 CD1.916 aprobate denitsoc@gmail.com 216.169.140.240
SĂ FACEM CUNOSTINTĂ CU SATANA În Coran, Satana, numit Iblis sau Shaytan este descris nu ca egalul lui Dumnezeu, ci ca o creație rebelă și arogantă. El este înșelătorul suprem al umanității, a cărui putere principală este să șoptească sugestii malefice, lăsând în același timp liberul arbitru suprem oamenilor. Originea lui Satana a fost un spirit creat din foc fără fum care a atins o stare de devoțiune atât de înaltă încât a trăit printre îngeri. Ca pedeapsă pentru neascultarea sa, Dumnezeu l-a alungat. Dar Satana a cerut să i se acorde viață până la Ziua Învierii de Apoi, pentru a putea dovedi că oamenii sunt nevrednici, o cerere pe care Dumnezeu a acordat-o pentru a servi drept test pentru omenire. Scopul lui Satana este de a duce cât mai mulți oameni în ispită, rătăcire și în Focul Iadului. Șoapte ademenitoare, Satana nu forțează fizic oamenii să facă răul. În schimb, el înfrumusețează viciile si păcatele, face promisiuni false și plantează gânduri rele în minte. Coranul le poruncește în mod explicit oamenilor să-l trateze pe Satana ca pe un dușman declarat. Biblia îl prezintă pe Satana, numit și diavolul, ca fiind adversarul suprem al lui Dumnezeu și al omenirii. El este descris ca un înșelător și ispititor care caută să-i îndepărteze pe oameni de la credință, deși înfrângerea sa finală este asigurată. Biblia spune că este viclean, este atât de iscusit, încât duce întreaga lume în rătăcire. ~ Ioan, Apocalipsa 12:9 In traducerea Septuagintei a „Helel [citește „Helal”] ben Shaḥar” (= „cel strălucitor”, „fiul dimineții”), este numele zilei sau al stelei dimineții, cu a cărui soartă mitică este comparată cea a regelui Babilonului în viziunea profetică (Isaia xiv. 12-14). Este evident că profetul Isaia, atribuind regelui babilonian mândria lăudăroasă, urmată de o cădere, a împrumutat ideea dintr-o legendă populară legată de luceafărul dimineții; iar Gunkel in „Schöpfung und Chaos”, pp. 132-134 are, fără îndoială, dreptate atunci când susține că reprezintă un mit stelar babilonian sau ebraic, similar legendei grecești a lui Phaethon. Strălucirea luceafărului dimineții, care eclipsează toate celelalte stele, dar nu se vede noaptea, ar fi putut cu ușurință să dea naștere unui mit precum cel relatat despre Ethana și Zu: el a fost condus de mândria sa să lupte pentru cel mai înalt loc printre zeii stelelor, pe muntele nordic al zeilor (Ezechiel xxviii. 14; Ps. xlviii. 3 [A.V. 2]), dar a fost aruncat în jos de conducătorul suprem al Olimpului babilonian. Stelele au fost considerate de-a lungul antichității ca ființe cerești vii (Iov xxxviii. 7). În creștinism, Diavolul, cunoscut și sub numele de Satana, este o entitate malefică ce înșeală și ispitește oamenii. Primii cercetători au discutat despre rolul Diavolului. Cercetătorii influențați de cosmologia neoplatonică, precum Origen și Pseudo-Dionisie, l-au portretizat pe Diavol ca reprezentând deficiența și golul, entitatea cea mai îndepărtată de divin. Potrivit lui Augustin de Hipona, tărâmul Diavolului nu este nimicul, ci un tărâm inferior care se opune lui Dumnezeu. Dar, încă din perioada timpurie a Reformei, Diavolul a fost imaginat ca o entitate din ce în ce mai puternică, nu doar lipsită de bunătate, ci și cu o voință conștientă împotriva lui Dumnezeu, a cuvântului Său și a creației Sale. Simultan, unii reformiști l-au interpretat pe Diavol ca pe o simplă metaforă pentru înclinația oamenilor spre păcat, diminuându-i astfel importanța.