasta nu este o „conspirație”, atunci ce ar fi?
„Vom avea un guvern mondial, indiferent dacă ne place sau nu. Singura întrebare este dacă guvernarea mondială va fi realizată prin cucerire sau prin consimțământ.” James Paul Warburg (1896-1969) a fost fiul lui Paul Moritz Warburg, nepotul lui Felix Warburg și al lui Jacob Schiff, ambii de la Kuhn, Loeb & Company, care a finanțat Revoluția Rusă prin intermediul fratelui lui James, Max, bancher al guvernului Germaniei.
V-aș reaminti de James Paul Warburg, bancher evreu, care, în mărturia sa din 1950 în fața Senatului SUA, a spus: „Vom avea un guvern mondial, indiferent dacă ne place sau nu. Singura întrebare este dacă guvernarea mondială va fi realizată prin cucerire sau prin consimțământ.”
V-aș reaminti și de David Rockefeller, președintele Băncii Chase Manhattan, care a declarat în 1991, în timpul unei întâlniri Bilderberg: „Suntem recunoscători ziarelor The Washington Post, The New York Times, Time Magazine și altor publicații importante… pentru angajamentul lor față de guvernarea globală.
Suveranitatea supranațională a unei elite intelectuale și a bancherilor mondiali este cu siguranță preferabilă autodeterminării naționale practicate în secolele trecute.” [3] Rockefeller a susținut în mod explicit o „suveranitate supranațională” condusă de bancheri și elite, respingând suveranitatea națională ca fiind demodată. Acest lucru este direct legat de războiul evreilor împotriva umanității, deoarece vom fi mai întâi subjugați și colonizați, o reprezentare a acestei condiții fiind faptul că suntem chiriași fără adăpost. Nu este o glumă.
Pentru a aprecia pe deplin ferocitatea extremă a acestei intenții și puterea și influența care stau în spatele ei, trebuie să analizăm mai atent criza imobiliară și prăbușirea financiară din 2008. Acesta este un subiect complex, cu multe detalii necesare, așa că l-am împărțit în 4 părți.
„Problema locuințelor” este o fierbere socială care durează de multe decenii și a reapărut în forță (încă o dată) în 2007-2008 în așa-numita „prăbușire financiară”. Criza financiară din 2008 a dus la pierderea caselor de către zeci de milioane de familii din SUA și din alte națiuni. Aceasta a fost în general denumită în mass-media o „bulă imobiliară”, insinuând că problema „pur și simplu s-a întâmplat”.
Dar nu s-a întâmplat pur și simplu. A rezultat din confluența proceselor executate conștient și deliberat de capitalul stabilit, în principal FED-ul american, firme precum Goldman Sachs, multe bănci și alți participanți, și a legislației și politicilor puse în aplicare de guvernul SUA. Nu trebuie să ne prefacem că considerăm aceasta o conspirație între principalii jucători.
Este suficient că toți au fost pe aceeași lungime de undă în același timp, fiecare acționând în propriul interes, dar acțiunile lor completându-se reciproc și amplificând rezultatul. Putem să ne gândim la ea ca la o confluență puternică de interese, mai degrabă decât la o conspirație secretă. Cu toate acestea, atunci când examinăm detaliile, este inevitabil că „bula imobiliară” a fost creată și executată în mod deliberat de un grup select de actori cu o distribuție dispusă și susținătoare și că rezultatul final a fost clar prevăzut la începutul acestui proces.
Și asta ne conduce la adevărul incomod că consecințele previzibile implică intenție deliberată. Pot prevedea consecințele lovirii unei ferestre cu un ciocan; nu-mi folosește la nimic să susțin că nu am intenționat să sparg geamul. Consecințele previzibile implică intenție deliberată.
Este necesar să subliniem că, în timp ce bula era umflată, toți participanții trebuiau să fie conștienți de acest fapt și, de asemenea, conștienți de rezultatul inevitabil. Mai întâi, FED-ul SUA a deschis larg robinetele de credit, oferind credit practic nelimitat pentru achizițiile de locuințe. Apoi, ratele dobânzilor la creditele ipotecare au fost reduse la un minim istoric, nu numai că făcând posibilă achiziționarea de locuințe pentru multe familii care altfel nu ar avea dreptul la drepturi de vot, dar încurajând și speculațiile pe scară largă.
La un moment dat în Canada, rata dobânzii la creditele ipotecare la marile bănci era de 0%. Dacă acesta nu este un semn de avertizare, atunci ce ar fi? Cum poate o bancă să împrumute bani cu o dobândă de 0% și să rămână solvabilă? Ca o altă indicație, în special în SUA, condițiile normale necesare pentru a se califica pentru obținerea unui credit ipotecar au fost eliminate complet. Pe măsură ce bula creditului ipotecar s-a umflat, cererile de credit ipotecar nu conțineau nicio cerință privind un venit minim și nici măcar ca solicitantul să aibă un loc de muncă.
