S-a întors maşina lumii

Calin Kasper

S-a întors maşina lumii, s-a întors cu capu-n jos

La articolul meu de pe ioncoja.ro (https://ioncoja.ro/toate-vechi-si-noua-toate/) domnul Sorin, un vechi colaborator al canalului, a postat un comentariu, pe care-l reproduc aici, cu referire la scrierea veche:

„Ar trebui să nu mai tai câte un „u”, care-i etimologic corect, și să pui semnele diacritice acolo unde trebuie. Fără astea, textul nu respectă spiritul vremurilor. La fel au făcut și cu Biblia de au adaptat-o cenzurând limba română veche bisericească, cu forme gramaticale și termeni populari sau regionali care s-au schimbat mult în edițiile moderne. „Sânta scriptură” ar trebui să păstreze farmecul vremurilor trecute. Vezi ”King James Bible” față de versiunile mai „noue”.”

Domnul Sorin are multă dreptate, atunci când se referă la textele în proză. Doar că în cazul poeziei, ca purtătoare de sentimente gingaşe, ea este foarte sensibilă la felul în care o prezinţi în scris.

Dificultatea consta în faptul că poezia pe care am reprodus-o din revista Transilvania din anul 1870, era scrisă diferit de cum se vorbea. În proză nu conta prea mult, dar în poezie regulile scrierii din Transilvania distrugea toată gingaşa structură a versului.

Nu vreau să mai bat apa-n piuă degeaba, prefer să iau un exemplu dat de un poet extraordinar care aminteşte de Eminescu, deşi poezia de mai jos a fost scrisă cu cel puţin şapte ani înainte de naşterea acestuia.

Iată mai întâi introducerea pe care o face revista Transilvania în nr 7/1868 poetului Vasile Fabian:

„Acestă poesia alegorică şi încă un’a ce va urma în Nr. viit. sunt compuse de fericitulu Vasilie Fabianu alias Vasilie Bobu, nepotu alu fostului odinioră episcopu Ioanu Bobu, trecutu în Moldov’a la chemarea gubernului pe Ia 1819/1820, împreună cu dr. V. Popu, Costa, Manfi şi alţii dela Blasiu, profesoriu de matematică în Iaşi şi ajunsu la rangu de pacharnicu în Moldov’a. Inspiraţiunea poetului se reduce la revoluţiunea greco-românescă ce sparse în anulu următoriu şi în Moldov ‘a sub comand’a generalumaiorului Alecsandru Ipsilanti venitu din Paisi’a. Betrânii noştri cunoscu acestea şi alte lucrări remase de la Vas. Fabianu; noi înse ceea ce vomu reproduce aici dela acelu poetu vomu face în favorea generaţiuniloru mai nouă, precum şi din pietate cătră Fabianu, despre carele toţi câţi l’au cunoscutu spunu în unanimitate, că a muritu prea timpuriu pentru naţiunea românescă, precum a muritu şi Vas. Cârlova dela Tergovişte.
Poesiile lui Fabianu pe care noi le scotemu dintr’unu manuscriptu ce posedemu dela 1843, sunt scrise cu litere ciriliane, înse ortografia bună. De stilu nu amu cutezatu a ne atinge, numai la vreo trei locuri unde amu crediutu că este erore de condeiu îndreptarămu câte ceva.”

Simulatissimul cititor va fi observat cât de greoi devine textul citit, mai ales din cauza acelori „u-uri” agăţate la sfârşitul cuvintelor. Ca să dovedesc pe de o parte că poetul a conceput poezia fără „u-urile” din coada cuvintelor, care scrisă cu acele buclucaşe reguli artificiale distrug poezia, am recurs la un truc, ca cititorul să poată analiza concomitent ambele variante, adică poezia citită în limba vorbită şi în cea scrisă. Pentru asta, acele U-uri din coada cuvintelor care nu apar în limba vorbită, le-am scris cu literă mare, ca cititorul să le sară mai întâi, ca să poată gusta nestingherit dulceaţa versului. Apoi, să încerce să citească versurile cu U-urile de la urmă, ca să vadă cum se duce de râpă toată poezia:

