Nota redacției: Text primit de la dl Călin Kasper

De fiecare data cand citesc un articol in care se prezinta mizeria morala a unor indivizi, fara indoiala culti si cititi (de la care te-ai astepta sa fie si exemple de cea mai inalta moralitate), gandul ma duce fara sa vreau spre acel evreu de mare caracter, care, fiindca a refuzat sa-si tradeze prietenii, a ales constient puscaria: 13 ani de inchisoare! Iata un fragment din ultima mea carte referitor la acest subiect:

Pe 31 decembrie 1959, Nicu primeşte „invitaţia” de a se prezenta la Securitate pentru a i se lua o declaraţie. El fusese de faţă la o discuţie între prieteni, care interesa în cel mai înalt grad pe băieţii cu ochi albaştri. Nicu era convins că dacă va da declaraţia aşa cum doreau „organele”, ea va servi la condamnarea acestora la ani grei de închisoare. Printre ei erau Constantin Noica, Alexadru Paleologu, Vladimir Streinu, Păstorel Teodoreanu, Dinu Pillat, Marieta Sadova. Cum putea el să trădeze?

Şi atunci îşi face curaj şi nu recunoaşte nimic. Nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase. Nu ştie nimic, nu mai ţine minte nimic, a uitat tot, n-a băgat de seamă ce s-a discutat, era cu mintea aiurea, în altă parte. Tatăl lui, Oscar, un bătrânel de 82 de ani, mic de statură, cu un umăr lăsat şi care mergea greu, l-a îndemnat la plecare cu vorbele:

— Să nu fii jidan fricos, să nu te caci în pantaloni!

Cu asemenea încurajări alese, a pornit plin de avânt spre sediul Securităţii unde trebuia să se prezinte, hotărât să-l ia pe „nu ştiu” în braţe şi, dacă va fi nevoie, chiar să mintă cu neruşinare. Tatăl lui l-a obligat să-şi ia cu el un geamantan cu lucruri de primă necesitate, care pe anchetatori avea să-i
dezamăgească profund. Valiza aceea dovedea că Nicu se hotărâse încă de acasă să nu recunoască nimic, preferând arestarea decât să-şi trădeze prietenii.

La Securitate Nicu are o revelaţie. Acolo era prietena lui, care devenise colaboratoarea securiştilor. Trecuse de partea cealaltă a baricadei. Atunci, în acea clipă, realizează că securitatea adusese elemente noi în arta delaţiunii. Dacă cei dinaintea lor, siguranţa statului, poliţia şi jandarmeria te înfudau cu ajutorul duşmanilor, securiştii te atacau prin prieteni, logodnice, familie.

Dar el nu s-a lăsat convins nici aşa. Pe asemenea „oameni” nu era un păcat să-i minţi, îşi spunea. Era chiar o datorie. Când l-au strâns cu uşa, l-a luat pe „nu” în braţe. Nu ştia nimic, n-a văzut nimic, nu şi-a amintit nimic. Orice tertipuri securiste au folosit anchetatorii, toate s-au spart de capul cel tare al lui Nicu. Au jucat cu el ţonţoroiul, comisia s-a făcut că pleacă, s-au răzgândit apoi, au tras perdelele peste geamuri ca întunericul să inducă teama, l-au luat pe linie sentimentală, că dacă el va fi închis, ce se face bietul lui tată, care rămâne singur şi fără niciun ajutor la bătrâneţe?

Dar căpăţânosul, nu şi nu şi iarăşi nu! Pielea rea şi răpănoasă, ori o bate, ori o lasă! N-au putut scoate nimic de la el, aşa că securitatea l-a trimis acasă, dându-i timp de gândire. Poate poate îi vine mintea la cap! Dar acasă a fost şi mai greu, fiindcă Mititelu l-a luat pe bietul Nicolae, abia scapat de o belea, sub foc încrucişat:

— La ce-ai mai venit acasă, nenorocitule! Îi va spune plin de mânie unicului fiu. Mititelu (Asa-i spunea Nicu lui taca-sau) avea dreptatea lui fiindcă acceptând să se mai gândească, dădea speranţe celorlalţi nenorociţi că ar putea să cedeze. Dar cu aşa tată, varianta asta cădea de la sine.