Creditele ipotecare pentru locuințe erau disponibile fără avans, băncile împrumutând cu bunăvoie întreaga valoare evaluată a unei locuințe. În plus, onorariile legale normale și comisioanele imobiliare au fost pur și simplu adăugate la suma creditului ipotecar. Toate cerințele normale pentru obținerea unui credit ipotecar au fost suspendate, împreună cu toate practicile de creditare prudente ale băncilor.
În cele din urmă, piața ipotecară a fost inundată de ceea ce au fost numite împrumuturi „MINCINOASE” și împrumuturi „NINJA”. Ipotecile LIAR/Mincinoase erau împrumuturi acordate fără nicio documentație: debitorii își puteau declara veniturile sau activele fără verificare. Împrumuturile NINJA însemnau „Fără venit, fără loc de muncă, fără active”. Situația a devenit atât de ridicolă încât, în cele din urmă, șomerii fără adăpost – fără active – obțineau ipoteci pentru locuințe de 500.000 de dolari. Având în vedere că fiecare participant din industria financiară trebuia să fie pe deplin conștient de aceste condiții, cu greu putem afirma că bula imobiliară a fost un accident neașteptat.
Pe scurt:
(1) Creditul era ușor accesibil oricui, practic fără limitări;
(2) puteai cumpăra o casă la o rată a dobânzii extraordinar de mică – uneori zero; (3) puteai cumpăra o casă de aproape orice dimensiune sau preț de vânzare;
(4) nu era nevoie să ai venituri suficiente pentru a te califica pentru plățile ipotecare și, de fapt, nu era nevoie să ai niciun venit;
(5) nu era nevoie să fii angajat și nici măcar să ai o adresă fixă;
(6) nu era nevoie să ai un avans; puteai împrumuta nu doar 100% din prețul de vânzare al unei case, ci și fonduri suplimentare pentru a acoperi onorariile avocaților și comisioanele imobiliare, toate incluse în creditul ipotecar.
Nenumărați cumpărători calificați (și necalificați) au cumpărat o casă cu intenția de a o vinde în câteva săptămâni la un preț mai mare. Aceasta era situația care exista de fapt la vremea respectivă. Nu ar trebui să fie nevoie de prea mult efort mental pentru a concluziona că ceva este foarte în neregulă cu această imagine.
Pentru a atrage în plus achizițiile speculative, reclamele care promovau „avans zero” și rate ale dobânzii „de probă” inițial scăzute au devenit comune. Panourile publicitare de pretutindeni strigau „De ce să închiriezi când poți deține o proprietate?”, atrăgând mai mulți cumpărători pe piață și alimentând cererea.
Ratele dobânzii de probă au însemnat că împrumuturile ipotecare erau oferite la rate ale dobânzii nerezonabil de mici (uneori zero) care se „resetau” la niveluri mult mai mari după poate doi ani. Combinația dintre ratele dobânzii scăzute și creditul facil a dus la o creștere a achizițiilor speculative. Investitorii au cumpărat locuințe cu așteptarea de a le vinde pentru un profit rapid, contribuind la creșterea rapidă a prețurilor locuințelor.
Având în vedere speculațiile frenetice de pe piața imobiliară, debitorii s-au bazat în esență pe „teoria prostului mai mare”, care ne asigură că vom putea revendica această proprietate unui prost și mai mare în viitorul apropiat. Prin urmare, în cele din urmă, prudența a fost aruncată în vânt.
Acum, gândiți-vă, care ar fi rezultatul natural, inevitabil al acestui set combinat de circumstanțe? Primul este că locuințele au devenit financiarizate ca o marfă de investiție, total detașată de bunul social al locuințelor pentru oameni. Al doilea, și cel mai evident, ar fi un tsunami literal de cumpărători de case.
Cu bani gratis și fără restricții, și cu prețurile caselor care promit să crească rapid, de ce să nu cumperi o casă? Al treilea rezultat, derivat din primele două, a fost o creștere dramatică a prețurilor de vânzare. Acest lucru nu s-a întâmplat peste noapte; bula era umflată încă din anul 2000, iar până în 2008, sau chiar 2006, prețul mediu de vânzare al caselor din SUA se dublase și se triplase față de prețurile din 1997, când au început intrigile pentru această fraudă.
Bula era evidentă pentru toată lumea, dar lăcomia a prevalat. Directorii Goldman și Sachs au visat la bogății mult dincolo de limitele simplei avariții, în timp ce instituțiile financiare intermediare aveau aceeași boală într-o măsură mai mică.
Băncile locale par să fi fost complet copleșite de doze egale de lăcomie și imprudență, până în punctul în care practicile lor de creditare au devenit extrem de nerestricționate. Iar adevărații pierzători, persoanele care au cumpărat casele, au văzut o oportunitate inocentă (și ușoară) de profit prin achiziționarea unui activ imobiliar care se aprecia rapid. Toată lumea a văzut doar partea bună; nimeni nu părea să ia în considerare faptul că majoritatea dealurilor au și un dezavantaj.
