Nota redacției: Text primit de la dl Călin Kasper
De fiecare data cand citesc un articol in care se prezinta mizeria morala a unor indivizi, fara indoiala culti si cititi (de la care te-ai astepta sa fie si exemple de cea mai inalta moralitate), gandul ma duce fara sa vreau spre acel evreu de mare caracter, care, fiindca a refuzat sa-si tradeze prietenii, a ales constient puscaria: 13 ani de inchisoare! Iata un fragment din ultima mea carte referitor la acest subiect:
Pe 31 decembrie 1959, Nicu primeşte „invitaţia” de a se prezenta la Securitate pentru a i se lua o declaraţie. El fusese de faţă la o discuţie între prieteni, care interesa în cel mai înalt grad pe băieţii cu ochi albaştri. Nicu era convins că dacă va da declaraţia aşa cum doreau „organele”, ea va servi la condamnarea acestora la ani grei de închisoare. Printre ei erau Constantin Noica, Alexadru Paleologu, Vladimir Streinu, Păstorel Teodoreanu, Dinu Pillat, Marieta Sadova. Cum putea el să trădeze?
Şi atunci îşi face curaj şi nu recunoaşte nimic. Nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase. Nu ştie nimic, nu mai ţine minte nimic, a uitat tot, n-a băgat de seamă ce s-a discutat, era cu mintea aiurea, în altă parte. Tatăl lui, Oscar, un bătrânel de 82 de ani, mic de statură, cu un umăr lăsat şi care mergea greu, l-a îndemnat la plecare cu vorbele:
— Să nu fii jidan fricos, să nu te caci în pantaloni!
Cu asemenea încurajări alese, a pornit plin de avânt spre sediul Securităţii unde trebuia să se prezinte, hotărât să-l ia pe „nu ştiu” în braţe şi, dacă va fi nevoie, chiar să mintă cu neruşinare. Tatăl lui l-a obligat să-şi ia cu el un geamantan cu lucruri de primă necesitate, care pe anchetatori avea să-i
dezamăgească profund. Valiza aceea dovedea că Nicu se hotărâse încă de acasă să nu recunoască nimic, preferând arestarea decât să-şi trădeze prietenii.
La Securitate Nicu are o revelaţie. Acolo era prietena lui, care devenise colaboratoarea securiştilor. Trecuse de partea cealaltă a baricadei. Atunci, în acea clipă, realizează că securitatea adusese elemente noi în arta delaţiunii. Dacă cei dinaintea lor, siguranţa statului, poliţia şi jandarmeria te înfudau cu ajutorul duşmanilor, securiştii te atacau prin prieteni, logodnice, familie.
Dar el nu s-a lăsat convins nici aşa. Pe asemenea „oameni” nu era un păcat să-i minţi, îşi spunea. Era chiar o datorie. Când l-au strâns cu uşa, l-a luat pe „nu” în braţe. Nu ştia nimic, n-a văzut nimic, nu şi-a amintit nimic. Orice tertipuri securiste au folosit anchetatorii, toate s-au spart de capul cel tare al lui Nicu. Au jucat cu el ţonţoroiul, comisia s-a făcut că pleacă, s-au răzgândit apoi, au tras perdelele peste geamuri ca întunericul să inducă teama, l-au luat pe linie sentimentală, că dacă el va fi închis, ce se face bietul lui tată, care rămâne singur şi fără niciun ajutor la bătrâneţe?
Dar căpăţânosul, nu şi nu şi iarăşi nu! Pielea rea şi răpănoasă, ori o bate, ori o lasă! N-au putut scoate nimic de la el, aşa că securitatea l-a trimis acasă, dându-i timp de gândire. Poate poate îi vine mintea la cap! Dar acasă a fost şi mai greu, fiindcă Mititelu l-a luat pe bietul Nicolae, abia scapat de o belea, sub foc încrucişat:
— La ce-ai mai venit acasă, nenorocitule! Îi va spune plin de mânie unicului fiu. Mititelu (Asa-i spunea Nicu lui taca-sau) avea dreptatea lui fiindcă acceptând să se mai gândească, dădea speranţe celorlalţi nenorociţi că ar putea să cedeze. Dar cu aşa tată, varianta asta cădea de la sine.