(!) Satana apare ca lider al unei clase de îngeri; nu se numără printre îngerii căzuți, ci mai degrabă un chinuitor atât pentru oamenii păcătoși, cât și pentru îngerii păcătoși. În teologia creștină ulterioară, Diavolul și ceilalți îngeri căzuți sunt adesea contopiți într-o singură categorie de spirite demonice. Diavolul nu este doar un ispititor, ci poate că domnește ascuns peste împărățiile pământului. Potrivit lui Origen, Dumnezeu a creat mai întâi creaturile raționale, apoi lumea materială. Creaturile raționale sunt împărțite în îngeri și oameni, ambii înzestrați cu liber arbitru, iar lumea materială este rezultatul alegerilor lor. Opera lui Augustin de Hipona, Civitas Dei (secolul al V-lea), și lucrarea sa ulterioară Despre liberul arbitru au devenit influențe majore în demonologia occidentală în Evul Mediu și chiar în epoca Reformei, influențând teologi reformatori notabili precum Ioan Calvin și Martin Luther. Teologia bizantină îl consideră pe Diavol un spirit, Diavolul și îngerii săi nu își pot schimba voința, așa cum nici oamenii transformați în spirite după moarte nu își pot schimba atitudinea. Doctrinele Papei Grigore cel Mare despre Diavol au devenit larg acceptate în perioada medievală și, combinate cu viziunea lui Augustin, au devenit relatarea standard despre Diavol. Grigore l-a descris pe Diavol ca fiind prima creație spirituală a lui Dumnezeu. El a fost un heruvim și conducător al îngerilor (contrar scriitorului bizantin Pseudo-Dionisie, care nu l-a plasat pe Diavol printre ierarhia angelică). Grigore și Augustin au fost de acord cu ideea că Diavolul a căzut din cauza propriei voințe; cu toate acestea, Dumnezeu deținea controlul suprem asupra cosmosului. Pentru a-și susține argumentul, Grigore parafrazează părți din Vechiul Testament conform cărora Dumnezeu trimite un duh rău. Cu toate acestea, voința Diavolului este într-adevăr nedreaptă. Pentru Grigore, Diavolul este, așadar, și ispititorul. Ispititorul incită, dar voința umană este cea care consimte la păcat. Diavolul este responsabil doar pentru prima etapă a păcatului. Bogomilismul, fondat de Teofil în secolul al X-lea, care, la rândul său, datora multe idei paulicienilor timpurii din Armenia și Orientul Apropiat și a avut un impact puternic asupra istoriei Balcanilor. Adevărata lor origine se află probabil în sectele anterioare, cum ar fi nestorianismul, marcionismul și borboritismul, care împărtășesc toate noțiunea unui Isus docetic. La fel ca aceste mișcări anterioare, bogomiliții sunt de acord asupra unui dualism între trup și suflet, materie și spirit și a unei lupte între bine și rău. În folclorul balcanic referitor la creație: înainte ca Dumnezeu să creeze lumea, întâlnește o gâscă pe oceanul etern. Numele gâștei este, se pare, Satanael și pretinde că este un zeu. Când Dumnezeu îl întreabă pe Satanael cine este, Diavolul răspunde „zeul zeilor”. Dumnezeu îi cere Diavolului să se scufunde apoi pe fundul mării pentru a căra niște noroi, iar din acest noroi au modelat lumea. Dumnezeu și-a creat îngerii, iar Diavolul și-a creat demonii. Mai târziu, Diavolul încearcă să-l atace pe Dumnezeu, dar este aruncat în abis. El rămâne pândind creația lui Dumnezeu și plănuind un alt atac asupra cerului. Acest mit are o oarecare asemănare cu miturile creației turcice preislamice, precum și cu gândirea bogomilită. Protestanții și Biserica Catolică au început să se acuze reciproc că propovăduiesc doctrine false și că cad fără să știe în capcanele Diavolului. Atât catolicii, cât și protestanții au reformat societatea creștină, mutându-și principalele preocupări etice de la evitarea celor șapte păcate capitale la respectarea celor Zece Porunci. Primii umaniști au respins adesea conceptul de Diavol personal. De exemplu, Voltaire a respins credința în Diavol ca fiind superstiție. Ioan Calvin a considerat viziunea tradițională asupra Diavolului ca înger căzut. Calvin repetă comparația Sfântului Augustin: „Omul este ca un cal, cu Dumnezeu sau Diavolul ca și călăreț”. Interogându-l pe Servetus, care spusese