Dar aceasta nu era toată povestea. Goldman Sachs a creat ceva nou, esențial pentru schemă și, privind în urmă, pare să fi fost scopul lor principal și, fără îndoială, cauza prăbușirii financiare. Prin intermediari precum Countrywide, Washington Mutual și Wells Fargo, Goldman, Lehman Brothers și alții au achiziționat aceste credite ipotecare „subprime” de la băncile creditoare inițiale, au amestecat ipotecile bune cu datoria subprime (gunoiul), apoi le-au feliat, tăiat și reambalat în titluri de valoare de calitate AAA, numite CDO, și le-au vândut unor fonduri de pensii inocente, fondurilor naționale de asigurări sociale și altor investitori.
Odată cu comercializarea agresivă a acestor pachete de credite în întreaga lume, cererea de credite ipotecare a crescut aproape exponențial, contribuind la practici de creditare din ce în ce mai corupte, umflând în același timp piața imobiliară din SUA.
În caz că nu este evident, trebuie să menționez că un procent foarte semnificativ din creditele ipotecare emise de diferite bănci erau în mod clar sub standard din punct de vedere al calității, milioane de debitori neavând nicio speranță de a efectua plățile ipotecare necesare. Și, de fapt, până la sfârșitul inflației generate de bule, aproape toate creditele ipotecare ar fi îndeplinit această descriere.
Cu toate acestea, este esențial de remarcat faptul că, pe măsură ce Goldman, Sachs și alții au promovat intens aceste titluri de valoare la pachet, aceștia i-au asigurat pe cumpărători că titlurile de valoare erau „de gradul AAA”. Pentru a sprijini frauda, principalele firme de rating bursier și de valori mobiliare, Standard & Poor’s, Moody’s și Fitch, au cooperat pentru a evalua aceste „pachete de investiții securitizate” ca fiind de gradul AAA. Ar fi trebuit să fie evident pentru investitori că AAA nu putea fi posibil în aceste circumstanțe, dar puțini au cunoscut detaliile securitizării ipotecare până după spargerea bulei.
Până în 2006, piața și-a atins limita. Pe măsură ce costurile împrumuturilor au crescut și bugetele gospodăriilor au fost reduse, oamenii au început să nu își mai achite creditele ipotecare. Acest lucru a dus la o creștere a numărului de executări silite, care a inundat piața cu locuințe și a cauzat o scădere bruscă a prețurilor. Rapoartele documentate au arătat că prețurile locuințelor au scăzut rapid cu 30% până la 50% în multe state americane.
Pentru a agrava efectul, FED a majorat ratele dobânzilor în 2006, susținând o încercare de a încetini creșterea pieței imobiliare, dar, pe ascuns, acesta a fost un act deliberat de a sparge bula și de a forța prăbușirea dorită a prețurilor locuințelor. Și, pe măsură ce prețurile locuințelor s-au prăbușit, fondurile vulturilor evreiești și miliardarii au năvălit pe piață pentru a cumpăra toate acele case executate silit la prețuri foarte mici. Mai multe mai târziu.
Puteți vedea din graficul de mai jos, extras de la FED-ul din St. Louis, ce s-a întâmplat cu vânzările de locuințe din SUA. Observați creșterea dramatică din 2000 până în 2005/2006 și prăbușirea până în 2010. Observați, de asemenea, creșterile și scăderile repetitive din 1970 încoace. Niciunul dintre acestea nu a fost un accident.
În consecință, băncile și instituțiile financiare s-au confruntat cu pierderi semnificative din cauza acelor titluri garantate cu ipoteci, ceea ce a dus la o înghețare generalizată a creditelor. Această înghețare a creditelor și realizarea ulterioară a faptului că titlurile ipotecare în valoare de trilioane de dolari aveau o valoare extrem de îndoielnică au dus la „criza financiară din 2008”.
Tot ce am scris mai sus este în general bine cunoscut. Dar cu aceste detalii proaspete în mintea noastră, nu suntem mai aproape de iluminare. Încă nu înțelegem DE CE s-a produs acest dezastru și nici, de fapt, CUM s-a produs. Trebuie să săpăm puțin mai adânc, să urmărim acest eveniment de la începuturile sale și să-l raportăm în mod corespunzător la agenda deposedării locuințelor neevreilor din lume și la categoria mai largă a Războiului împotriva Umanității.
Acest eveniment al bulei, prăbușirii și crizei imobiliare nu a fost un accident. Când examinăm toate circumstanțele și legăm toate punctele, devine foarte clar că „criza” a fost un eveniment orchestrat menit să producă exact rezultatele obținute în urma acestuia. Când examinăm detaliile și punem toate piesele la locul lor, nu există nicio modalitate de a evita concluzia că întregul eveniment imobiliar din 2008 a fost o fraudă criminală planificată, executată de un grup mic de actori. Aici vom aborda mai întâi subiectul.
Ce s-a întâmplat de fapt pentru a crea 2008?