Mititelu fusese om aprig în tinereţe. A luat parte în primul război mondial ca
ofiţer la luptele crâncene de la Mărăşeşti, primind pentru fapte de vitejie decoraţia Virtutea Militară. Era inginer de profesie şi arhitect, fiind proprietarul unei fabrici de mobilă. Nicolae şi-l amintea cum, în timpul agitaţiilor comuniste din 1919, umbla prin atelierele fabricii în uniformă militară şi cu sabia scoasă din teacă. E de la sine înţeles ce spaimă i-a cuprins pe agitatorii ovrei când au dat nas în nas cu un jidan furios ce umbla ca turbat, învârtind sabia pe deasupra capului. Pe loc li s-au muiet chicerili de spaimă.
Mititelu era şi pui de filozof, pentru că îi va spune fiului că dacă-şi va trăda prietenii, va avea zile bune, dar nopţile îi vor fi cumplite. La puşcărie însă, deşi va avea zile grele, nopţile îi vor fi liniştite şi senine. Concluzia lui a fost că Nicu va ajunge oricum la închisoare. Mititelu cunoştea bine psihologia securistă. Chiar dacă fiul lui ar apare ca martor al acuzării, peste un timp tot îl vor înhăţa. Nu intra în socotelile lor ca unii participanţi la o activitate considerată subversivă să zacă în puşcărie şi alţii sa fie omişi. Duşmanul de clasă trebuia stârpit în totalitate.
Nicu a fost trimis acasă, cu speranţa că după trei zile va reveni pocăit şi dornic de colaborare. Dar securiştii, mizând pe influenţa Mititelului, nu ştiau
ce-i poate pielea. El a fost un om năzdrăvan. A lucrat până la vârsta de 79 de ani, când a ieşit la pensie. Cu puţin timp înainte de pensioare, o dată când l-a căutat la fabrică, Nicu l-a găsit cocoţat pe nişte schele, lipit de
tavan. Asta-i lipsea moşului, să se caţere acolo unde nici cei tineri nu aveau curajul să se urce.
De la el fiul a primit sfatul bun să aleagă nopţile cu somn liniştit. Nicu însuşi era un căpăţânos fără pereche. Nu degeaba i-au încăput în ea unsprezece limbi străine, pe care le vorbea cursiv! În felul acesta căpăţânosul avea să primească o condamnare de treisprezece ani. A avut, printre alţii, camarad de suferinţă pe Păstorel, cel care a primit doar şase ani, probabil un act de clemenţă fiindcă a scris cu mult talent poezioare patriotice închinate partidului:
Zece membri de partid
Visau viaţă nouă,
Unul a vorbit în vis.
Şi-au rămas doar nouă!
Nouă membri de partid
De marxism s-au copt!
Unul s-a răscopt din ei.
Şi-au rămas doar opt!
Opt membri de partid
Au trecut la fapte,
Unul a trecut la Tito!
Şi-au rămas doar şapte!
Şapte membri de partid
Fac afaceri grase.
Unul a intrat la zdup
Şi-au rămas doar şase!
Şase membri de partid
Au strigat lozinci.
Unul a strigat greşit
Şi-au rămas doar cinci!
Cinci membri de partid
Când au fost la teatru.
Unul n-a aplaudat
Şi-au rămas doar patru!
Patru membri de partid
Şi cam toţi ovrei,
Unul a plecat în Eretz
Şi-au rămas doar trei!
Trei membri de partid
Vorbeau de război!
Unul a vorbit cam mult,
Şi-au rămas doar doi!
Doi membri de partid
Mândri ca păunul.
Unul a înnebunit,
Şi-a rămas doar unul!
Un membru de partid,
Cel mai lămurit.
A plecat cu Onete-ul
Şi n-a mai venit!
Zero membri de partid,
Luptă pentru pace.
Că partidul nostru drag
Ştie el ce face!
Sau alta, mult mai îndesată:
Căpitane,
Nu fi trist!
Garda merge înainte
Prin partidul comunist!
PS: Este vorba de Nicu Stenihardt, cel care a scris „Jurnalul fericirii”
Exista in orice om de buna credinta impulsul interior ca atunci cand descopera un lucru demn de admirat, sa-l recomande tuturor celor pe care-i cunoaste: fie ca este vorba de un film sau o carte interesanta, un vin bun sau un medic priceput.