că toată creația face parte din Dumnezeu, Calvin l-a întrebat: „dar Diavolul?” La care Servetus a răspuns că „toate lucrurile sunt o parte și o porțiune din Dumnezeu”. În ortodoxia răsăriteană, Diavolul este o parte integrantă a cosmologiei creștine. Existența Diavolului este luată în serios și nu este supusă întrebării. Conform tradiției creștine ortodoxe răsăritene, există trei dușmani ai umanității: moartea, păcatul și Satana. Păcatul este întoarcerea de la Dumnezeu către sine, o formă de egoism și nerecunoștință, care duce departe de Dumnezeu spre moarte și nimic. Se pare că ortodocsii au văzut bine ce este păcatul si cine este Diavolul, identificand egoismul ca pe un păcat capital, căci iată am intrat acum pe portile Revelatiei si vedem clar unde a dus liberalismul egocentric progresist. Protestanții considerau învățăturile Bisericii Catolice ca fiind subminate de agenția Satanei, deoarece acestea erau văzute ca înlocuind învățăturile Bibliei cu obiceiuri inventate. Protestanții îi vedeau pe catolici ca urmându-l pe Satana inconștient. Prin abandonarea ritualurilor ceremoniale și a mijlocirii susținute de Biserica Catolică, reformatorii au pus accentul pe rezistența individuală împotriva ispitelor Diavolului. Printre învățăturile lui Luther pentru a-l alunga pe Diavol se număra și o recomandare de a canta muzică, deoarece „Diavolul nu suportă veselia”. Odată cu influența crescândă a pozitivismului, scientismului și nihilismului în epoca modernă, atât conceptul de Dumnezeu, cât și cel de Diavol au devenit mai puțin relevante pentru mulți. Cu toate acestea, Gallup a raportat că „Indiferent de convingerile politice, înclinațiile religioase, educația sau regiunea, majoritatea americanilor cred că diavolul există”. Mai recent, cercetători precum Richard Raiswell, Michelle Brock și David Winter au susținut că, departe de a fi învins de forțele raționalismului dezlănțuite de Iluminism, occidentul a trecut printr-un fel de Renaștere Satanică. Papa Paul al VI-lea și-a exprimat îngrijorarea cu privire la influența Diavolului în 1972, afirmând că: „Fumul lui Satan și-a croit drum în Templul lui Dumnezeu printr-o crăpătură”. Cu toate acestea, Ioan Paul al II-lea considera înfrângerea lui Satan ca fiind inevitabilă. Papa Francisc a readus atenția asupra Diavolului la începutul anilor 2010, afirmând, printre multe alte declarații, că „Diavolul este inteligent, știe mai multă teologie decât toți teologii la un loc”. În timpul unei omilii matinale în capela Domus Sanctae Marthae, în 2013, pontiful a spus: „Diavolul nu este un mit, ci o persoană reală. Trebuie să reacționăm la Diavol, așa cum a făcut Isus, care a răspuns cu cuvântul lui Dumnezeu. Cu prințul acestei lumi nu se poate dialoga. Dialogul este necesar între noi, este necesar pentru pace […] Dialogul se naște din caritate, din iubire. Dar cu acel prinț nu se poate dialoga; „Nu putem răspunde decât cu cuvântul lui Dumnezeu care ne apără.” În 2019, Arturo Sosa, superior general al Societății lui Isus, a spus că Satana este un simbol, personificarea răului, dar nu o persoană și nu o „realitate personală”; dar patru luni mai târziu, a revenit si a spus că Diavolul este real, iar puterea lui este o forță malefică. Protestanții evanghelici sunt de acord că Satana este o ființă reală, creată, în întregime predată răului și că răul este orice i se opune lui Dumnezeu sau nu este voit de Dumnezeu. Evanghelicii subliniază puterea și implicarea lui Satana în istorie în grade diferite; unii îl ignoră practic pe Satana, iar alții se delectează cu speculații despre războiul spiritual împotriva acelei puteri personale a întunericului. Potrivit lui Soergel, Martin Luther a evitat „o tratare extinsă a locului îngerilor în ierarhia cerească sau în teologia