Din toate dovezile disponibile, acest dezastru a apărut undeva în măruntaiele Goldman Sachs, probabil în jurul anului 1995, când unul dintre ofițerii sau oficialii lor a conceput ideea de a securitiza ipoteci cu dobânzi mari și risc ridicat și de a le vinde în tranșe, care ulterior aveau să fie denumite „Obligații garantate cu datorii” sau CDO. În ciuda faptului că această fraudă enormă a avut mulți participanți activi profund implicați, nu trebuie considerată o conspirație în niciun sens real. Impulsul pentru planul pus la cale a provenit probabil în timpul unei discuții informale la prânz între un angajat Goldman și cineva din, probabil, Departamentul Trezoreriei.
Având în vedere atractivitatea schemei și potențialul său de profituri uriașe, precum și faptul că toți actorii potențiali de la acest nivel citeau din același manual, schema a căpătat probabil o viață proprie după acea discuție. Au fost multe piese de pus la punct pentru a crea mediul și a pregăti scena pentru această viitoare bulă imobiliară, dar o mare parte din aceasta ar fi putut fi realizată prin discuții informale între actorii cheie necesari. Trezoreria ar fi putut vorbi cu FED, cu lobbyiștii de la AIPAC la membrii Congresului, cu alții cu băncile intermediare și unii cu băncile locale.
Pregătirea terenului, Pasul 1 – Blestemul financializării
Poate că nu este bine înțeles, dar nici nu este un secret, faptul că evreii khazari financializează aproape totul. De exemplu, aceasta este rădăcina presiunii pentru privatizare, practic convertind bunurile publice în fluxuri de profit private. Acest lucru se aplică căilor ferate, aeroporturilor, închisorilor, utilităților de electricitate, apă și gaze, autostrăzilor cu taxă și multor altora. Pentru mai multe informații despre pericolele grave ale acestei ideologii, puteți citi „O privire suplimentară asupra privatizării” și „Harta mondială a privatizării”.
Aceasta este cauza viziunii din ce în ce mai scurte exemplificate de companiile multinaționale americane și de majoritatea companiilor multinaționale occidentale, unde „pe termen lung” este următorul trimestru financiar. Acest lucru, la rândul său, a dus la răscumpărări de acțiuni, relocarea centrelor de apel în India, externalizarea producției americane, șomaj uriaș și multe altele.
Simplu spus, din cauza financiarizării, companiile nu mai există pentru a fabrica și furniza produse, ci pentru a evita impozitele și a plăti dividende mari acționarilor. Așa cum a spus atât de elocvent Steve Ballmer de la Microsoft: „Scopul nostru nu este să facem software bun. Scopul nostru este să facem bani.”
Financializarea imobiliara
Revenind la domeniul locuințelor, problema centrală este că, de fapt, criza din 2008 a provenit dintr-o schimbare fundamentală, programată în mod deliberat, a ceea ce reprezintă locuințele: de la un bun social esențial la un activ financiar.
Această schimbare nu a fost un accident, ci consecința unor decizii și sisteme care au evoluat într-o măsură planificată de-a lungul timpului. Acest proces pe care îl numim „financializare” este o transformare complexă, condusă de mecanisme foarte specifice și de actori foarte specifici (toți evrei), cu implicații profunde pentru economii și societăți.
Au existat mai multe mecanisme cheie care au prioritizat valoarea de investiție a unei case față de utilizarea sa ca locuință. Un semn clasic este ceea ce numim „deconectarea preț-chirie”, atunci când prețurile locuințelor cresc mult peste ceea ce poate fi suportat de veniturile din chirii. Atunci când costul cumpărării unei case nu este justificat de chiria potențială, acest lucru indică faptul că prețurile sunt determinate de speculații privind valoarea viitoare de revânzare, nu de valoarea fundamentală a oferirii de adăpost.
Această speculație creează un ciclu periculos, un fel de buclă de feedback auto-întăritoare. Pe măsură ce prețurile cresc, locuințele devin o „investiție” mai atractivă, atrăgând mai mult capital pe piață. Acest aflux de bani duce și mai mult la creșterea prețurilor, ceea ce, la rândul său, atrage și mai multe investiții, umflând rapid o bulă a prețurilor. Aici intervin rolul creditului facil și al gradului de îndatorare.
Acest proces este alimentat în mod deliberat de creditul facil, unde cumpărătorii sunt încurajați să își asume sume mari de datorii, pariind că viitoarele creșteri de prețuri vor justifica împrumuturile. Acest lucru amplifică, desigur, atât boom-ul, cât și eventuala prăbușire. Această trecere către financializarea locuințelor americane nu a fost un accident; a fost propulsată de acțiunile și stimulentele mai multor grupuri cheie. Și, este important de subliniat, aceasta nu a fost prima dată.
Consecințele financiarizării locuințelor sunt foarte grave. „Investițiile” speculative în locuințe, spre deosebire de achizițiile normale, distorsionează serios alte sectoare ale economiei unei națiuni, privând sectoarele „reale” de capitalul necesar. Atracția constă în profituri imediate uriașe, chiar dacă activitatea nu contribuie cu nimic la economia unei națiuni și, în viața reală, o distorsionează grav.