Cu atat mai mult ma simt dator sa aduc in fata celor care poposesc pe acest blog una din descoperirile mele din ultimii doi ani si anume ca Legiunea lui Codreanu a avut la baza o doctrina pura si luminoasa, profund nationalista, dar totodata morala si imbibata de credinta crestina. Unele din elementele acestei doctrine, care s-a cristalizat pana la urma intr-o lucrare numita „Carticica sefului de cuib”, sunt memorabile si merita sa fie aduse la cunostinta cititorului avid de a descoperi adevarul. Iata un fragment din aceasta carte de referinta nu numai pentru legionari, ci si pentru orice om care vrea sa afle mai multe despre Legiune. Citind aceasta lucrare, orice om cu scaun la cap va intelege totodata si de ce legiunea este urata si ponegrita de dusmanii neamului romanesc.
Sfaturi pentru şefii de cuib, ca unitatea de sub comanda lor să poată merge bine.
PUNCTUL 29. 1) Cum trebuie să fie şi să se poarte un şef.
Un şef trebuie să fie înţelept, trebuie să se gândească bine când ia o hotărâre, pentru ca ea să fie bună. Hotărârea trebuie luată repede şi dusă până la capăt.
Trebuie să fie blând şi să-şi iubească oamenii de sub comanda lui.
Trebuie să fie voios; aşa trebuie să apară înaintea celor pe care îi comandă, nu amărât întunecat nervos.
Trebuie să fie drept cu legionarii şi cu toată lumea. Nici adversarului nu-i poate face nedreptate. Va lupta cu el, îl va învinge, dar pe căile dreptăţii, ale moralei; nu prin laşitate sau minciună.
Trebuie să fie curajos şi hotărât în ceasuri de primejdie. Aşa bunăoară, dacă va vedea un om în primejdie, datoria de onoare a unui legionar este de a sări pentru a-l salva, înfruntând primejdia. Ex.: foc, înec etc.
Trebuie să împartă bucuriile şi durerile cu toţi camarazii lui. În orice ocazie în lume, nu numai în lumea legionară, el trebuie să-şi aleagă locul cel mai greu. Un legionar nu se înghesuieşte ca să apuce cel dintâi loc la masă sau cel mai bun pat la culcare.
Trebuie să fie dibaci, adică orice ordin să-l ducă la bun sfârşit, întrebuinţând căile cele mai inteligente.
Trebuie să comande clar şi să-si ducă oamenii la biruinţă.
Să nu vorbească de rău pe camarazii lui. Să nu permită să i se vorbească de rău despre alţii.
Să ştie să păstreze armonia în unitatea pe care o conduce. Este de o importanţă capitală. Un şef de ar avea toate calităţile din lume şi dacă în unitatea pe care o comandă e ceartă, dezbinare, neînţelegere, trebuie imediat înlocuit. Sunt unii şefi care îndată ce iau comanda unei unităţi, unitatea începe a se destrăma.
Să fie foarte cuviincios cu toată lumea. Să nu bruscheze lumea, pentru că în loc de a o atrage o s-o îndepărteze.
Trebuie să fie cumpătat la toate. De exemplu: nu se poate concepe nici un şef şi nici un legionar beat. Legionarul poate petrece, dar nu se îmbată.
Să fie om de cuvânt.
Să fie de o cinste care să-i atragă stima tuturor oamenilor din jur. Într-un cuvânt, să se poarte în aşa fel încât toată lumea să poată spune: „Într-un
legionar te poţi încrede, căci un lucru luat de un legionar pe seama lui îl duce la bun sfârşit.”
Şeful legionarilor este un om năzdrăvan, care din orice împrejurarea oricât de grea ar fi ea, iese deasupra. El trebuie să fie învingător. De va cădea, el se va ridica din nou şi va învinge.
Numai înzestrat cu astfel de calităţi, un şef legionar va putea prin şcoala cuibului şi prin puterea exemplului, transforma pe fiecare român creând un suflet nou, un adevărat caracter, care va şti să învingă în toate împrejurările şi cu care ţara se va putea mândri.
PUNCTUL 30. 2)
De ce trebuie să se păzească un şef legionar.
a) Să nu se lase ademenit. Adversarii au două căi de luptă. Prima cale, atacul făţiş pentru a ne strivi. Dacă văd că noi am rezistat şi n-am fost striviţi, atunci încearcă a doua cale: ademenirea câtorva oameni pentru dezbinarea noastră.