creștină”. Protestanții moderni continuă într-un mod similar, deoarece se consideră că nu este nici util, nici necesar să se știe. Martorii lui Iehova cred că Satana a fost inițial un înger perfect care a dezvoltat sentimente de importanță personală și a tânjit după închinarea care aparținea lui Dumnezeu. Satana i-a convins pe Adam și Eva să-l asculte pe el în loc de Dumnezeu, ridicând problema – adesea numită „controversă” – dacă oamenii, fiindu-le acordat liber arbitru, ar asculta de Dumnezeu atât în ispită, cât și în persecuție. Se spune că problema este dacă Dumnezeu poate pretinde pe bună dreptate că este suveranul universului. În loc să-l distrugă pe Satana, Dumnezeu a decis să testeze loialitatea restului omenirii și să demonstreze restului creației că Satana este un mincinos. Martorii lui Iehova cred că Satana este principalul adversar al lui Dumnezeu și conducătorul invizibil al lumii. Ei cred că demonii au fost inițial îngeri care s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu și au luat partea lui Satana în controversă. Martorii lui Iehova nu cred că Satana trăiește în Iad sau că i s-a dat responsabilitatea de a-i pedepsi pe cei răi. Se spune că Satana și demonii săi au fost aruncați din Cer pe Pământ în 1914, marcând începutul „zilelor din urmă”. Martorii cred că Satana și demonii săi influențează indivizii, organizațiile și națiunile și că aceștia sunt cauza suferinței umane. La Armaghedon, Satana va fi legat timp de 1.000 de ani, apoi i se va oferi o scurtă oportunitate de a induce în eroare omenirea perfectă înainte de a fi distrus. Conduși de evanghelici americani și naționaliști creștini, americanii văd diavolul ca reapărând ca o explicație puternică pentru multe dintre schimbările sociale și culturale care au stârnit indignare în cercurile conservatoare din anii 1960. Whitney Phillips și Mark Brockway au mers până acolo încât au identificat o „demonologie antiliberală” care stă la baza unei mari părți a retoricii dreptei politice. Pentru acești cercetători, această renaștere nu este doar retorică. Institutul de Cercetare a Religiei Publice a raportat într-un sondaj din 2025 că 22% dintre americani au fost de acord cu afirmația că „Guvernul, mass-media și lumea financiară din SUA sunt controlate de un grup de pedofili care se închină la Satan și conduc o operațiune globală de trafic sexual cu copii”. Speranta ne rămane in implinirea Revelatiei si izbăvirea de cel rău. Atlanta 11/06/2026 |
Distribuie!
2 Comments
Comenteaza
Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.
NESFÂNTA ALIANȚĂ A SIONISMULUI CREȘTIN
De CD
Relația contradictorie dintre sionismul creștin european si american și alianța politică modernă dintre Statele Unite și Israel ridică întrebări cu privire la fundamentele teologice, morale și politice ale sprijinului necondiționat pentru politicile criminale/genocidale israeliene în rândul unor creștini reformati.
Creștinii și evreii au menținut o relație complexă și adesea tensionată de-a lungul istoriei, o relație complicată și mai mult de faptul că Iisus din Nazaret a fost un evreu care a respectat legea religioasă evreiască.
Figura venerată ca Fiul lui Dumnezeu în creștinism ar putea recunoaște cu greu multe versiuni/secte ale credinței care s-au dezvoltat în numele său și s-ar putea distanța de multe dintre acțiunile întreprinse în numele său și mai ales de cei care întreprind aceste acțiuni.
Reforma de după Renastere a dus la aparitia unor culturi si secte dezmembrate din Catolicism, pe care l-au criticat si partial negat ca valabilitate procedural teologică.
Dar, desi nu au criticat practica Ortodoxiei, totusi nu s-au orientat spre această ramură primordială si traditională a Crestinismului.[orto = drept/correct, doxa = credintă, in greacă]; oare de ce?