De asemenea, financiarizarea locuințelor agravează decalajul dintre bogați și săraci. Se creează o situație în care cei care dețin deja active imobiliare își văd averea crescând fără efort, în timp ce generațiile mai tinere și familiile cu venituri mici consideră că este aproape imposibil să accelereze procesul de achiziție a proprietăților. Acesta este unul dintre principalii factori care au distrus perspectiva mobilității sociale în SUA și în multe țări occidentale.
Cei care nu pot acumula niciodată un avans – și să achite – o casă sunt aproape sigur condamnați să rămână în clasa de jos. Și, bineînțeles, o piață imobiliară financiarizată este fragilă. Atunci când o bulă imobiliară explodează în cele din urmă, aceasta va declanșa cel mai adesea o criză financiară majoră, cu daune de durată asupra întregii economii, lăsând în urmă o mizerie care necesită ani sau decenii pentru a fi curățată. Gândiți-vă la Japonia în anii 1990 sau la SUA după 2008.
Un rezultat inevitabil este plonjarea bruscă în clasa de jos a foștilor membri ai clasei de mijloc, iar un altul este transferul inevitabil de avere din clasele de mijloc și inferioare către 1/10 din 1% care orchestrează aceste boom-uri și busturi. Însă este foarte important să înțelegem procesul: pierderile de sute de miliarde și chiar trilioane de dolari dintr-o piață imobiliară prăbușită nu sunt cu adevărat „pierdute”; ele devin profituri pentru clasa miliardarilor care achiziționează aceste active depreciate la câțiva bănuți pe dolar.
Principalul rezultat al prăbușirii oricărei bule, dar în special al unei bule imobiliare, este un transfer de bogăție de proporții aproape de neimaginat din clasele inferioare și mijlocii către clasa financiară de elită. După cum am menționat anterior, pe măsură ce prețurile locuințelor s-au prăbușit, fondurile vulturilor evreiești și miliardarii au năvălit pe piață pentru a cumpăra toate acele case executate silit la prețuri foarte mici.
Astfel, capitalul propriu și valoarea tuturor acelor case (și familii) au fost transferate de la zeci de milioane de americani în mâinile câtorva zeci de evrei și ale fondurilor lor speculative.
Aș dori să menționez aici că abordarea Chinei față de această problemă este perspicace. Factorii de decizie politică și analiștii chinezi au identificat în mod explicit „financializarea imobiliară” ca un risc major. Discursul oficial avertizează în mod constant că este la fel de captivantă și periculoasă ca un narcotic pentru economie și subliniază că poziționarea fundamentală a unei case este pentru locuit, nu pentru… speculații.
Aceasta reprezintă un efort conștient de a rezista tendinței globale de financiarizare și de a reancora politica locuințelor la funcția sa socială. Totuși, toate acestea sunt doar un context care ne ajută să înțelegem travestirile sociale și financiare care au fost create. Încă ne lipsește iluminarea necesară.
Pregătirea terenului, Pasul 2 – Modificări de reglementare
Erau necesare două obiective critice pentru ca această fraudă să prindă viață. În primul rând, întrucât schema lui Goldman era în mod clar interzisă de lege la momentul în care a fost pusă la cale, Congresul ar fi trebuit să fie recrutat ca agent Shabbos Goy (slujitor al evreilor) la un moment dat. În al doilea rând, întrucât schema ar depinde în mare măsură de strâmbă și secret în ceea ce privește conținutul (și calitatea) valorilor mobiliare care urmau să fie comercializate, acest lucru necesita o protecție legislativă specială, implicând din nou Congresul.
În ceea ce privește primul punct, Legea Glass-Steagall era o lege care separase de mult timp sistemul bancar comercial (atragerea de depozite, acordarea de împrumuturi) de sistemul bancar de investiții (subscrierea de valori mobiliare, plasarea de pariuri speculative).
Aceasta însemna că Goldman Sachs nu putea continua cu această fraudă cu valori imobiliare în timp ce Legea Glass-Steagall era încă în vigoare. Inițiatorii acestei scheme și-au folosit influența „cumpărată și plătită” asupra Congresului și a Casei Albe, utilizând abilitățile extorcătoare ale AIPAC și ale grupurilor de presiune similare, iar președintele Bill Clinton a semnat legea de abrogare în noiembrie 1999.
Această abrogare nu numai că le-a permis Goldman, Sachs și prietenilor să jefuiască lumea neevreilor nestingheriți, dar a permis și crearea de mega-bănci precum Citigroup, care puteau acorda ipoteci, le puteau împacheta în valori mobiliare și apoi puteau paria împotriva lor, creând conflicte de interese catastrofale.