Un exemplu: procesul de la Văcăreşti din 28 Martie 1924. Procesul acesta a urmărit strivirea noastră. Noi însă am rezistat, am ieşit învingători, adică am fost achitaţi. Diferite persoane sus-puse se arătau prietene cu noi (după proces), ne chemau la masă, ne lăudau: că suntem buni, suntem talentaţi, vom ajunge departe etc. În acelaşi timp încercau dezbinarea noastră: vorbind rău pe ceilalţi camarazi.
Noi am prins această notă de atac şi ce auzeam, veneam şi ne spuneam unul altuia. Şi atacul a căzut. Iar noi, după 10 ani, ne găsim tot aşa de uniţi ca şi în ceasul întâi.
Acum împotriva Mişcării Legionare, se întrebuinţează primul mijloc: încercarea adversarilor de a ne strivi. Când vor vedea însă că nu ne pot strivi, vor încerca al doilea mijloc: dezbinarea noastră prin ademenire.
Nu vedeţi cum s-au dezbinat toate partidele din România, tot prin ademenire: liberalii în două, averescanii în două, iar acum, în urmă, şi naţional ţărăniştii stau gata să fie învinşi şi rupţi în două. Vor încerca şi cu noi. Dar noi vom fi pregătiţi şi vom învinge.
PUNCTUL 31. Ce trebuie să facă un şef legionar, când simte atacul ademenirii.
Imediat trebuie să raporteze şefului său şi şefului Legiunii şi să spună deschis cuibului din care face parte. Adică să dea pe faţă uneltirile vrăjmaşe.
PUNCTUL 32. b)
Nu există în Legiune „M-am supărat şi plec.” Dacă se cearta cu cineva, cu un camarad, legionarul trebuie să se împace. În orice caz, nu poate pleca din Legiune pe acest motiv, căci nu se poate supăra pe Legiune, adică pe lupta de mântuire a tării sale. Iar dacă pleacă, greşeala lui este foarte mare faţă de toţi legionarii, fată de drapelul Legiunii şi fată de neamul său. Cineva poate pleca din Legiune când nu mai crede, dar nu când se supără.
PUNCTUL 33. c)
Lupta cu alţi şefi legionari.
Este o mare greşeală ca un şef legionar, din invidie, să înceapă a vorbi de rău în fata oamenilor din cuib sau din sat, pe un camarad al său. Aceasta duce la dezbinarea în două a legionarilor, la lupta dintre dânşii, la victoria
inamicului.
Este aşa de grav acest lucru, încât Legiunea consideră asemenea fapte aproape ca o trădare. Cum? Pentru ambiţiile tale să distrugi Legiunea?
Chiar dacă sunt duşmani personali, când au devenit legionari nu se mai ceartă, nu se mai vorbesc de rău, luptă fiecare în funcţia pe care o are şi slujeşte cu credinţă cauza legionară şi victoria de mâine.
PUNCTUL 34. d)
Spiritul negativ. O altă boală de care trebuie să se ferească un şef legionar şi să-si păzească toţi oamenii din Organizaţie, boală care este foarte periculoasă, pentru că aduce neînţelegeri în sânul Organizaţiei şi mai ales pentru că taie aripile marilor îndemnuri, este critica. Critica sub formă de veşnică nemulţumire.
Sunt anumiţi oameni, care orice ai spune sau orice ai face, ei sunt în totdeauna nemulţumiţi şi au în totdeauna ceva de zis. Aceştia ţin pe loc orice încercare de creaţie, taie avântul oamenilor de faptă.
Organizaţia noastră nu este o Organizaţie de critică, de negaţie, ci este o Organizaţie cu spirit de afirmaţie, de combativitate, de ofensivă.
Lăsăm critica să ne-o facă istoricii, noi acum să cucerim şi să înfăptuim cât mai mult şi cât mai bine.
PUNCTUL 35. e) Toţi şefii legionari şi toţi legionarii dintr-o comună, fabrică etc. trebuie să fie de acord în toate chestiunile care interesează organizaţia
noastră. Ex.: la Facultatea de Litere din Bucureşti s-au făcut alegeri pentru
Preşedinte şi pentru Comitet. Legionarul X, cu camarazi de-ai lui, legionari, a candidat pe o listă, iar alt legionar cu alt grup de legionari a candidat pe
altă listă. Legionarii s-au rupt în două şi la vot au căzut.
Legionarii nu vor mai face asemenea greşeli grave. Ei vor merge uniţi chiar pe un drum rău (greşit). Pentru că drumul cel mai rău este dezunirea.