Strânsa aliniere dintre creștinii reformati/protestanti moderni – în special evanghelicii – și Statul Israel este îngrijorătoare si marșavă. Acest parteneriat, deși caracterizat prin expresii puternice de sprijin politic, poate fi mai bine portretizat ca o căsătorie de conveniență proastă, decât ca o legătură profundă sau durabilă. O astfel de susținere necondiționată, o credință oarbă, care se extinde de obicei la politicile israeliene „corecte sau greșite”, reprezintă o dezvoltare care nu ar fi trebuit să apară niciodată.
Identificarea drept evreu prin cultură sau religie nu are nicio legătură cu susținerea fiecărei politici a statului Israel modern. Sionismul în sine, ca proiect politic, se află în tensiune chiar si cu aspecte semnificative ale învățăturii teologice evreiești tradiționale.
O astfel de alianță servește doar interesele pragmatice și personale mai mult decât convingerilor comune. În timp ce mulți sioniști creștini citează promisiuni biblice și interpretări profetice pentru a-și justifica poziția, detractorii pe bună dreptate pun la îndoială valabilitatea teologică, sinceritatea și stabilitatea pe termen lung a relației mai mult decat dubioase.
Ted Cruz, senatorul american susține că sprijinul necondiționat pentru Israel este un mandat biblic pentru creștini, bazat pe Geneza 12:3, afirmând că „cei care binecuvântează Israelul vor fi binecuvântați”. Într-un interviu cu Tucker Carlson din iunie 2025, el a spus că el crede că acest lucru se aplică națiunii Israel și poporului său, dorind să fie de „partea binecuvântată a lucrurilor”.
Cruz nu vrea să ia în considerare epurarea etnică, uciderea în masă a palestinienilor în urma înființării Statului Israelului. Israel de către ONU în limitele statului evreu.
Cruz a clarificat că versetul, în opinia sa, se aplică națiunii și poporului Israel, mai degrabă decât exclusiv unui guvern specific. Deși mulți sioniști creștini subliniază sprijinul politic și militar neclintit pentru statul modern Israel, bazat pe astfel de interpretări scripturale, aceștia par să treacă cu vederea sau să minimizeze suferința comunităților creștine din Palestina, Siria și Liban.
Dar ce înseamnă cu adevărat Israel? Pentru sioniști, este fie statul modern, fie conceptul de popor evreu, și uneori ambele. Dar toate acestea sunt o chestiune discutabilă atunci când aceiași creștini sioniști închid ochii la distrugerea creștinilor printre palestinieni și în țările arabe vecine, cu crime în masă și distrugerea bisericilor și a satelor întregi, așa cum este cazul creștinilor uciși în Siria, Palestina și Liban de către armata israeliană (IDF).
În Siria, căderea guvernului Assad la sfârșitul anului 2024 a dus la o instabilitate sporită, elementele extremiste exploatând vidurile de putere pentru a viza creștinii prin violență și intimidare. Presiuni similare au afectat satele creștine din sudul Libanului pe fondul ostilităților transfrontaliere.
Oponenții susțin că acest accent selectiv – o susținere puternică a Israelului, combinată cu o tăcere relativă cu privire la persecuția creștinilor de către diverși actori din regiune – subminează consecvența morală și teologică a doctrinei „binecuvântării”.
De asemenea, contrazice în mod specific cuvintele Apostolilor, care descriu universal „Israelul” nu ca pe un grup etnic sau un stat național, ci ca pe cei care împlinesc voia lui Dumnezeu, ceea ce, din perspectiva Apostolilor, ar fi creștinii, majoritatea fiind inițial evrei care îl recunosceau pe Isus ca Mesia și Fiul lui Dumnezeu.
Promisiunea din Geneza 12:3 a fost inițial adresată lui Avraam și descendenților săi. Sioniștii creștini, precum senatorul Cruz, interpretează acest lucru ca extinzându-se la poporul evreu și la statul modern Israel, înființat în 1948. Dar urmasii lui Abraham/Avraam sunt doar evreii semiti si nu pot fi evreii askenazi/kzazarii originari din stepele mongole, iar in Israel 85% din populatia evreiască este de origine askenază. Este o sansă mai mare ca o parte din palestinieni ce sunt semiti să fie urmasii lui Avraam.