Al doilea punct necesita legi „prietenoase” tipului de securitizare pe care Goldman îl avea în minte. Până în acest moment, securitizarea activelor și diversele polițe de asigurare complexe utilizate pentru a paria pe sau împotriva acelorași valori mobiliare erau strict supravegheate de lege. Nu exista nicio posibilitate ca Goldman, Sachs sau Citibank să execute această fraudă în necunoscut.
Această situație trebuia în mod clar să se schimbe și, din nou, prin amabilitatea AIPAC și a lui Bill Clinton, s-a schimbat. În 2000, Legea privind modernizarea contractelor futures pe mărfuri (pe care Clinton a promulgat-o din nou) a împiedicat în mod explicit reglementarea swap-urilor pe default de credit (CDS), polițele de asigurare pentru CDO-uri. Acest lucru a permis pieței ipotecare securitizate să crească în umbră, complet nereglementată.
Și nu numai nereglementată, ci și cu capacitatea de a ascunde complet natura frauduloasă a schemei în spatele unui văl impenetrabil de secret. De fapt, a existat o protecție suplimentară creată pentru a asigura capacitatea acestor finanțatori evrei de a lucra în întuneric: autoritățile de reglementare federale au prevenit în mod activ încercările la nivel de stat de a interfera sau de a perturba executarea acestei fraude, avertizându-i în prealabil. Mesajul de sus a fost clar: nu vă amestecați.
Acesta ar fi un loc bun pentru a vă întreba DE CE Goldman, Sachs și ceilalți participanți inițiali au dorit abrogarea legii Class-Steagall. De asemenea, ați putea dori să vă întrebați DE CE Congresul SUA ar adopta, brusc și fără o nevoie sau o provocare aparentă, o legislație care interzice supravegherea sau investigarea exact a unor astfel de scheme pe care le-au avut în vedere bancherii.
Rețineți că astfel de scheme necesită în primul rând supraveghere și investigare. De asemenea, v-ați putea întreba DE CE autoritățile de reglementare federale ar avertiza autoritățile de reglementare la nivel de stat cu privire la investigații sau interferențe în viitoarea bulă.
Pregătirea terenului, Pasul 3 – Extinderea fraudei la nivel mondial
S-a întâmplat și altceva foarte important, lucru care aparent a fost trecut cu vederea de către mass-media, dar care a fost extrem de important pentru frauda ipotecară. Vă amintiți abrogarea Legii Glass-Steagall, care le-a permis acestor vulturi să jefuiască poporul american și guvernul SUA de trilioane de dolari (ca să nu mai vorbim de costul social de neimaginat).
Dar ambiția și lăcomia sunt nelimitate, sau cel puțin erau nelimitate în acest caz. Prietenii noștri bancheri voiau de fapt să jefuiască întreaga lume, nu doar SUA, dar aveau o problemă, și anume că majoritatea țărilor aveau propria lor versiune a Legii Glass-Steagall, împiedicându-i pe paraziții noștri să își exercite planul în afara SUA.
Ca să repetăm, toate celelalte țări aveau legi care interziceau confluența dintre sistemul bancar comercial și cel de investiții și, de asemenea, interziceau emiterea exact a valorilor mobiliare toxice și frauduloase pe care acești bancheri doreau să le emită. Ce e de făcut?
În același timp în care Henry Paulson a devenit CEO al Goldman Sachs, se pare că a conspirat (dovedit de o notă acum publică) cu Lawrence Summers, care era pe atunci secretar al Trezoreriei SUA, și, de asemenea, cu o mână de alți vulturi financiari, pentru a elimina reglementările bancare și de valori mobiliare la nivel mondial – la fel cum făcuse și în SUA.
În timp ce era secretar al Trezoreriei, Summers a jucat un rol esențial în blocarea tuturor încercărilor guvernului și societății americane de a restricționa sau chiar supraveghea crearea și distribuția acestei noi categorii de active financiare. A reușit, dar acest lucru a fost insuficient pentru planul mondial. Pentru a-și atinge obiectivul, Henry Paulson și Lawrence Summers au conspirat într-un plan de eliminare a controalelor asupra băncilor din fiecare țară din lume.
Pentru a realiza acest lucru, au folosit OMC ca platformă în ceea ce ar fi putut fi cea mai flagrantă campanie de intimidare și extorcare din istoria lumii. În termeni simpli, OMC a fost concepută pentru comerțul cu mărfuri. Dar Summers și ceilalți bancheri au născocit un amendament care ar obliga toate națiunile să includă în mod specific „serviciile” bancare și, mai precis, comerțul cu instrumente derivate și alte instrumente financiare toxice.
Summers și bancherii au reformulat partea din Acordul privind Serviciile Financiare din cadrul OMC, cu noi reguli care ar obliga toate națiunile să își deschidă granițele către aceleași bănci și către noile lor produse financiare imaginative. Cititorii ar trebui să rețină că toate articolele și documentele critice la adresa acestei „liberalizări” a „serviciilor” financiare de către OMC par să fi fost șterse de pe internet.