Mititelu fusese om aprig în tinereţe. A luat parte în primul război mondial ca
ofiţer la luptele crâncene de la Mărăşeşti, primind pentru fapte de vitejie decoraţia Virtutea Militară. Era inginer de profesie şi arhitect, fiind proprietarul unei fabrici de mobilă. Nicolae şi-l amintea cum, în timpul agitaţiilor comuniste din 1919, umbla prin atelierele fabricii în uniformă militară şi cu sabia scoasă din teacă. E de la sine înţeles ce spaimă i-a cuprins pe agitatorii ovrei când au dat nas în nas cu un jidan furios ce umbla ca turbat, învârtind sabia pe deasupra capului. Pe loc li s-au muiet chicerili de spaimă.

Mititelu era şi pui de filozof, pentru că îi va spune fiului că dacă-şi va trăda prietenii, va avea zile bune, dar nopţile îi vor fi cumplite. La puşcărie însă, deşi va avea zile grele, nopţile îi vor fi liniştite şi senine. Concluzia lui a fost că Nicu va ajunge oricum la închisoare. Mititelu cunoştea bine psihologia securistă. Chiar dacă fiul lui ar apare ca martor al acuzării, peste un timp tot îl vor înhăţa. Nu intra în socotelile lor ca unii participanţi la o activitate considerată subversivă să zacă în puşcărie şi alţii sa fie omişi. Duşmanul de clasă trebuia stârpit în totalitate.

Nicu a fost trimis acasă, cu speranţa că după trei zile va reveni pocăit şi dornic de colaborare. Dar securiştii, mizând pe influenţa Mititelului, nu ştiau
ce-i poate pielea. El a fost un om năzdrăvan. A lucrat până la vârsta de 79 de ani, când a ieşit la pensie. Cu puţin timp înainte de pensioare, o dată când l-a căutat la fabrică, Nicu l-a găsit cocoţat pe nişte schele, lipit de
tavan. Asta-i lipsea moşului, să se caţere acolo unde nici cei tineri nu aveau curajul să se urce.

De la el fiul a primit sfatul bun să aleagă nopţile cu somn liniştit. Nicu însuşi era un căpăţânos fără pereche. Nu degeaba i-au încăput în ea unsprezece limbi străine, pe care le vorbea cursiv! În felul acesta căpăţânosul avea să primească o condamnare de treisprezece ani. A avut, printre alţii, camarad de suferinţă pe Păstorel, cel care a primit doar şase ani, probabil un act de clemenţă fiindcă a scris cu mult talent poezioare patriotice închinate partidului:

Zece membri de partid

Visau viaţă nouă,

Unul a vorbit în vis.

Şi-au rămas doar nouă!

Nouă membri de partid

De marxism s-au copt!

Unul s-a răscopt din ei.

Şi-au rămas doar opt!

Opt membri de partid

Au trecut la fapte,

Unul a trecut la Tito!

Şi-au rămas doar şapte!

Şapte membri de partid

Fac afaceri grase.

Unul a intrat la zdup

Şi-au rămas doar şase!

Şase membri de partid

Au strigat lozinci.

Unul a strigat greşit

Şi-au rămas doar cinci!

Cinci membri de partid

Când au fost la teatru.

Unul n-a aplaudat

Şi-au rămas doar patru!

Patru membri de partid

Şi cam toţi ovrei,

Unul a plecat în Eretz

Şi-au rămas doar trei!

Trei membri de partid

Vorbeau de război!

Unul a vorbit cam mult,

Şi-au rămas doar doi!

Doi membri de partid

Mândri ca păunul.

Unul a înnebunit,

Şi-a rămas doar unul!

Un membru de partid,

Cel mai lămurit.

A plecat cu Onete-ul

Şi n-a mai venit!

Zero membri de partid,

Luptă pentru pace.

Că partidul nostru drag

Ştie el ce face!

Sau alta, mult mai îndesată:

Căpitane,

Nu fi trist!

Garda merge înainte

Prin partidul comunist!

PS: Este vorba de Nicu Stenihardt, cel care a scris „Jurnalul fericirii”