Moldov’a la anulu 1821

S’au întorsU machin’a lumei, s’au întorsU cu capu ‘n giosu,
Şi mergU tote din protivă, anapoda şi pe dosu.
Soarele de-acum resare dimineţi’a la apusu,
Şi apune despre seră pe la resăritU în susu.
Apele schimbandu’şi cursulU, dau, se întorcU înapoi,
Ca se bată fără milă cu isvoarele resboiU.

S’au smintitU se vede firea lucrurilorU ce la cale
Aflându-se din vecie au urmatU legilorU sale.
Şi-au schimbatU se vede încă şi limbile graiulU loru,
Şi totU un’a vrea se dică, de me suiU seu me pogoru.

Tote pan’ acuma câte se părea cu neputinţiă,
EşindU astădi la ivelă vorU putea ave credinţiă.
Vreme multă n’a se trecă, şi-a ara plugulU pe mare,
La uscatU corăbierii nu s’orU teme de ‘nnecare.

Ce se dic-atunci pescariulU, cândU în apa curgătoare
Ii va prinde mren’a vulturi şi diehănii sburătoare ?
Ce se dicâ venătoriulU, cândU în locU de turturele
Ne vediendU nici câmpU nici codru, va puşca zodii şi stele?
Nătărăule, ce ambii pe a ceriului faţiadă,
Strigat’au eri noapte lun’a p’intre nuori la promenadă.

Sum’a vecurilorU scrise pentru tine ‘n acestU locu
S’au dessîratU de pe crugulU soarelui celU plinU de focu.
Dar’ de eşci vre o cometă rătăcită p’intre stele
Şi âmbli fără de noimă eşîtă din renduele? (pluralul de la rânduială)

Şi zăbava preste vreme te ţine ‘n calea cerescă,
De îngâni cu migâele armoni’a angerescă?

Dacă eşci planetă nouă şi nu ţii tovărăşie
ColindandU pre lângă soare în sistem’a ce se şcie?
La depărtare cădiută te întoarce pe o cale
Sî nu eşî nebuneşce din hotarulU sferei tale.

Cutezătoriu mai de-aproape vei fi arsU de multă pară;
Poţi se degeri din protivă, de te vei depărta eră.
Eată Auror’a vine cu veştmente luminate,
AlungândU spaimele nopţiei preste locuri depărtate.

Eră steua Afroditei varsândU şi focU şi recoare, (În Ardeal diftongul oa se pronunţă ca o lung)
Deschide cu-asale radie porţile sfântului Sore. (radie pronunţat ca raze, altfel ritmul schioapătă)
Eră nu’ş’ ce se’mi mai dică, şi de-abia numa ‘ncepură,
CândU unU nuorU venindU cu ploia, îi spală vorb’a din gură.

Dacă până aici explicaţiile mele au fost neclare, citiţi vă rog ultimul vers, odată neglijând vocala U şi încă odată, citind „versulu” cu voce tare, cu toate literele lui. Veţi remarca imediat diferenţa.

Deci domnule Sorin, aveţi dreptate când e vorba de proză, unde are sens să respectăm „spiritul vremurilor”. Poezia este însă un lucru prea gingaş, ca s-o încorsetezi în reguli artificiale doar de dragul uni spirit pe care ea îl refuză cu încăpţânare, fiindcă îi schingiuieşte fiinţa mai rău ca inchiziţia spaniolă.
Aceste reguli păgâne aveau să dispară odată cu apariţia lui Eminescu, fiindcă frumuseţea poeziei lui nu putea fi redată în scris, respectând acele reguli rigide. Astfel că simţul artistic al poeziei eminesciene avea să unifice vorba cu scrisul, spre bucuria cititorilor de poezie şi nu numai.