La un moment dat, au existat multe astfel de documente. Este posibil să existe încă, dar motoarele de căutare refuză să le furnizeze. Singurele articole rămase sunt documente de la OMC sau BRI, care prezintă doar o narațiune de basm, igienizată. Acesta este în mod clar un subiect sensibil pe care oamenii puternici îl doresc suprimat. Unele pot fi încă disponibile pe Wayback Machine la archive.org, deși SUA dă în judecată pentru ștergerea multor documente.
Dar nicio națiune nu a fost suficient de nebună pentru a adopta sau accepta de bunăvoie astfel de schimbări. De aici, intimidarea și extorcarea. Toate națiunile, una câte una, au fost prezentate cu o „alegere Hobson”; două alternative la fel de dezastruoase și neatractive. Orice țară care refuza să accepte noile reguli era amenințată cu iadul economic – „sancțiuni” financiare, un embargou comercial total, o dislocare totală din sistemul financiar mondial, confiscarea activelor americane și multe altele.
În cele din urmă, aproape fiecare națiune din lume a fost convinsă să accepte de către acești bancheri evrei care foloseau o „diplomație” tipic americană. Astfel, oamenii care au aranjat abrogarea Legii Glass-Steagall în SUA au obținut același rezultat la nivel mondial. Iar acum, calamitatea bazată pe fraudă cu care se confruntau poporul american și economia americană putea fi aplicată fără milă restului lumii.
The Calaretii apocalipsei
Conform datelor, inițial, în această schemă mondială au fost implicate 5 bănci, dar este important să ne dăm seama că „băncile” nu hărțuiesc și nu extorchează; ci „bancherii” sunt cei care fac asta, oameni reali cu nume. Aceștia sunt băncile și bancherii, și numele lor:
Pregătirea ternului, Pasul 4 – „Ușa rotativă”
Fără îndoială, ați citit despre traficul constant bilateral din SUA dintre autoritățile de reglementare și cele reglementate. Șeful FDA aprobă spre vânzare publică un medicament nou, discutabil, dar extrem de profitabil (gândiți-vă la familia Sackler și Oxycontin-ul lor), iar șase luni mai târziu este angajat de aceeași firmă farmaceutică cu un salariu mare, pentru o poziție fără atribuții specifice. Funcționează și invers: o companie farmaceutică dorește să distribuie un medicament nou, discutabil, dar extrem de profitabil, dar nu poate obține aprobarea guvernului.
Dintr-o dată, CEO-ul companiei este numit șef al FDA, care apoi aprobă în mod magic vânzarea noului medicament. Șase luni mai târziu, bărbatul se întoarce în liniște la fosta sa funcție la compania farmaceutică. Există literalmente zeci de astfel de exemple, fiecare cu un scop care ar fi evident chiar și pentru un copil.
Ridic aici problema Ușii Turnante, deoarece boom-ul și prăbușirea imobiliară din 2008 nu s-ar fi putut produce fără ele, iar acest lucru ne duce înapoi la Henry Paulson, CEO-ul Goldman Sachs. Paulson s-a alăturat Goldman în 1974, a devenit partener în 1982 și partener managerial în 1988.
A fost co-condus divizia de investment banking a firmei din 1990 până în 1994, când a fost numit președinte și director operațional. A devenit președinte și CEO al Goldman Sachs în 1999, aproape sigur în perioada în care schema de fraudă cu credite ipotecare era aproape de realizare și promovată în rândul grupului select de bancheri. Paulson a fost promovat în aceste funcții cam în perioada abrogarii legii Glass-Steagall și când a fost adoptată „Legea pentru protejarea bancherilor infractori de control”.
În mai 2006, când criza imobiliară se apropia de apogeu și explozia iminentă devenea evidentă, președintele american de atunci, George W. Bush, l-a ales pe Paulson secretar al Trezoreriei, o nominalizare confirmată în mod surprinzător și neconceput în unanimitate de Senat.
Apoi, în 2008, când bula a explodat în sfârșit, Paulson a fost numit responsabil în mod specific de încercările guvernului american de a preveni o criză a creditelor la nivel mondial, „rezultată din pierderi pe scară largă din creditele ipotecare defectuoase sau subprime acordate de instituțiile financiare”.
Aceasta este de fapt o afirmație uimitor de eufemistică care dispersează magic toată vina. Henry Paulson a fost președinte și CEO al Goldman Sachs în 1999, când frauda ipotecară a fost pusă în aplicare acolo, și a rămas la cârmă pe parcursul întregii execuții a acesteia, până când a devenit evident că întregul castel de cărți se va prăbuși în curând.
Exact în acel moment, George Bush a deschis ușa rotativă și l-a numit pe Henry Paulson secretar al Trezoreriei SUA, unde acum ar fi în măsură să-i protejeze pe bancheri de consecințele criminalității lor. E ca și cum l-ai angaja pe spărgătorul de bănci ca director executiv, ca să vină acum și să salveze banca de la insolvență. Dar fără a returna banii pe care i-a furat.