Pe când altfel şi în iad dacă ar merge trupa legionară, de va fi unită, va învinge tot iadul şi se va întoarce pe urmă înapoi învingătoare. Ex.: la alegerea unui primar din comună, dacă şefii legionari hotărăsc a vota pe un anumit om, nu trebuie să existe legionar care să voteze pe un altul sau să înceapă cu critica. Toţi într-un gând şi într-un suflet.
Şi adversarii vor spune: „Să ne punem bine cu legionarii, că sunt toţi oameni
dintr-o bucată, hotărâţi şi uniţi. Cu cine vor vota ei, acela iese primar, căci
merg toţi într-o parte.”
Din acest scurt exemplu se vede genialitatea lui Codreanu, care a sintetizat in „Carticica sefului de cuib” esenta doctrinei legionare. O doctrina
eminamente umana, nationala si crestina. Cu adanci radacini in istoria neamului romanesc. Poate odata voi avea timp sa scriu un articol si despre acest aspect al doctrinei legionare, si anume ca ea nu este o doctrina noua, ci de fapt este o sinteza a celor mai generoase si mai umane trasaturi de caracter ale poporului roman. Elemente ale acestei doctrine le-am gasit in istoria romanilor in locuri pe unde nici nu gandesti. De exemplu, in „invataturile lui Neagoe Basarab catre fiul sau Teodosie”, unde am identificat cel putin 4 din cele 6 legi legionare. Iar salutul legionar, despre care dusmanii scriu ca ar fi fost salut hitlerist, a fost folosit la Blaj, la Adunarea din 3/15 mai 1848, cand romanii adunati acolo, cu o mana pe inima si cu una spre cer, au depus juramantul de loialitate fata de natiune. Cautati in orice carte de istorie scrisa de un istoric contemporan si nu veti gasi un singur cuvant despre acest salut premergator depunerii juramantului, pentru ca nu e „political correct”.
Nu pot decat sa invit pe orice roman cu sentimente nationale, ca sa citeasca
„Carticica” lui Codreanu. Aceasta lucrare se gaseste si pe internet dar pentru cine n-o gaseste, eu i-o voi trimite ca e-book, in format docx, doc
sau pdf, gratuit fireste, oricui i-mi va scrie pe adresa: calin.kasper@gmail.com
Rich, adică același Richard Stein, pentru prostie și mitocănie, este invitat afară de pe aceste site. Este a treia sau a patra oară câd îi facem această invitație! A comentat într-un mod trivial un text pe care nu l-a înțeles. Mai exact spus, l-a înțeles „pe dos”! Îi facem un bine individului și comunității din care consideră că face parte prin eliminarea sa de pe site. E fără leac prostia. Iar când se cuplează cu proasta creștere, cu lipsa de demnitate, este insuportabilă. Așadar, afară!
Comentariul lui Rick m-a facut sa ma intreb ce motiv putea avea ca sa se exprime atat de violent si vulgar referitor la un articol care era in fond plin de admiratie la adresa unui evreu. Un om normal ar fi trebuit sa fie mandru sau macar multumit de un asemenea text.
Dar acesta nu este cazul lui Rick. Si explicatia pe care mi-am dat-o mie insumi este ca pentru unii evrei primitivi in gandire si pentru unii haustologi lipsiti de simtul adevarului, cel ce folosea cuvantul de „jidan” era automat un antisemit.
Ori aducand citate din exceptionala carte „Jurnalul fericirii” in care tatal evreu ii spune fiului, bineinteles tot evreu, „Sa nu fii jidan fricos”, le ia celor care umbla cu stampila-n mana si cu capul gol principalul argument cu care puteau sa incrimineze pe oricine ca antisemit. Vorba unei cunostinte de-a mele: le-am luat carnatul din fasole! Asa ca inteleg foarte bine supararea lui Rick.
Cu cat in constiinta publica romaneasca vor intra tot mai adanc adevarurile despre Legiune si despre problema evreiasca din Romania, cu atat le vor fi mai greu manipulatorilor de toate natiile sa ne acuze pe nedrept de crime pe care poporul roman nu le-a comis niciodata.