Prin urmare, echivalarea legământului antic cu sprijinul geopolitic contemporan pentru un stat-națiune reprezintă un salt teologic (într-o prăpastie, nimic mai puțin), în special atunci când Noul Testament reinterpretează temele legământului, binecuvântării și poporului lui Dumnezeu prin persoana lui Isus Hristos.
Creștinii palestinieni, care își au rădăcinile în primele zile ale credinței și sunt, în general, descendenți ai evreilor din Vechiul Testament care au devenit o parte creștini, iar cealaltă parte s-au convertit la islam și-au văzut numărul scăzând de-a lungul deceniilor din cauza emigrării determinate de conflicte, dificultăți economice și, în unele cazuri, presiunii sociale și a politicilor israeliene (cum ar fi extinderea așezărilor și restricțiile de mișcare, zidul de beton).
Critica sugerează o potențială inconsecvență: dacă creștinii sunt chemați să „binecuvânteze” Israelul pentru a primi binecuvântare, această obligație se extinde la apărarea minorităților creștine vulnerabile prinse în conflicte regionale?
Dar cum rămâne cu suferința creștinilor din Gaza, Cisiordania, Siria (unde persecuția a crescut brusc după 2024) și Liban?
Adesea, aceasta primește mai puțină susținere vocală din partea unor voci creștine sioniste proeminente, comparativ cu apărarea lor robustă a intereselor de securitate israeliene.
A fost exprimată mai multă indignare față de IDF din cauza distrugerii simbolurilor creștine de către soldații săi decât din cauza pierderii de vieți omenești și proprietăți a creștinilor din Gaza, Cisiordania și Libanul de Sud din cauza IDF și a mișcării coloniștilor.
“Teologia” creștină sionistă a creat o ierarhie a preocupărilor care plasează statul modern Israel în vârf, aproape întotdeauna cu prețul perceput al empatiei față de creștinii arabi care îndură greutăți și persecuții reale. Acest lucru ridică întrebări mai ample despre modul în care promisiunile biblice antice ar trebui să formeze politica externă și etica interconfesională a secolului XXI.
O înțelegere aprofundată a acestei legături necesită examinarea atât a textelor biblice în context, cât și a cauzelor complexe și multifațetate ale declinului creștinismului în Orientul Mijlociu, fără interpretări fortate sau deviate a textelor biblice, care nu pot da orim o acoperire legală sau morală.
Fiul lui Dumnezeu s-ar uita probabil cu neîncredere la „religia” evanghelico-sionistă care operează acum sub numele său. Isus, care a trăit ca evreu sub legea evreiască, s-ar distanța aproape sigur de spectacolul pus în scenă în onoarea sa – și ar fi de-a dreptul furios din cauza banilor plătiti pentru trădare.
Ceea ce asistăm nu este o profundă poveste de dragoste teologică între creștinii reformati/protestanti și Israel. Este o căsătorie aranjată de conveniență, de unică folosință, și una proastă pe deasupra. Israelul a fost primit într-un „ménage à trois” politic confortabil cu clasa politică americană – în mare parte creștini, unii evrei sioniști, iar reformatii europenii joacă si ei un rol de sprijin.
Democrații și republicanii deopotrivă se mențin bine alimentați, din fondurile lor de campanie, datorită donatorilor creștini sioniști și a forței de lobby israeliene și pro-israeliane. O mare parte din baza de sprijin pentru Donald Trump provine din acest cult blesfemios.
Cât timp ar supraviețui această „căsătorie din iad” dacă contribuțiile la campanie ale creștinilor sioniști s-ar epuiza brusc și rezoluțiile ONU ar fi într-adevăr respectate?
Răspunsul este la fel de evident pe cât este de inconfortabil – nu foarte mult timp. Pentru că, în cele din urmă, nu este vorba despre mandat divin sau solidaritate spirituală. Este vorba despre putere, acces și dolarul atotputernic.