Secretarul Trezoreriei SUA, Henry Paulson, președintele Consiliului Rezervei Federale, Ben Bernanke, președintele Comisiei pentru Valori Mobiliare și Burse, Christopher Cox, și directorul Agenției Federale pentru Finanțarea Locuințelor, James Lockhart III, depun mărturie în timpul unei audieri în fața Comisiei Senatului pentru Bănci, Locuințe și Afaceri Urbane, pe 23 septembrie 2008, pe Dealul Capitoliului din Washington, DC.
În această nouă poziție, lui Paulson i s-a conferit o putere enormă, aproape nelimitată, asupra scenei financiare, în ciuda conflictelor sale de interese aproape nelimitate. Una dintre primele acțiuni ale lui Paulson: „A impus rapid preluarea federală a agențiilor cvasi-guvernamentale de credite ipotecare Fannie Mae și Freddie Mac.”
Cu alte cuvinte, Paulson a orchestrat preluarea de către guvernul SUA a celor două agenții ipotecare masive pe care le-a falimentat mai mult sau mai puțin personal în timp ce lucra la Goldman Sachs. Apoi, Paulson a lucrat îndeaproape cu președintele FED, Ben „elicopter” Bernanke, pentru a crea o „facilitate de credit”, adică relaxare cantitativă (QE), adică emiterea bruscă de trilioane de dolari în bani gratuit către toate băncile criminale implicate în fraudă, pentru a le permite să scape cu toate profiturile intacte.
Paulson și Bernanke au convins în special Congresul să adopte rapid o lege pentru salvarea companiei de asigurări American International Group (AIG). La un moment dat, Paulson era chiar în genunchi în Congres, implorându-i să aprobe fondurile pentru salvare.
Ar trebui să vă încălzească inima să știți că Paulson a jucat un rol esențial și în crearea „Alianței HOPE NOW”, care a fost proclamată ca un efort al acelorlași bancheri „de a ajuta proprietarii de case aflați în dificultate în timpul crizei”. Din păcate, aceasta nu a dat roade și zeci de milioane de americani și-au pierdut casele, fără a se vedea niciun ajutor bancar sau guvernamental. Dar a avut un succes în mass-media ca un efort de a da o față umană acelorlași bancheri care au cauzat pierderea caselor de către toți acei zeci de milioane de oameni.
După ce și-a salvat toți prietenii evrei din domeniul bancar și al asigurărilor de la faliment și după ce și-a exprimat simpatia cuvenită pentru toți neevreii care și-au pierdut casele, Paulson a fost înlocuit în funcția de secretar al Trezoreriei de Timothy Geitner, care a dus până la capăt „programele de înviere a finanțatorilor” ale lui Paulson.
Prin grija Prea Sfintei Treimi, Prea Sfintei Fecioare Maria, Sfintei Parascheva, Sfintei Filofteia, Sfintului Andrei si toate Puterile Ceresti de toti tradatorii romani de neam si tara si alogenii interni si externi care au impus, au gandit si votat aceasta lege diabolica prin care noi, romanii am devenit sclavii Ocultei Mondiale Financiare. Si de ei dar si de averile lor stranse pe spinarea transformarii Sfintei Noaste Romanii in Colonie. Prin aceasta lege noi, romanii nu mai suntem stapanii peste Tara Noastra. Asa sa fie, Gata, S-a implinit. „LEGE Nr. 28 din 15 martie 1991
pentru acceptarea de către România a Acordului (Statutului) privind Corporatia Financiară Internationala (C.F.I.)
EMITENT
PARLAMENTUL
Publicat în MONITORUL OFICIAL NR. 67 din 30 martie 1991
Parlamentul României adopta prezenta lege.
Articolul UNIC
România accepta Acordul (Statutul) privind Corporatia Financiară Internationala, adoptat la 11 aprilie 1955, asa cum a fost amendat prin rezoluţiile Consiliului guvernatorilor din 21 septembrie 1961 şi 1 septembrie 1965 şi accepta Rezoluţia Consiliului guvernatorilor Corporatiei Financiare Internaţionale nr. 165 din 4 septembrie 1990, care stabileşte condiţiile şi termenii pentru admiterea României ca membru al Corporatiei Financiare Internaţionale.
Această lege a fost adoptată de Senat în şedinţa din 30 ianuarie 1991.
PREŞEDINTELE SENATULUI
academician ALEXANDRU BÎRLĂDEANU
Această lege a fost adoptată de Adunarea Deputaţilor în şedinţa din 11 martie 1991.
PREŞEDINTELE ADUNĂRII DEPUTAŢILOR
MARŢIAN DAN
În temeiul art. 82 lit. m) din Decretul-lege nr. 92/1990 pentru alegerea parlamentului şi a Preşedintelui României,
promulgăm Legea pentru acceptarea de către România a Acordului (Statului) privind Corporatia Financiară Internationala (C.F.I.) şi dispunem publicarea sa în Monitorul Oficial al României.
PREŞEDINTELE ROMÂNIEI
ION ILIESCU
ACORD 11/04/1955”