Kasper: e simplu. Cuvantul „jidan” este pentru multi o insulta. Nu te fa ca nu ti-a intrat nici pana acuma in capatana-ti aceea legionara. Daca ai un minim de bun simt, iti inchizi botul acela de legionar spurcat si nu il mai folosesti, in loc sa continui sa despici firul in patru. Simplu. Doar ca nu iti intra bunul simt la capatana. Asta e, iti lipseste educatia de baza. Aceea care nu se invata la scoala.
Rick, exista un personaj care poarta numele de jidovul ratacitor. Astuia cum sa-i spunem, ca nimeni sa nu se simta insultat? Nemtii folosesc cuvatul „Jude” pentru a-i desemna pe evrei. De ce cuvantul acesta nu constituie o insulta?
Cum zice un sociolog francez contemporan : sa fii antisemit ,in ziua de azi , nu inseamna ca tu nu’i iubesti pe jidani, ci ca ei nu te inghit”! Alain Soral
Ba rick, jidan cacacios ce esti (vorba lui nea Nicu S.), ce injuri ca un borfas, critica daca ai ceva de criticat, invata’ne tu ceva, daca noi suntem nestiutori, da’ sa vii sa scuipi si sa pleci, inseamna ca dupa ce esti jigodie mai esti si prost! Si sa te rasucesti in gaura ta, ia’uzi icisa : Glorie eterna Marelui Roman Nicolae Steinhardt, si fratilor lui legionari !
Ce mare imbecil rasist esti, Kasper! Sa-ti fie rusine, jeg ordinar de lepadatura legionara.
Da, Rick, sunt cu totul de parerea ta, ca ar trebui sa-mi fie rusine pentru ca am inceput sa-i laud pe jidani! Sunt poate si idealist, fiindca cred ca un om trebuie sa fie judecat nu dupa origine, ci dupa fapte. Asta poate da cu adevarat unora, lipsiti de suficienta substanta, impresia de imbecilitate. Dar sa ma faci rasist tocmai acum, cand laud un jidan, cand puteai foarte bine sa ma fi atacat cand ii laudam pe legionari, nu cumva e o dovada de prostie? Iar lepadatura legionara este un nonesens, pentru ca legionar nu poti fi decat daca respecti doctrina legionara! Ori daca o faci, n-ai cum sa fii lepadatura. Cele doua notiuni se exclud una pe alta.
Legionarii au fost oameni cu demnitate, patrioti si iubitori de tara cum n-au fost altii! Iar doctrina legionara este pura si luminoasa. Acesta este si motivul Rick, pentru care Miscarea Legionara, vrei ori nu prea vrei, o sa renasca din propria ei cenusa.
Dar, fii sincer, ce te-a suparat la articolul de mai sus? Ca un evreu a refuzat sa-si tradeze prietenii romani? Ca nu s-a solidarizat cu regimul comunist? Ca tatal lui Steihardt, Oscar, n-a tinut partea conducatorilor comunisti in 1919, conducatori care erau in proportie de 95% evrei? Sau poate nu ti-a placut strofa lui Pastorel:
Patru membri de partid
Şi cam toţi ovrei,
Unul a plecat în Eretz
Şi-au rămas doar trei!
Sau te-a suparat faptul ca Nicolae Steihardt s-a botezat in religia ortodoxa?
Indiferent de motiv, daca ai fi fost un baiat inteligent, ai fi gasit argumente, chiar trase de par, ca sa vii cu un comentariu cat de cat convingator. Dar asa, nu pot decat sa fiu de parerea domnului profesor Ion Coja care, cu alte prilejuri, se plangea ca nu mai da de evrei destepti, cu care sa se dueleze in argumente.
Iar tie nu-ti pot da decat un singur sfat: vorbeste ce trebuie si cat trebuie! Asa a definit Corneliu Zelea Codreanu Legea Tacerii, pe care o impunea in „Carticica sefului de cuib” tuturor legionarilor. Vezi deci ca nici de legionar n-ai fi bun! Oare de asta ii urasti atat de tare?
Ai drptate Rick.
Dl Kasper uraste rasa comunistilor ,se vede de la o posta !
Dar nu e vina lui ca in rasa asta a comunistilor sunt si multi ovrei.
Despre ceilalti ovrei ,oameni de onoare ,neatinsi de morbul comunismului si al tradarii, vorbeste cu admiratie.
Asta e situatia ,nu e nimeni vinovat ca multor evrei le place chibutzul si sa-i toarne pe goimi.
Dar mai sunt si exceptii,slava Domnului!!