Nu poți fi creștin și reformat sionist în același timp.
În analele dreptului internațional, un domeniu care câștigă rapid teren în rândul țărilor constiente este dreptul mediului. Dreptul mediului prevede că conservarea și protejarea naturii sunt esențiale nu numai din punctul de vedere al protejării planetei, ci și ca o datorie morală de a lăsa moștenire mediul generațiilor noastre succesive în aceeași natură neatinsă pe care am moștenit-o.
Jurisprudența ecocentrică se bazează pe presupunerea că oamenii nu constituie nucleul universului și că alte organisme au dreptul egal de a exista și de a prospera.
Războiul în curs din Orientul Mijlociu a fost martorul unuia dintre cele mai mari episoade independente de emisie de gaze cu efect de seră. Conform unui studiu realizat de Universitatea de Energie și Resurse Naturale din Ghana, războiul din Orientul Mijlociu a contribuit la eliberarea unei cantități uriașe de 5.055.016 tCO₂e (tone echivalent dioxid de carbon). Dintre acestea, bombardierele și avioanele de vânătoare americane care au efectuat raiduri asupra Iranului au eliberat peste 500.000 tone de CO₂.
Ca și cum lucrurile nu ar fi fost deja destul de rele, atacurile aeriene israeliene asupra depozitelor de petrol au contribuit la un fenomen de mediu extrem de rar, dar periculos, numit „ploaie neagră”; aceasta s-a produs din cauza contaminării norilor din cauza arderii petrolului. Estimările arată că 2,5-5,9 milioane de barili de petrol au fost incendiate în atacurile israeliene, lăsând locuitorii Teheranului cu dureri în gât, asfixiere și alte probleme cronice de sănătate. Acesta este în mod clar un caz de criminalitate transfrontalieră care sfidează granițele.
Arcul acestei încălcări a mediului s-a extins apoi în Liban. La începutul anului 2026, forțele armate israeliene au ajuns să pulverizeze glifosat, un erbicid puternic care a ajuns să afecteze terenurile agricole ale cetățenilor libanezi. Organizația Mondială a Sănătății (OMS) susține că bioacumularea acestui erbicid în lanțul trofic al țării poate duce la limfom non-Hodgkin, dezlănțuind posibilitatea unui dezastru de sănătate publică de amploare.
În plus, un raport din 2026 al Oxfam a dezvăluit modul în care Israelul a întreprins războiul apei – în această formă de ecocid, Israelul folosește apa ca armă de război. Această metodă implică distrugerea sistematică a infrastructurii de apă, inclusiv a rețelelor și a stațiilor de tratare a apei, pentru a priva civilii de o resursă prețioasă precum apa.
Un nou raport a dezvăluit că peste 10 uzine de desalinizarea apei din sudul Libanului au fost distruse de Israel. Pe lângă transformarea apei în armă, Israelul a distrus și cartiere întregi, rapoartele estimând că războiul în curs din Orientul Mijlociu a generat peste 100 de milioane de tone de moloz. Ceea ce face ca eforturile de reconstrucție să fie și mai descurajante nu este doar lipsa resurselor financiare, ci și prezența unor entități toxice precum azbestul, metalele grele și munițiile neexplodate.
Nu trebuie să fii evreu pentru a fi sionist, iar identificarea drept evreu prin cultură sau religie nu are nicio legătură cu susținerea fiecărei politici a statului Israel modern. Nu este vorba despre mandat divin sau solidaritate spirituală. Este vorba despre putere, trădare si bani murdari pentru campanile politice, joc in care reformatii s-au prins cu o frenezie dubioasă.
Atlanta 2/06/2026
Aha, Dv domnule CD credeți în Satana și în dumnezeu. Pt mine aveți haz. Eu nu cred așa ceva pt că eu sînt inteligent.
Văd că locuiți în SUA. Bănuiesc că pe acolo sînt mulți oameni cu astfel de credințe, ceea ce arată incultură. Dacă americanii sînt așa de pătrunși de credința în dumnezeu, de ce sînt peste un milion de americani care dorm pe străzi pt că nu au locuință?